Traducere de Alin Dandareanu
Am scris acest articol cu o usoara strangere de inima, deoarece Marele Bobby ne-a parasit , desi dupa spusele lui, continua sa joace si acum; totodata, din cauza zicalei conform careia “Cat despre morti, numai de bine!”.
Totusi, increderea acordata de Iulian Ceausescu si credinta mea ca sahul fara componenta umana ar fi mult mai putin atragator (pentru mine, si sper pentru o buna parte din cititori), va invit pe parcursul a mai multor mini-episoade, sa urmarim o caracterizare importanta a lui Robert James Fischer, bazata pe un fragment din excelenta carte “Bobby Fischer goes to war”, scrisa de David Edmonds si John Eidinow, ca si de alte articole si surse de informatie online.
(Ce inseamna totusi mimofant? Vom afla pe parcursul acestui miniserial …)
Un jurnalist BBC l-a intrebat o data pe Fischer daca nu il deranjeaza ca se concentreaza exclusiv asupra sahului. “Da, e o problema”, a recunoscut Fischer, “pentru ca intr-un fel pierzi simtul realitatii ca jucator de sah – nefiind nevoit sa mergi la serviciu zi de zi si sa ai de-a face cu persoane obisnuite la acest nivel. M-am gandit sa renunt, din cand in cand, dar intotdeauna mi-am pus intrebarea: Ce altceva as putea face in schimb?” Era un raspuns care arata mai multa introspectie decat i se atribuie in general lui Fischer.
Chiar si pentru ceilalti mari maestri, imersiunea aproape totala a lui Fischer in sah era de neinteles. Marele Maestru Yuri Averbach descrie momentul primei impresii pe care a avut-o despre Fischer, intalnindu-l pentru prima oara la Interzonalul de la Portoroz din 1958. Proaspatul campion al Statelor Unite ale Americii era in perioada adolescentei, si purta un simplu pulover si blue jeans in detrimentul costumelor elegante de mai tarziu. Averbach spune ca “era cumva salbatic atunci cand comunica cu alte persoane. Se uita fara interes la minunatul peisaj al Cote D’Azur al Adriaticii, nu mergea niciodata la plaja, nu facuse nici macar o baie.”
Poate ca baiatul din Brooklyn se simtea asa de instrainat pe acele meleaguri frumoase ale coastei Iugoslave, dar exista o anecdota similara din 1971, cand acelasi Fischer, la 28 de ani, se pregatea pentru meciul cu Petrosian, si era cazat la hotelul “de circuit inchis” New York Park Sheraton. Conducerea ii rezervase cu acea ocazie un apartament de lux, demn pentru o celebritate sau un demnitar de rang inalt. Fischer a refuzat apartamentul, pe motiv ca privelistea il distragea. In final a fost cazat intr-o camera modesta.
Totusi, Fischer avea si alte interese in afara sahului. Fischer asculta muzica (in special The Temptations si The Four Tops, dar si jazz si heavy rock), citea benzi desenate chiar si in perioada adulta a vietii (Tarzan si Superman) si se uita din cand in cand la filme (era un fan al lui James Dean). Ii placeau navele spatiale si masinile. De asemenea, juca tenis de masa si inota.(…)
In cele din urma, aceste activitati erau temporare si isi pierdea repede interesul in ele, in fata pasiunii lui mistuitoare pentru sah. Lipsa manierelor sale era cateodata socanta – de multe ori daca i se vorbea, nici nu catadicsea sa se intoarca spre interlocutor. Fostul presedinte al Federatiei de Sah a Statelor Unite ale Americii, Don Schultz, isi aduce aminte de mese petrecute alaturi de Fischer si alti jucatori de sah: ” Daca discutia devia de la sah, il puteai vedea aplecat pe un colt al mesei, mutand piese minuscule pe un set de buzunar.” Atunci cand nu era indiferent fata de cei din jurul lui, Fischer era de-a dreptul suspicios. Un jurnalist a scris la un moment dat despre Fischer ca acesta ar fi intampinat chiar si un vechi prieten ca si cum ar fi asteptat o citatie de la tribunal.
0 Comentarii