PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE
Ideea de a scrie acest material mi-a venit în urma numeroaselor comentarii aprinse de pe site care au atins măcar tangențial acest subiect. Mulți parteneri de discuție au fost probabil șocați de franchețea cu care mi-am prezentat punctul de vedere nepopular și mi-au cerut să le ofer informațiile pe care mă bazez. Le-am promis că o voi face într-un articol extins, pentru că un comentariu este cu totul insuficient pentru a lămuri ceva atât de complex. M-am ținut de promisiune, chiar dacă mi-a luat destule ore de lucru.
Șahiștii sunt în cea mai mare parte indivizi cu un înalt spirit competitiv și, mai devreme sau mai târziu, realizează că nu prea mai pot progresa. O clasificare superioară, un rating mai înalt, rezultate superioare în turnee – toate acestea le-ar satisface setea de succes și orgoliul, nemaivorbind de faptul că vin la pachet cu avantaje materiale. Indiferent dacă blocajul a intervenit la 1900, la 2300 sau la 2600, jucătorul ajunge să se întrebe care este cauza lui. Din ce cauză X și Y au o forță de joc superioară? Sunt mai deștepți? Au avut antrenori mai buni? Au niște metode de antrenament secrete? Petrec mai mult timp studiind? Dacă da, ce anume și cum studiază? Au o memorie mai bună? La unele dintre acele întrebări ajunge și antrenorul care observă cât de mult variază rezultatele de la un elev la altul. Din ce cauză unul pare că absoarbe totul ca un burete, luptă la medalii la fiecare finală de juniori, obține titluri, și altul pare că bate pasul pe loc ani de zile? Din moment ce au aceeași vârstă, și li s-a acordat aceeași atenție, s-au predat aceleași lucruri, au mers la aceleași concursuri, de ce „au ieșit” atât de diferiți?
Sunt puține subiecte care fascinează oamenii inteligenți mai mult decât cel al factorilor care determină excelența într-un domeniu oarecare. Preocupările legate de găsirea unui răspuns datează cel puțin de pe vremea civilizației antice. S-a scris atât de mult și este o tematică atât de vastă și complexă încât ar fi o glumă de prost gust să pretind că aș putea să fac altceva decât să zgârii suprafața problemei într-un articolaș oarecare. Totuși, întrucât subiectul mă pasionează de ani buni de zile și am citit mult din literatura științifică în domeniu, voi încerca măcar să schițez o introducere pentru cititorii acestui blog. Evident, voi încerca să prezint tematica într-un mod simplificat și pe alocuri chiar simplist. Altfel, s-ar ajunge la noțiuni avansate de cercetare în domeniul psihologiei și subtilități tehnice legate de validarea statistică a datelor, lucruri care nu cred că își au locul aici.
În această primă parte mă voi referi la ideile luate la modul general, iar în cea de a doua parte voi vorbi mai concret despre datele pe care le avem la ora actuală în domeniul care ne pasionează, cel al șahului.
În funcție de epocă și curentele filozofice predominante, pozițiile au variat între două extreme. O extremă ar fi cea care acordă înzestrării naturale (prezentă la naștere) un rol esențial – modelul geniului înnăscut, care are nevoie doar de puțin efort pentru a realiza ulterior lucruri deosebite. Cealaltă extremă este cea egalitaristă, care vede toți nou-născuții ca fiind absolut egali din punct de vedere intelectual și consideră că rezultatele obținute în oricare domeniu sunt în întregime datorate mediului. Prin mediu (în acest context) se înțelege absolut tot ceea ce intervine în viața individului, inclusiv familia, școala, cantitatea și calitatea instrucției urmate și așa mai departe. Desigur, mulți s-au situat pe o poziție intermediară care apreciază că rezultatele deosebite apar ca urmare a unei combinații echilibrate de factori care sunt în parte prezenți la naștere și în parte țin de mediu. Disputa de idei și argumente a devenit consacrată în ultimul secol sub denumirea popularizată de literatura de limba engleză, „nature versus nurture”. La ora actuală prin „nature” se înțelege natura individului prezentă la naștere și înscrisă în codul său genetic, și prin „nurture” se înțelege tot ceea ce ține de exterior.
Citeste Articolul
