ChessBoxing, un stil de şah în care “piece touchee” este jucătorul (I)

Articol de Dan Gheorghiu

La prima vedere, s-ar putea presupune că şahul box –  un sport hibrid care combină două sporturi tradiţionale, şahul şi boxul – a fost creat de un boxeur revanşard,  sătul să tot piardă partide la şah şi care ar fi vrut să întoarcă succesul în favoarea sa, bătându-i pe şahiştii care îi făceau zile amare. În realitate, şahul box a fost inventat de un artist olandez care s-a inspirat dintr-un serial de benzi desenate, citit în adolescenţă.

Ca artist în efecte speciale vizuale, Iepe Rubingh se remarcase până atunci blocând intersecţii de căi rutiere la Berlin şi Tokyo şi creând ambuteiaje majore în trafic, ceea ce i-a şi atras la Tokyo un “premiu” de 10 zile închisoare din partea autorităţilor.

 

ChessBoxing-ul, care păruse iniţial a fi doar o fantezie pentru divertisment, s-a transformat rapid într-un sport competitiv, deosebit de popular în Germania, Marea Britanie, India şi Rusia, ţări care i-au şi dat primii campioni europeni şi mondiali.

Ideea lui Rubingh de a crea un nou sport prin fuzionarea celor două discipline, şah şi box, provine de la o carte în benzi desenate “Froid Equateur”, scrisă de caricaturistul francez de origine sârbă Enki Bilal (născut Enes Bilalovic), care imaginează un astfel de campionat. În versiunea lui, adversarii susţineau un meci de box, confruntându-se ulterior pe tabla de şah.

Rubingh a dezvoltat ideea, transformând-o în sport competitiv în care rundele de şah alternează cu cele de box, partidele desfăşurându-se după reguli stricte. El a şi organizat primul meci demonstrativ în 2003, la Berlin.

Ideea a prins, iar în acelaşi an a avut loc şi primul Campionat mondial,  la Amsterdam, organizat de Rubingh în colaborare cu Asociaţia de Box olandeză şi cu Federaţia olandeză de Şah,  sub auspiciile Organizaţiei Mondiale de ChessBoxing (WBO ),  fondată la Berlin cu puţin timp înainte. Boxeurii de categorie mijlocie olandezi Iepe Rubingh şi Jean Louis Veenstra – unul de profesie artist, iar celălalt avocat, buni prieteni de altfel – şi-au disputat  titlul.

Regulile erau foarte simple: şase runde de şah şi cinci runde de box, cu pauze de un minut, alternau între ele până când unul dintre competitori obţinea victoria prin mat, knock-out sau timp depăşit, fiecare dintre competitori având la dispoziţie 12 minute pentru a se impune.

Învingător a fost declarat Rubingh, în runda a 11-a, pentru că adversarul său depăşise timpul regulamentar la şah. Iepe Rubingh a devenit astfel primul campion mondial la ChessBoxing, iar prietenii lui au spus că Rubingh îşi meritase titlul pentru că şi-a asumat riscul de a încasa primii pumni în cap pentru creaţia sa

Într-un interviu acordat publicaţiei Global Comment,  Iepe Rubingh afirma că ideea ChessBoxing-ului i-a venit la Berlin în chip de proiect artistic vizual, dar lipsa de fonduri l-a adus în Olanda, unde şi-a realizat proiectul cu un succes neaşteptat chiar şi pentru el, câştigând şi bani.

 

“Şahul-box sparge anumite cutume. Avem tendinţa de a împărţi totul în lumi diferite, dar în opinia mea aceste lumi sunt mult mai conectate între ele decât observă oamenii la prima vedere.  ChessBoxing-ul nu face excepţie. Foarte mulţi oameni mi-au spus: <<Şahul şi boxul nu pot face casă bună împreună>>. Unii jucători de şah chiar urăsc această asociere. Dar ei uită că foştii campioni mondiali de box Lennox Lewis şi Vitali Klitschko sunt şi jucători de şah”, spune Rubingh într-un interviu pentru The Guardian, tratând boxul ca pe un sport care îşi propune “controlul asupra agresivităţii” şi susţinând că şahul box presupune “un control de 200 % asupra agresivităţii”.

De atunci, regulamentul unui meci de şah-box a suferit modificări: duelul între cei doi competitori se desfăşoară în continuare pe parcursul a 11 runde alternativ, dar fiecare rundă durează 3 minute.

Cele şase runde de şah cuprind în total 18 minute, ceea ce lasă câte 9 minute pe ceas fiecărui jucător. Lupta poate fi pierdută prin knock-out, prin şah-mat, prin decizia arbitrilor pentru inactivitate sau pentru depăşirea limitei de timp /la şah/. Meciul începe şi se termină printr-o rundă de şah. De asemenea, dacă la sfârşitul partidei arbitrii constată egalitatea totală la puncte între cei doi competitori – atât la box, cât şi la şah – victoria este atribuită celui care a jucat cu piesele negre, regulă neaplicată însă până în prezent.

 

Departajarea combatanţilor prin categorii de greutate face imposibile turneele open. Pentru bărbaţi, acestea sunt:  categorie grea /peste 90 kg/, semigrea /80-90 kg/, mijlocie /70-80 kg/ şi uşoară /sub 70 kg/.

Pentru femei, o condiţie obligatorie este să aibă peste 17 ani, iar categoriile de greutate sunt: uşoară /maximum 55 kg/, mijlocie /până în 65 kg/, grea /65-75 kg/, supergrea /peste 75 kg/.

Rubingh amintea că toţi marii şahişti au nevoie şi de o pregătire fizică bună pentru a face faţă turneelor extenuante în faţa tablei de şah, dându-i exemplu pe Kasparov şi Kramnik, care îşi au proprii lor antrenori responsabili de menţinerea lor în formă fizică şi mentală bună şi care îi ajută să revină la o condiţie fizică acceptabilă când pierd într-un turneu câte unul sau două kilograme.

Dan Gheorghiu

(Va urma)