Interviu cu marea maestra Elisabeta Polihroniade

(Sursa www.catavencu.ro)

Atentie! La sfarsitul articolului sunt 2 linkuri unde puteti vedea interviul video ( 2 parti) care dureaza 20 de minute

Elisabeta Polihroniade. Mare Maestru Internaţional. A început să joace şah din întîmplare, în copilărie, pe vremea cînd băieţii de cartier o ardeau cu calul şi nebunul. Mai tîrziu, din cauza regimului comunist, a fost nevoită să se refugieze în competiţiile rezervate bărbaţilor.

Ne-a predat şahul la televizor, dar asta se întîmpla demult, în era alb-negru. Este convinsă că emisiunea domniei sale despre şah ar fi avut azi audienţe mari. Proprietar şi director al revistei de şah Gambit. Se luptă pentru ca şahul să devină disciplină şcolară. Ar fi frumos. Sigur ar veni unii elevi cu tema nefăcută şi s-ar justifica în faţa profesorilor: “Păi, ce să fac, doamnă? Mi-au capturat ţiganii regina în troleibuz!”.
Reporter: Ce este şahul – ştiinţă, artă sau sport?
Elisabeta Polihroniade: De toate la un loc.

Sau cîte puţin din fiecare. Şi fiecare îşi alege…

Rep.: Ce trăsături de caracter dezvoltă şahul?
E.P.: În primul rînd, te obligă să fii corect. În al doilea rînd, să fii consecvent. Trebuie să studiezi, pentru că şahul fără studiu nu se poate; să fii politicos, în momentul în care ai terminat partida să dai mîna cu adversarul; să-ţi respecţi adversarul.

Rep.: Deci nu se trişează în şah?
E.P.: Din nefericire, au fost şi trişori. De exemplu, a fost o maşinărie care umbla prin Europa şi juca şah. Ziceau că ea, maşina, era cea care juca, dar în realitate a fost, să zic aşa, o farsă, pentru că înăuntru era un jucător care muta. Dar are meritul că a prevăzut ceea ce astăzi este şahul electronic. Iar la ora actuală, maşina conduce în faţa omului.

Rep.: Şi credeţi că se mai poate răsturna sau…?
E.P.: Sigur că da. Omul va inventa, va inventa, dar pînă la urmă… Deşi, iată, există o teorie în ceea ce priveşte cibernetica – omenirea va fi pînă la urmă ceea ce lasă mintea. Adică aceste maşini care gîndesc… Şi mediul nu va mai fi uman, ci va fi cibernetic.

Rep.: Nu vă sperie? Nu e păcat? Vorbim de sportul minţii.
E.P.: Sigur că e păcat. Nu numai că e sportul minţii, dar dispar sentimentele. Dar probabil că acele maşini, pe care eu nu mi le doresc, mie-mi place ceea ce trăiesc eu astăzi, vor avea şi simţăminte.

Rep.: Cum v-aţi apucat dumneavoastră de şah?
E.P.: Absolut întîmplător. Cînd eram mică eram foarte băieţoasă şi-mi plăcea să mă joc cu băieţii – şi băieţii jucau şah. M-am băgat printre ei şi, încet-încet, am învăţat. Pe urmă a fost Palatul Pionierilor, apoi m-a observat un profesor de şah de la un club şi încet-încet… A mai fost şi o echipă unde am fost introdusă, echipa medicilor de la Spitalul Colentina – părinţii mei lucrau acolo, s-a făcut o echipă şi cei de acolo m-au inclus în echipa lor. Mă simţeam foarte mare…

Rep.: Primele turnee cînd le-aţi cîştigat?
E.P.: Aaa, dar de ce mă întrebaţi lucruri dintr-un timp aşa de îndepărtat?… Păi, campionate şcolare, apoi studenţeşti, am trecut prin toate fazele.

Rep.: Pe Boris Spassky l-aţi văzut în ’53, cînd a fost în România?
E.P.: Da, da, eram mică, dar mă duceam şi-l… de fapt, atunci l-am şi cunoscut; eram spectatoare, dar mi-a plăcut cum joacă, era tînăr, chiar foarte mic… Juca bine.

Rep.: Contează condiţia fizică în şah?
E.P.: Ai o minte sănătoasă dacă ai un corp sănătos. Şi-un corp sănătos se ajută şi cu mişcarea. Din păcate, nu sînt conştiincioasă din punctul ăsta de vedere…

Rep.: E loc de umor în şah? E timp de umor la meciuri?
E.P.: Ooo, dar cum să nu… Am făcut foarte multe glume de-a lungul vieţii mele colegilor mei. Un exemplu care-mi vine la întîmplare – aveam un coleg, într-un cantonament, care-şi lăsa cheia de la cameră peste tot; i-am înlocuit-o şi pînă la urmă a trebuit să cheme un mecanic, ca să nu spargă uşa. Făceam boroboaţe de-astea. Erau momente de relaxare şi nici unul nu se supăra pe glumele noastre, indiferent cine şi cum făcea.

Rep.: A existat cenzură şi în şah înainte de revoluţie? Mutări interzise…
E.P.: Da. Nu din punctul ăsta de vedere, dar sînt convinsă că în afară de persoana care ne avea sub supraveghere, şi pe care poate o intuiam, sau poate ne spunea cine este, sînt convinsă că oriunde ne-am dus cineva ne-a supravegheat întotdeauna. Dar, personal, nu m-a interesat, îmi vedeam de treabă ca orice om care e foarte ocupat. Putea să fie şi o armată după mine, nu mă interesa, eu trebuia să mă duc să cîştig.

Rep.: Dumneavoastră, în partidele cu bărbaţii…
E.P.: Nu am făcut concurenţă cu bărbaţii, a fost o singură perioadă în care din cauza societăţii de atunci am fost nevoită să nu joc un anumit timp…

Rep.: De ce?
E.P.: Pur şi simplu nu mă trimitea nimeni să joc. N-aş vrea să mai vorbesc despre asta, pentru că… Pe scurt, aveam o anumită concurentă care era fiica unui foarte mare personaj politic etc., etc. Eram egale ca valoare şahistă, dar ea avea toate concursurile şi eu trebuia să stau acasă. Şi ca să nu stau acasă degeaba, m-am înscris în perioada aceea la toate turneele masculine. M-a ajutat lucrul ăsta. Dacă te îndepărtezi de tabla de şah pierzi din forţa de joc. Din acea perioadă – nu prea veselă – am cîştigat. Între timp, persoana respectivă, concurenta mea, a plecat din ţară şi n-am mai avut treabă cu nimeni.

Rep.: Anul trecut se vorbea că şahul va deveni disciplină şcolară.
E.P.: Aaa, asta-i dorinţa vieţii mele! Avem un program, avem promisiuni… În foarte multe ţări, şahul e introdus în programa şcolară. Şi să fie şi la noi, eventual, ca o disciplină de opţiune. În China, de exemplu, sînt nişte ore în programă în care fiecare, după talentul lui, sau bucuria pe care-o are, se duce şi face în ora aceea ceea ce-i place. Nu trebuie să facă performanţă.
Rep.: Emisiunea dumneavoastră de şah…
E.P.: …a dispărut. De mult.
Rep.: …cam ce audienţă credeţi că ar fi făcut dacă ar fi rămas?
E.P.: Sînt convinsă că ar avea audienţă mare. De ce sînt convinsă: de pildă, la campionatele noastre de juniori vin cîte 500 de copii. La un singur campionat. Un singur concurs. Ce vreau să spun: sînt copii care vor să joace şah, sînt părinţi care-i susţin şi sînt profesori care-i ajută. Dacă s-ar putea să aibă cluburile mai mulţi bani… La noi, şahiştii nu au bani. Deşi sînt modeşti. Ce-ţi trebuie la şah? O tablă, nişte piese… Şi nişte bani să te duci să joci, să te întreci cu cineva, să nu stai acasă… Ei, banii ăştia sînt greu de găsit. Uite, noi, acum, avem un program; şi acum, de dimineaţă, tot asta discutăm, cu domnul Gabăr, aici de faţă – a făcut un program, într-adevăr foarte bun, pentru şahul şcolar; deci indiferent că se va introduce sau nu în şcoală, noi vrem să facem un campionat dedicat şcolarilor. Poate chiar de la grădiniţă să începem, pînă la 17 ani. Eu sînt vicepreşedintele Uniunii Internaţionale “Şahul în Şcoală” de foarte mulţi ani, şi în foarte multe ţări şahul s-a introdus, iar în România nu am reuşit…

Aici puteti vedea partea I a interviului video cu marea maestra Elisabeta Polihroniade.

Aici puteti vedea partea II a interviului video cu marea maestra Elisabeta Polihroniade.