Incercînd să analizeze structura psihologică a jucătorilor de şah, maestrul englez C.O.’D Alexander ajunge la concluzia că există trei categorii principale de practicanţi ai acestui joc :
sociali, obsesivi şi profesionali.
1)Pentru prima categorie, şahul este un mijloc de canalizare a energiilor, de recreare, de deconectare. El îl citează pe psihologul dr. Peter Watson : „Maestrul britanic Stuart Milner-Barry mi-a povestit că atunci cînd fizicianul rus Piotr kapitza lucra în laboratorul Cavendish de la Institutul Rutherford, el adesea intra în camera lui Milner-Barry într-o stare de istovire şi îi cerea să joace împreună o partidă de şah, întrucît se simţea frustrat de o problemă de cercetare. Şi eu, explică psihologul, am avut experienţe asemănătoare în cercetările mele. S-ar părea că o sarcină intelectuală la fel de solicitantă dar total diferită poate permite depăşirea unei blocări fără a risipi energia mentală necesitată de rezolvarea unei probleme
Celebrii Sherlock Holmes si Dr. Watson
Jucătorului social, susţine Alexander, şahul îi permite de asemenea să-şi elibereze unele „instincte agresive pe care le poate avea din abundenţă”. Unui astfel de jucător îi place să facă planuri : „Sherlock Holmes — şi ce bun jucător de şah ar fi fost ! — explică în-tr-una din cărţi cum a detectat, un alt mişel: «Amberley excela în şah — şi acesta, Watson, este semnul unei minţi combinative». O observaţie corectă deşi în loc de minte combinativă ar fi putut spune,,un bun creator de planuri”. în toate aceste cazuri şahul este un joc. Jucătorul social îşi exercită puterile într-un domeniu dificil şi suficient de absorbant pentru ai angaja întreaga atenţie, dar fără a-i implica responsabilităţile şi anxietă-ţile vieţii reale.
2)Pentru jucătorul obsesiv indiferent dacă e slab sau puternic. — continuă Alexander — şahul nu mai e un joc ci un substitut al vieţii. El evadează din lumea complicaţiilor umane în universul mai restrîns al şahului Cîteodată oamenii spun că şahul a ruinat cariera cuiva — a cheltuit atît de mult timp pentru joc încît nu a mai reuşit în restul vieţii. Acest fel de a gîndi pune însă căruţa înaintea cailor. Nu şahul i-a provocat eşecul, slăbiciunea lui 1-a îndreptat în mod obsesiv spre şah… Imaginarul Lujin din romanul lui Nabokov „Apărarea Lujin” este un bun exemplu de jucător obsesiv. Totuşi, maestrul de şah nu este tipic pentru această categorie. Maestrul care joacă cu succes are un motiv practic puternic pentru a da prioritate şahului. Jucătorul care nu obţine succese şi continuă să joace este prototipul acestui grup.
3)In ceea ce-i priveşte pe jucătorii profesionalişti Alexander este de părere că „profesionalistul din ţările occidentale este mai mult un individual, un rebel, un artist cu temperament ; efortul intelectual şi de voinţă pentru a deveni maestru capabil de succese i-ar fi permis să obţină succese şi în alte profesii. Dar aceşti profesionalişti au în ei fie ceva din dragostea obsesivă pentru şah din a doua grupă, fie dorinţa de a evita reţeaua de obligaţii profesionale şi sociale implicate de o carieră obişnuită. La Fischer s-au manifestat ambele caracteristici în forme extreme”.
Alexander îi combate pe cei ce susţin că Sahul profesionalist ar implica riscuri mai mari în domeniul sănătăţii. El consideră că referinţele ce se fac la Steinitz care a declarat că ar putea juca o partidă cu Dumnezeu dîndu-i înainte piese nu e semnificativă. Steinitz era atunci bătrîn şi bolnav, cu un an înainte de a muri. Oricum, nu există nici un fel de date statistice care să ateste că incidenţa bolilor mentale în rîndurile şahiştilor ar fi mai mare decît în alte grupuri comparabile…
