IQ-ul si sahul (1)

Traducerea unui articol de Bill Wall

Coeficientul de inteligenţă sau IQ-ul este un număr derivat dintr-un set de teste standardizate, dezvoltat pentru a măsura abilităţile cognitive ale unei persoane, sau inteligenţa, în raport cu grupa ei de vârsta. La origine, IQ-ul reprezenta raportul dintre “vârsta mentală” a unei persoane şi vârsta ei cronologică.

Inteligenţa este văzută deseori de către oamenii de ştiinţă din domeniul computerelor ca fiind capacitatea de a procesa informaţiile, de psihologi ca fiind capacitatea de a înţelege relaţiile, de educatori ca fiind capacitatea de a învăţa, şi de biologi ca fiind capacitatea de a se adapta la mediul înconjurător.
Unele surse consideră că adultul cu cel mai mare IQ care a trăit vreodată a fost Leonardo da Vinci, cu un IQ de 220. Desigur, el a trăit înainte de apariţia  testelor IQ.

În 1870, Hippolyte Taine (1828-1893) a declarat că jucarea mai multor jocuri de şah orb a constituit o împlinire pentru memoria sa vizuală şi inteligenţa sa. Dacă i-ar fi fost facute teste în zilele lui, Taine ar fi avut un IQ foarte ridicat. Taine a întrebat un şahist cum înţelege el imaginaţia si imaginile şi cum joaca el  şah orb. Taine credea că tipul de imagistică folosit în şah era o “oglindă internă”, care reflecta exact starea de lucrurilor imaginate.

În 1893, Alfred Binet (1857-1911) a făcut un studiu cu privire la legatura dintre matematica şi şah. După ce a chestionat un mare număr de jucători de top, el a constatat că peste 90% dintre ei erau buni la calcule mentale şi aveau o buna memorie. Pe de altă parte, el a constatat că unii matematicieni jucau şah, dar puţini erau jucatori puternici.

În 1894, Alfred Binet a realizat unul dintre primele studii psihologice din şah. El a investigat aptitudinile cognitive ale maeştrilor de şah. Binet a emis ipoteza ca şahul depinde de calităţile fenomenologice ale memoriei vizuale. El a constatat că doar maestrii de sah erau capabili să joace şah, cu succes, fără să vadă tabla, iar jucătorii medii găseau că este imposibil să joace un joc de şah orb. Binet a constatat că experienţa, imaginatia, si reamintirea variantelor abstracte şi concrete erau cerute pentru un maestru de şah. Opera sa a fost intitulata: Psychologie des Grands Calculateurs et des Joueurs d’Echecs (Psihologia marilor calculatori şi a jucatorilor de şah). Binet s-a bizuit mult pe maeştrii de şah cum ar fi Alphonse Goetz (Campionul francez în 1914), Rosenthal, de Arnous Riviere, Janowski, şi Taubenhaus.

Binet a crezut că jucarea sahului orb necesita puteri deosebite ale memoriei şi vizualizarii. Cu toate acestea, el a descoperit ca lucrul acesta nu este adevarat. Diferenta nu era facuta de faptul ca un jucator expert putea sa vizualizeze mai bine o tablă decât un jucator de şah amator. Era exact invers. Un bun jucător de şah orb nu era dependent de aspectul vizual al jocului. Amatorul era cel care incerca sa-si imagineze intreaga tabla. Jucatorii puternici de sah orb foloseau un mod de stocare a poziţiei în minte mai eficient.

Alfred Binet şi colegul lui Theodore Simon au creat Scala Binet-Simon în 1905. Aceasta avea scopul de identificare a elevilor care ar putea avea nevoie de ajutor suplimentar in scoala. Ipoteza lui era că un IQ mai mic indica nevoia de mai multa învăţatură, nu de o capacitate înnascută de a învăţa.

In 1906, Lewis Terman (1877-1956) a vrut să vadă de ce teste mentale este nevoie pentru a-i deosebi pe elevii neobişnuit de înapoiati de cei foarte inteligenti. Unul dintre testele lui a fost legat de capacitatea învăţarii jocului de şah. La acel moment, el nu era la curent cu lucrarile lui Binet şi Simon. Terman nu a găsit diferenţe semnificative intre elevii mai lenţi şi cei mai inteligenti la învăţarea şahului, în parte pentru că el nu a luat în considerare vârsta elevilor. Terman a definit inteligenţa ca fiind capacitatea dobândirii şi manipulării conceptelor.

În 1912, psihologul german William Stern (1871-1938) a inventat sintagma “coeficient de inteligenţă”, în care scorul unui elev era rezultatul impartirii vârstei sale mentale testate la vârstă lui reală. Testul a fost folosit mai târziu pentru recrutii Armatei terestre a SUA.

În 1916, psiholog Lewis Terman de la Universitatea Stanford a lansat “Revizuirea Stanford a Scalei Binet-Simon”, în general, cunoscuta sub numele de Testul Stanford-Binet.

William James Sidis (1898-1944) a fost considerat cel mai mare geniu al secolului XX, cu un IQ de peste 250. El a fost un copil minune şi un talentat matematician. El putea sa citeasca ziare la varsta de 18 luni, si a învăţat, singur, latina la vârsta de 2 ani şi greaca, la vârsta de 3 ani. Până la vârsta de 4 ani el  scrisese un tratat de anatomie. La vârsta de 6 ani, a învăţat logica aristoteliană şi a memorat Anatomia lui Gray. La vârsta de 7 ani, a absolvit anatomia la Harvard Medical School. Până la vârsta de 8 ani, el ştia 10 limbi (engleza, latina, greaca, rusa, ebraica, franceza, germana, turca, armeana, şi o limbă de invenţie proprie). Până la vârsta de 8 ani, scrisese două cărţi de anatomie si doua cărti de astronomie. El a încercat sa se inscrie la Harvard, la varsta de 9 ani, dupa ce a trecut toate examenele (n.t. nu a fost acceptat din cauza varstei). Până la vârsta de 11 ani stapanea matematica superioara şi calculul. În 1909, la varsta de 11 ani, el a devenit cel mai tânăr student inscris vreodată la Harvard. La vârsta de 16 ani a absolvit Harvard-ul, cum laude. El a devenit apoi profesor de matematica la Universitatea Rice, dar s-a plictisit de asta. La 18 ani, el a intrat la Harvard Law School, dar nu a terminat-o niciodată, găsind-o prea plictisitoare. În 1919 el a devenit interesat de politică, dar a fost arestat pentru participarea la o demonstratie anti-recrutare. El si-a trăit restul vieţii sale în obscuritate, scriind cărţi sub pseudonim, şi colectionand bilete de tramvai. El a fost capabil să citească şi să scrie peste 40 de limbi diferite.

În 1925, trei psihologi sovietici, Djakow, Rudik, şi Petrovsky, au efectuat teste ample pe maestrii de şah, şi au ajuns la concluzia că memoria lor era mai mare decât cea a unui profan doar în măsura în care era vorba de şah. În alte domenii nu era nicio diferenţă. Cercetătorii au stabilit că realizarile mari in şah se bazează pe o memorie vizuală excepţionala, putere combinationala, viteza de calcul, putere de concentrare şi gândire logică.

In anul 1930, F. Baumgarten studiat 9 copii minune (cu IQ-uri intre 120 si 160), inclusiv un  copil dotat in domeniul şahului. Ea a constatat că ei păreau, cu totii, ambiţiosi, pragmatici, precauti cu cei care ar fi putut dăuna carierei lor, dedicati cu pasiune domeniului lor, netematori de aparitiile in public, şi dornici de a-si folosi talentele in beneficiul familiilor lor.

În 1938, LL Thurstone (1887-1955) a separat inteligenta în 7 abilitati – comprehensiunea verbala, fluenta cuvintelor, vizualizarea spaţiala, abilitatea in domeniul numerelor, raţionamentul inductiv, memoria asociativa, şi rapiditatea perceptuala.

Sursa http://www.geocities.com/SiliconValley/Lab/7378/iq.htm