### Sînt oameni care trăiesc alături de noi, care au aceleaşi pasiuni şi aceleaşi griji. Aceleaşi bucurii.
### Ei nu văd, dar cei loviţi de orbire sîntem noi
E povestea unui om care şi-a acceptat destinul, pentru a reuşi să-l învingă. E drumul unui tînăr îndrăgostit de viaţă şi de şah, care a învăţat să vadă fără să vadă
Carte de vizită. Mihai Dima este un locuitor al Bucureştiului. Are 33 de ani, a absolvit Facultatea de litere, secţia română-franceză. Conduce o revistă, joacă şah, citeşte, nu scapă nici un meci important, merge la teatru şi ascultă muzică. Are o familie. Vine la slujbă cu mijloacele de transport în comun. Mihai Dima este un tînăr activ din România anului 2010. Mihai Dima nu vede. El este unul dintre cei 115.000 de români cu deficienţe grave de vedere. El este şi unul dintre cei patru membri ai naţionalei de şah a nevăzătorilor care se pregăteşte pentru Cupa Mondială de la Călimăneşti din perioada 19-29 aprilie.
Undeva în zona Vatra Luminoasă, cartier muncitoresc cochet din perioada interbelică. Cîţiva pomi înfloriţi, mai mulţi cîini de pripas. Un loc ascuns şi liniştit, plasat fix vizavi de măreţul şantier al viitorului Stadion Naţional. Sprijinită de doi stîlpi, o firmă de tablă pe care scrie cu litere estompate de intemperii: “Asociaţia nevăzătorilor din România”. O alee îngustă, o clădire veche în care minutele nu s-au transformat în secunde. Un loc în care îţi dai întîlnire cu liniştea. Lumea e amabilă, vorbeşte puţin şi nu ridică tonul. Îţi zîmbesc nişte oameni care au fost obligaţi să vadă altceva decît imaginile noastre în mişcare de zi cu zi. Mihai stă lipit de un calculator, cu o tablă de şah lîngă el, pe birou.
Mihai Dima ne spune cu fiecare gest că o deficienţă gravă nu te exclude din societate. E o partidă grea, pe care nu acceptă să o încheie nici măcar remiză
– Aş vrea…
– Atrofie de nerv optic şi microoftalmie, asta ca să lămurim subiectul medical. Nu ştiu dacă am văzut vreodată, poate pînă pe la 2-3 ani, nu-mi amintesc. Nu au existat antecedente genetice, părinţii mei văd. E posibil să fi fost şocul mamei în timpul cutremurului din ‘77, cînd m-am născut. Nu s-a putut face nimic.
– Cum te descurci pe stradă, cum se poartă lumea cu tine?
– Disponibilitatea ar fi cuvîntul de bază. Sînt şi oameni care nu vor să ştie de tine, nu vor să se complice. Alţii vor să te ajute şi cînd n-o doreşti. Să te treacă strada cu forţa. Tinerii sînt mai ostili, cei de vîrsta a doua şi a treia, mai apropiaţi. Există şi momente vesele.
– Poftim?!
– Cerşetorii care te revendică din grupul lor. Unii te întreabă dacă ai cîştigat bine în ziua respectivă.
Reprezentarea mentală
– Ce faci cînd ajungi acasă?
– Asta fac (îmi arată inelarul cu verigheta pe el). Glumesc, duc o viaţă normală. Soţia mi-a fost colegă în facultate. Ştiu ce vrei să mă întrebi. Da, ea vede. Împărţim şi împărtăşim aceleaşi pasiuni. Citesc, studiez despre şah, ascult meciurile de fotbal, apoi emisiunile voastre. Încerc să îmi fac o imagine cît mai fidelă despre ce s-a petrecut pe teren. Nu reuşesc mereu fiindcă se discută mult pe lîngă subiect.
– Cam la fel se întîmplă şi cînd joci şah, bănuiesc.
– Da, totul e reprezentarea mentală.
– Nu e greu?
– Păi, asta e frumuseţea, să vezi piesele cu mintea. Le atingi şi le vezi cum sînt aşezate pe tablă.
– Cum a început?
– Mai întîi am jucat cu tatăl meu, care e antrenor de fotbal. Tănase Dima, poate ai auzit. Mama e medic. Amîndoi sînt aromâni. Ţin să se ştie asta.
– Tănase Dima, secundul lui Nicuşor la Dinamo la sfîrşitul anilor ‘70?
– Da, şi la FC Argeş, şi la Sportul. Cred că e singurul antrenor care i-a avut elevi şi pe Dobrin, şi pe Hagi. De la el am căpătat gustul pentru joc, pentru competiţie, pentru sport.
– Ce a urmat?
– Părinţii m-au dat la Şcoala Specială de la Buzău, una dintre cele mai bune din ţară. Aveam 11 ani. Oricît ar părea de supranatural, şocant, dezagreabil şi încîntător, acolo am descoperit că mai sînt şi alţii care au problema mea. Tot acolo am găsit un profesor pasionat de şah. El ne-a învăţat să scriem şi să citim partidele. Am deprins notaţia tablei.
“Hitler drei!”
– Cum decurge o partidă între doi oameni care nu văd?
– Fiecare are o tablă în faţă şi anunţă mutarea într-o limbă aleasă prin convenţie, germana în cazul nostru. După cum ştii probabil, coloanele sînt identificate prin litere, liniile prin numere.
– Aşa, mai departe.
– Fiecare literă corespunde unui nume. Ana pentru A. Bela, pentru B, Cesar pentru C, David pentru D, Eva pentru E, Felix pentru F, Gustav pentru G, Hector pentru H.
– Asta ca să nu se creeze confuzii.
– Ei, oricum apar momente hilare. Jucam cu Germania, iar campionul nostru avea mutare cîştigătoare, pion la H3. A anunţat “Hitler drei” în loc de “Hector drei”. Doar era o mutare de exterminare! Neamţul nu a gustat gluma şi s-a dus la arbitru să-l reclame.
Viaţa începe vineri
– Cît durează o partidă?
– Maximum 6 ore. Fiecare şahist are la dispoziţie 120 de minute pentru primele 40 de mutări, plus încă 60 de minute pentru restul partidei. Pierzi dacă nu efectuezi cele 40 de mutări în intervalul de două ore sau dacă îţi expiră ora suplimentară.
– Spuneai că studiezi mult, eşti un profesionist al şahului?
– Nici pe departe, sînt un pasionat. Adevăraţii profesionişi nu mai au altă ocupaţie. Uitaţi-vă la Dieter Nisipeanu.
– Ce mai citeşti în afară de literatură de specialitate?
– Literatură-literatură. Din păcate, citesc mai mult despre literatură. E ca la voi, oamenii care consumă fotbal se uită mai mult la emisiunile despre fotbal decît la meciuri.
– Ultima carte care ţi-a spus ceva?
– “Viaţa începe vineri”, a Ioanei Pîrvulescu, pe care am şi avut-o profesoară la facultate. E o poveste frumoasă, o călătorie în timp. Şi “Mă numesc Roşu” a lui Orhan Pamuk. Propune alt limbaj, e original, nu un produs de marketing aşa cum am crezut cînd am auzit că a cîştigat Nobelul.
– Şi la teatru?
– “Toţi fiii mei” de Arthur Miller în regia lui Caramitru, cu un Rebengiuc extraordinar. Aş vrea să revăd “Egoistul”. Parcă aţi scris şi voi că Hagi cu Beligan s-au întîlnit la spectacolul ăsta.
– Înţeleg că ştii ce mişcă prin fotbal.
– Mă concentrez pe meciuri, nu pe ce spun Gigi şi ceilalţi ca el. Ţin cu Steaua şi sufăr cînd nu merge. Îmi place Hagi. Da, e banal să-ţi placă Hagi. Îmi place fiindcă e veritabil.
– Ce îţi doreşti pentru tine?
– Să trăiesc pentru mine. Între reperele mele. Să am timpul meu!
– Şi pentru ceilalţi?
– Să nu fie trăiţi de viaţa lor!
Mihai coboară sprinten scările. Să-mi arate tipografia veche care îşi trăieşte ultimele zile, urmînd a fi înlocuită de una modernă, apoi arhiva audio, unde sînt stocate mii şi mii de cărţi. Se recuperează înregistrări de pe bandă magnetică pe suport digital audio. Ne despărţim, nu înainte să ne dăm întîlnire la Cupa Mondială de la Călimăneşti. Nu pricepe nici acum ce ne-a apucat să facem un interviu. Ies pe aceeaşi alee îngustă blocată de un camion. O doamnă zdravănă, Eva vier, să-i zicem, mă ceartă că am intrat acolo cu maşina, în timp ce nişte muncitori români sictiriţi ca nişte muncitori români aruncă deşeuri în basculanta parcată regulamentar în mijlocul drumului. Reîntoarcerea în lumea văzătorilor e fără anestezie şi mă gîndesc că poate nu ne-ar strica un baston alb care să ne ducă pe drumul unde ne vom regăsi sufletul.
“Să trăieşti într-o idee, nu în haos. Să ai o opţiune. Îl prefer pe unul care spune: «Vreau să fiu un om rău», unuia care nu are nici o idee despre ce vrea să facă!!
MIHAI DIMA
“Lumea de azi le-a răpit libertatea oamenilor. Priviţi-i pe cei care lucrează în multinaţionale şi veţi înţelege”
MIHAI DIMA
“E prea mare bucuria libertăţii de a face ce îţi place pentru a ţi-o refuza”
MIHAI DIMA
“Jucam fotbal cu nasturi şi ţineam clasamente înainte să învăţ să scriu şi să citesc”
MIHAI DIMA
Tabla cu orificii
Şahul este singurul sport care oferă nevăzătorilor posibilitatea de a concura de la egal la egal cu persoanele fără probleme de vedere. În România, practică şahul în mod curent peste 400 de persoane cu deficienţe vizuale. Adaptările pe care le necesită şahul practicat de nevăzători sînt minime: tabla de joc este prevăzută cu orificii în care intră picioruşul pieselor; pătrăţelele negre sînt mai ridicate decît cele albe, pentru a simplifica recunoaşterea; piesele negre au un semn distinctiv (o alungire ascuţită), plasat în partea superioară şi uşor de identificat tactil; ceasul de şah este prevăzut cu afişaj Braille sau cu dispozitiv de anunţare vocală a timpului.
Nevăzătorii nu practică doar şahul, altfel singurul sport unde pot concura de la egal la egal persoanele fără deficienţe de vedere. La atletism, de exemplu, nevăzătorii aleargă cu însoţitor, iar la fotbal mingea de dimensiuni normale are în interior nişte bile care produc un zgomot pentru identificarea auditivă. Un caz special este Metin Senturk, un cîntăreţ turc în vîrstă de 44 de ani. A orbit la 3 ani, dar asta nu l-a îmiedicat să se urce într-un Ferrari F430 şi să-l conducă fără însoţitor cu o viteză de 292,89 Km/oră, performanţă cu care a intrat în Guinness Book. Singurul ajutor primit au fost indicaţiile din cască privind traseul.
Sursa: Blogsport – Cristian Geambasu
0 Comentarii