Elisabeta Polihroniade: "Lăsaţi copiii să înveţe şah!"

( Interviu de Monica Patriciu pe www.romaniaactualitati.ro)
Multipla campioană a României Elisabeta Polihroniade face o pledoarie pasionată ca şahul să devină disciplină şcolară.
Elisabeta Polihroniade este în radio “ca acasă”. Pentru că aici şi-a început activitatea după ce a terminat Facultatea de Filologie. Dar toată lumea ştie de marea maestră internaţională la şah Elisabeta Polihroniade – de şapte ori campioană naţională şi membră de onoare a Federaţiei Internaţionale de şah. Doamna Polihroniade are şi un titlu de campion olimpic, plus alte patru medalii de argint şi două de bronz la olimpiadele de şah.

Elisabeta Polihroniade (stânga) împreună cu fostul campion mondial Anatoli Karpov, venit pentru un meci de şah la Bucureşti. Foto:Mediafax

Am terminat Facultatea de Filosofie pentru că era singura facultate care avea şi o secţie de Jurnalistică, şi înainte de a intra la facultate am intrat cu diplomă de merit m-am gîndit foarte bine ce trebuie să fac şi am ales filosofia pentru că avea secţia de jurnalistică o profesie care putea permite să joc şi şah. Dar cum am ajuns la şah şi când am descoperit şahul – probabil că este o mică poveste. Îmi plăcea foarte mult când eram mică să mă joc cu băieţii şi ei jucau şah, aşa că am învăţat repede acest joc. Pe urmă am ajuns la Palatul Pionierilor şi destul de repede am fost “remarcată” de specialiştii în şah de acolo care m-au ajutat să progresez. Am jucat foarte mult la o echipă de şah a medicilor.
Aţi spus că şahul este mai mult decât un sport, am citit eu un articol al dumneavoastră spuneaţi că şahul e ştiinţă şi artă, sport şi joc, e ca şi muzica şi matematica. V-a plăcut matematica, nu-i aşa?
Da! Mi-a plăcut foarte mult, dar am abandonat-o repede, pentru că nu poţi să mergi cu mai multe pasiuni în paralel. Trebuia să optez pentru ceva, şi m-am decis pentru şah, pentru că şahul avea şi acest aspect, de luptă, de confruntare.
Pe atunci, copiii cum învăţau şah? De la părinţi, de la bunici, de la Palatul Copiilor, Palatul Pionierilor, nu?
Da. Palatul Pionierilor, atunci.  Au fost şi cluburi care atrăgeau mai mult copiii. De fapt, doresc ca şi astăzi să se întâmple acest lucru. Să ajungă câţi mai mulţi copii în faţa tablei de şah.

Ştiu. Ştiu că în China aţi fost să-i învăţaţi şah pe copiii chinezi.
Au apărut chinezii târziu în şahul european. Ei aveau altă formă de şah, pe care europenii nu o cunosc şi au abandonat-o.
Deci au abandonat şahul lor vechi?
Da, pentru că au vrut să se confrunte cu europenii, unde şahul este foarte tare sau cu celelalte ţări. Şi atunci, chinezii au început să înveţe şahul acesta, eu îi zic european, care de fapt nu e numai europen, dar…doar pentru că aici s-a jucat mai mult. Participă la toate competiţiile, au făcut şi acest Congres la care am participat . Era un Congres …
La Shanghai, da?
Exact! Consacrat şahului în şcoală, ceea ce este foarte frumos şi foarte important, adică, sunt convinsă şi fac o mică paranteză, sunt şi într-o comisie a Federaţiei Internaţionale care se cheamă “Şahul în şcoală” şi sunt şi vicepreşedintele unei Uniuni Internaţionale “Şahul în şcoală”. Ţin foarte mult la acest aspect al şahului. Copiii prind foarte repede să joace şah, ca muzica şi matematica.  De fapt, cunoaştem genii precoce în domeniile acestea. Şi în şah am avut un Capablanca, care la 5-6 ani îşi corecta părintele care juca şah într-o partidă amicală cu o rudă. Deci, aceste trei preocupări ale inteligenţei: muzica, matematica şi şahul, spre deosebire de pictură. Pictura are puţine genii precoce, şahul are aşa ceva. Deci, să revin la idee, şahul poate fi introdus în şcoală de la vârstele cele mai mici, chiar de la gradiniţă, aş putea spune.
Aţi încercat proiecte, programe cu copii de grădiniţă care să înveţe şah?
– Am încercat, am scris, de fapt încercarea mea constă într-o carte publicată în urmă cu mai mulţi ani, vă promit că am să vă aduc cartea.

-“Primii paşi în şah” şi “Şah pentru cei mici şi ai lor bunici“.
-Da, acuma trebuie doar să mai convingem Ministerul Educaţiei sau cluburi care să se ocupe de copii, există, dar aş fi dorit ceva mai organizat şi pe plan naţional.
-Da. Pentru că d-voastră vreţi ca şahul să fie introdus în şcoală cel puţin ca materie opţională.
-Exact! Le-ar folosi foarte mult copiilor. Şahul îl educă într-un fel pe copil. În primul rând regulile şahului spun lucrul acesta. Un exemplu foarte scurt dacă nu vă plictisesc: piesa atinsă este mutată,  este ca şi în viaţă: ţi-ai dat cuvântul ai spus ceva, trebuie să îl respecţi.
-Este o lecţie de viaţă foarte importantă.
-Da! Un alt exemplu: pionul cea mai slabă piesă, cea mai micuţă de fapt să nu-i spunem slabă, mică, când ajunge pe linia a opta se poate transforma în cea mai puternică piesă, în damă sau în orice altă piesă pe care o dorim, dar se poate transforma în damă, şi în viaţă eşti mic, dar dacă munceşti, dacă perseverezi, dacă ajungi la capătul dorinţelor tale, atunci te poţi transforma într-o personalitate puternică.
-Aveţi o piesă de şah preferată?
-Dama. Dama albă.

-E puternică?
-Cea mai puternică, dar nu cea determinantă, pentru că regele este acela care de fapt pune capăt partidei.

-Asta înseamnă că şahul este un joc al misoginilor!
-Nu! Nu aş spune aşa. Dimpotrivă. Din secole îndepărtate regele a rămas ca o personalitate, dar este cea mai slabă piesă de pe tablă. În realitate, el mută doar câte un pătrăţel. În dreapta, în stânga, în toate direcţiile, dar numai câte un pătrăţel şi e foarte slab. Dama, în schimb pe care eu o iubesc este foarte puternică se plimbă pe toată tabla în toate direcţiile, ea mută ca toate piesele în afară de mutarea calului, care mută puţin mai deosebit .

-Îmi spuneaţi de dama albă. Mi se pare un sport greu. Îţi cere foarte multă concentrare, stăpânire de sine, imaginaţie, fantezie.
-Sunt de acord cu dumneavoastră. Nu vă pot contrazice. E adevărat. Ne trebuie aşa ceva, dar nu este greu. Oricine la orice vârstă găseşte în şah ceva. Găseşti o linişte şi găseşti un stimulent, îţi stimulează gândirea, nu te lasă să stai să te uiţi numai la apusul soarelui.
-Şi apoi poate să existe şi bucuria victoriei, nu?
-Asta, nu mai vorbim! Orgoliul fiecăruia intră în funcţiune imediat.
-Sunteţi Directorul Editor al revistei române de şah Gambit, şi vreau să discutăm şi despre acest subiect. Spuneam că nu ştiu ce înseamnă acest termen, dar ştiu că aveţi şi o fundaţie Gambit.
-Da.
-Deci, ce este Revista Gambit?
-Din 1925 a existat o revistă naţională, revista română de şah, care din păcate după Revoluţie a fost abandonată, pentru că ea până acolo a fost susţinută de stat. În momentul in care nu a mai avut cine să o susţină, a dispărut. După 2-3 ani de la dispariţie m-am gândit că ar fi bine să o preiau.
-Şi să o reînviaţi!
-Da. Şi să existe. Dar.trebuia să existe difernţe între ce a fost şi ceea ce este. Deci am păstrat denumirea tradiţională de Revista română de şah şi i-am pus titulatura de “Gambit”, care în limba italiană înseamnă să pui piedică. De fapt limbajul şahist gambitul este sacrificiul pe care îl faci cu un pion de regulă, faci sacrificiul unui pion, dar cu ideea de a-l împiedica pe adversar să-şi dezvolte armonios piesele, să dorească să ia acel pion şi după ce l-a luat să vadă că intră în poziţia în care poate pierde. Deci, cel care a făcut acest gambit, acest dar să zicem – dar ştiţi ce fel de dar, să ne aducem aminte de greci – are de fapt scopul de a câştiga, nu de a face pur şi simplu un cadou.

-Este o revistă pe care profesorul dumneavoastră, Nicolae Manolescu v-a citit-o cu mare plăcere. Am citit un articol, în care el mărturisea că i-aţi fost elevă şi că a descoperit iată, o revistă foarte interesantă Gambit, care e condusă de dumneavoastră. O revistă aşa cum  există reviste de şah şi în alte ţări ale lumii, nu-i aşa?
-Da, sigur că da. Peste tot există reviste de şah, susţinute de persoane foarte bogate, de instituţii de stat. Noi nu mai avem susţinere de la stat, de după Revoluţie.
-Şi totuşi revista apare şi totuşi e foarte frumoasă. Faceţi un mare sacrificiu!
-Nu fac un sacrificiu. E o dorinţă.Îmi împlinesc o dorinţă. Nu vroiam ca şahul românesc să nu aibă şi el o publicaţie.
-În ultima vreme viaţa noastră socială a fost destul de tulburată după Revoluţie, şi au fost ani destul de complicaţi şi de tumultuoşi. Şahul Românesc a resimţit în vreun fel?
-Chiar foate mult, pentru că pentru şah au dispărut sponsorii, susţinătorii ca să zic aşa. Şahul este un sport mai discret , mai retras, ca şi când aţi compara într-un fel să zicem muzica uşoară cu muzica clasică. Le preţuim pe amândouă, dar parcă muzica uşoară îşi găseşte mai repede teren.
-Aşa cum e fotbalul, să spunem .
-Fotbalul şi şahul vroiam să spun eu, dar îmi pare bine că aţi spus-o dumneavoastră. Nu vreau ca mâine, poimâine să întâlnesc şahişti care să-mi facă cu degetul.
-Talente tinere mai sunt? Copii şahişti de talent mai apar? Ştiu că i-aţi căutat peste tot. Aţi mers şi la ţară să-i căutaţi.

-Sunt. Da. Şi  mergem în continuare, eu şi colegul cu care lucrez, Dan Gabăr. Dacă mi-aţi permite aş dori să vă invit la o competiţie de Campionat şcolar, pe care dacă nu ne ajută nimeni, vrem totuşi să-l facem în această toamnă şi să vă rupeţi doar un pic din timp şi să vedeţi cum joacă copiii şah.

-Când va fi şi unde va fi?
-Noi începem cu Bucureştiul. Avem un program pe toată ţara. Dar, la prima etapă e Bucureştiul, cu care începem pentru că e mai uşor pentru dumneavoastră, ziariştii. Este pentru mine cel mai frumos spectacol să văd o sală plină de copii, care stau cu mânuţele la cap şi cu ochişorii lor pe tabla de şah şi pe piese şi nu ştiu ce să mute. Mă impresionează în mod deosebit când copiii sar de bucurie în momentul în care au câştigat partida, şi aleargă în fugă la părinţi sau la bunici, cine îi aşteaptă, sau alţi copilaşi cărora le curg lacrimile pe obrăjori pentru că au pierdut. Este înduioşător, şi pe mine mă încântă cel mai mult. Pentru că cel care plânge înseamnă că va fi un şahist, şi cel care se bucură la fel, un viitor şahist. În străinătate de exemplu, şahul printre copii este mult mai răspândit şi mai susţinut. La noi în ţară, poate din cauza mă rog istoricului, este mai greu. Dar la campionatele naţionale de copii pot participa câteodată şi 500 de copii. Ceea ce înseamnă că există potenţialul, dar probabil că lipsesc şi alte posibilităţi materiale sau de timp.
-Cam cât trebuie să se pregătească un copil ca să ajungă să intre în competiţii mai importante?
-Dacă îmi permiteţi să fac o foarte scurtă divagaţie, chiar ieri a venit la mine un domn din blocul meu, e administratorul blocului chiar, cu un nepoţel şi i-am pus o tablă de şah împreună cu colegul meu.
–Să-l testaţi dacă are talent la şah?
– Nu. Nu. Pur şi simplu copilul ştia puţin să joace. A jucat un pic. Colegul meu s-a lăsat bătut, pentru că trebuie să-l încurajezi pe copil.
-Copilul a fost foarte fericit!
-Exact! A plecat foarte bucuros. Dimineaţă ieşind să vin la d-voastră m-am întâlnit cu bunicul , care mi-a spus: “Nu ştiu ce să mă fac cu nepotul meu. Vrea neapărat să vină să joace cu domnul şah.” Acesta e un câştig foarte mare. Copilul în primul rând a observat din cum juca că înţelegea. De exemplu a văzut un mat din două mişcări. A văzut şi l-a dat pe tablă. Deci, pentru mine asta este ceva extraordinar şi această carte atunci când am făcut-o am făcut-o ca să ajungă în fiecare casă şi la fiecare bunic, să înveţe şi el şah, dacă nu ştie. Dacă citeşti, regulile sunt foarte simple şi-şi poate învăţa nepoţelul.

-Recent, doamna Elisabeta Polihroniade a organizat la Bazna, în judeţul Sibiu un turneu al regilor. Am înţeles că această întâmplare de la Bazna este un fel de Wimbledon al şahiştilor. A fost o mare manifestare, un eveniment.
-Primele două ediţii au fost dedicate jucătorilor care cândva au fost mari. Deci să le spunem legende. Nişte mari jucători. A fost un omagiu pe care l-am adus. După două ediţii am spus că ne-a făcut plăcere, dar acum, pentru că acea instituţie a avut şi o aniversare absolut specială ne-am gândit să le-o dedicăm marilor şahişti de astăzi. Deci, am adus mari maeştrii din lume. Sunt şase. Au jucat tur – retur, deci un turneu dublu cu albele şi cu negrele fiecare jucător, care sunt clasificaţi printre primii zece în lume. Deci, am vrut să-i aducem în ţara noastră pe aceşti mari jucători, ca un cadou pentru sponsori şi pentru jucătorii noştri, care sunt nişte exemple de conduită, de calitate a jocului, de calitate de luptător la tabla de şah, pentru că trebuie să fii uneori chiar înverşunat. Dar înverşunat atât cât ţine partida şi în spaţiul acela de 64 de pătrate. Şi suntem foarte încântaţi pentru că a avut mare răsunet, a fost preluat de foarte multe situri din străinătate şi de la noi.

-Şi au fost şi spectatori în sală?
-Sunt spectatori în sală, dar acum şahul poţi să-l vezi de oriunde.
-Există internet.
-Da. Se transmite. Am avut şi situl propriu pe care au fost difuzate partidele.
-Există un concurs de şah care vă poartă numele! Eu ştiu de Olăneşti, unde se desfăşoară concursul de şah “Elisabeta Polihroniade”.
-Întâi daţi-mi voie să vă spun că am impresia că atunci când trebuie să vorbesc cu dumneavoastră sunt foarte atentă că nu mai am nici un secret. De unde le ştiţi pe toate? Da! Este un turneu pe care îl organizăm la Olăneşti, dedicat tuturor categoriilor de vârstă. Încă nu am fixat chiar definitiv formula, dar este un concurs, care va fi mare şi frumos şi în fiecare an.
-Trebuie neapărat să vorbim şi despre cărţile d-voastră. Am amintit doar două dintre ele, nu ştiu dacă le-am spus ascultătorilor că sunteţi membră a Uniunii Scriitorilor, dar aş vrea să repet chiar dacă am spus, pe mine m-a mirat acest lucru, eu vă ştiam mai mult în zona şahului, dar iată că e mai mult decât atât, deci aţi scris aşa: “Şahul pentru toţi”; “Primii paşi în şah”, împreună cu Tiberiu Rădulescu; “64 de premii de frumuseţe în şah”; “Olimpiadele în alb şi negru”. Aţi mai scris “Şah pentru cei mici şi ai lor bunici”. Mai sunt şi alte cărţi?
-Mai sunt şi altele, dar nu are rost să vi le spun pe toate. Am 21 de titluri publicate. Pentru că la fiecare competiţie mare am scris câte o carte. Şi cred că am fost acceptată în Uniunea Scriitorilor pentru că nu fac cărţile tehniciste, adică nu le sciu numai pentru şahişti. Le umanizez puţin, dacă vreţi, partidele de şah. Fiecare jucător caut să-l prezint, cum e el, omul. Public fac şi nişte interviuri cu el, nişte discuţii aş putea spune, în aşa fel încât să-l cunoscă cititorul, cine este acela.

-Ei! Se vede că aţi făcut facultatea de Jurnalism.
-Da! Da! Exact!

-Iată că v-a ajutat foarte mult.
-Aceasta a fost şi opţiunea mea, pentru că de atunci m-am gândit că ăsta va fi drumul meu. Şi mi-am prelungit vedeţi cred că am gândit bine atunci când eram încă tânără, că am făcut facultatea care m-a ajutat să-mi fac meseria tot timpul, deci să am şi o pensie nu să trăiesc numai din sport sau să trăiesc din sport. Am putut să trec de la şahul practic la arbitraj şi să fac revista şi să sciu cărţi. Totul este legat de şah. Emisiunile mele, indiferent ce emisiune făceam, radio sau televiziune nu se putea să nu pun şi şah, acolo ceva. Chiar o întrebare singură, dar trebuia să existe.
-Şi atunci trebuie neapărat să vă pun şi eu o întrebare. Iată din fotbal sau din tenis se poate trăi foarte bine astazi. Din şah, astăzi poţi să trăieşti, dacă faci numai şah?
-Pot trăi numai marii şahişti. Adică jucătorii care sunt printre primii 50 din lume.
-Acolo sunt români ? Aveam un român în primii 50?
-Da! Avem un român. Dar dacă vrei să faci şah trebuie să faci sacrificii. Trebuie să-ţi placă în primul rând şi apoi să faci sacrificiul. Iar când îţi alegi profesia s-o împleteşti într-un fel şi cu altceva. Eu am avut noroc pur şi simplu că mi-am ales aşa şi am putut împleti să zicem talentul oarecum literar cu talentul oarecum şahist. Deci, asta m-a ajutat. Deci, oricine vrea să facă şah de mare performanţă trebuie să aibă în spate şi o pregătire adecvată. Am de pildă colegi care scriu la revistă, fac comentarii, siteuri şi rubrici de şah şi trăiesc din asta. Din păcate la noi în ţară şahul după Revoluţie a stagnat oarecum. Sper să revină la un stadiu mai penetrant.
-Se simte câte o revigorare în sportul acesta?
-Se simte la nivelul jucătorilor foarte tineri şi părinţilor care vin să-şi aducă copiii la campionatele de care spuneam, campionatele de şah de copii şcolari. Dar trebuie neapărat cineva să ne sprijine, poate la Ministerul Educaţiei, să ne sprijine nu în sensul de a da bani ci de a accepta şahul ca activitate şcolară. Copiii trebuie să înveţe să şi gândească. Nu-i luăm de la acele acţiuni sportive propriu zise, dar în China, că aţi pomenit de China, când am fost acolo era o şcoală de şah – au avut şahul tradiţional au renunţat la şahul lor şi au ajuns printre primii şahişti din lume. Dar foarte repede, adică nu le-au trebuit epoci întregi pentru asta. De ce? Pentru că îl învaţă în şcoală, în grădiniţă de acolo pleacă pe urmă şcoala primară şi până mai târziu când descoperă talentele şi încep să-i pregătească temeinic.

-Să-i selecteze şi să-i pregătească.
-Dar nimănui nu-i strică în viaţă o lecţie de şah.
-Eu cred că până la urmă şi viaţa e o lecţie de şah, sau e un joc de şah, o partidă de şah, viaţa fiecăruia dintre noi.
-Dacă ştii să pui piesa care trebuie unde trebuie, ai succes.
-Dumneavoastră aţi cunoscut celebritatea de foarte tânără pentru că au venit multe premii. Aţi participat la multe concursuri, aţi ieşit pe locul unu, pe locul doi. Ce înseamnă celebritatea? Vă e dragă, nu vă e dragă?
-Vreau să vă spun că nu celebritatea m-a atras. Întotdeauna am vrut să câştig, evident la tabla de şah şi să câştig pe merit ceea ce obţin. Să văd o emisiune bună pe care o fac sau pe care am făcut-o, asta mă încânta foarte mult. Să câştig o partidă dar să nu căştig pentru că a greşit adversarul.

-Au fost şi partide pierdute, nu-i aşa?
-Da. Foarte multe, dar şi din asta se învaţă. De ce am pierdut? Nu te întrebi de ce am pierdut ? Joacă mai bine. Trebuie să recunosc, dacă a jucat mai bine. Nu am voie să desconsider adversarul. Trebuie să-l evaluez să pot să-l bat data viitoare. Dacă nu-l cunosc bine, nu-l pot învinge niciodată.
-Este şahul mai mult pentru bărbaţi decât pentru femei?
-Nu! Şahul este pentru toată lumea, şi femei şi bărbaţi. Femeile joacă foarte bine şi sunt foarte serioase, mai luptătoare aş putea spune, în faţa tablei de şah de multe ori chiar decât bărbaţii. Barbaţii am văzut mai repede ajung la o remiză. Decât remiză, o egalitate care se propune. Este singurul sport în care poţi să propui egalitatea.
Jucătoarele sunt mai aprige şi joacă mai conştiincios. Vorbesc la nivel larg, de masă, nu de înaltă performanţă. La înaltă performanţă însă, în acelaşi timp trebuie să recunosc că bărbaţii sunt mai buni la şah. De ce, dacă mă întrebaţi aş putea să vă dau nişte răspunsuri dar, nu ştiu dacă sunt cele adevărate, pentru că femeile au preocupări mai mult de familie de exemplu, au fost mai puţin lansate în viaţa socială, de-a lungul istoriei vorbesc. Nu ştiu, dar poate sunt mai fragile!