Traducerea unui articol de Richard Pompier (publicat pentru prima oară în Chess Life in 1989).
În acele vremuri, aproape toate lucrurile pareau ciudate, nebunia Woodstock-ului, mega-nebunia Vietnamului, chiar şi viaţa simplă. Era, cred eu, anul 1970, iar eu eram un student de colegiu şi un jucator de clasa A (n.t. dupa sistemul american, un jucator cu Elo intre 1800 si 1999) cand am fost invitat de prietenul meu, Steve Spencer, un tanar maestru în creştere, să vin să-l văd jucand în US Invitational Junior Championship. Cei mai buni opt jucatori sub 21 de ani din ţară trebuiau să lupte pana la „victoria finala”: Tarjan, Rogoff, DeFotis (Greg), Weinstein (Norman), Matera, Deutsch, Jacobs (texanul, cred), şi prietenul meu. Era un weekend sau o zi de sărbătoare (Crăciunul?!) sau poate că nu era (oare ce înseamna sa inveti existenţialismul la clasa, comparativ cu a-l trai?), asa ca am zis sigur că da, şi am sosit în New York, la vechiul McAlpin Hotel, în care s-a desfasurat turneul.
Citeste Articolul