Interviu cu maestrul international Volodia Vaisman

Incântaţi desigur de serialul dumneavoastra, “Metodologia antrenamentului şahist”, în acelaşi timp ne bucură colaborările şi luările dvs. de poziţie cu ocazia diverselor subiecte de pe site-ul nostru de sah.

Despre “conflictul” între marele maestre Polihroniade şi Nicolau-Van der Mije m-am exprimat deja. Acum aş vrea să-i răspund unui cititor care relata zilele trecute o poveste cu cartea “Meciul secolului Fischer-Spassky”(1974), scrisă de Constantin Stefaniu şi cică semnată de Elisabeta Polihroniade. Pentru cineva care posedă (şi a citit) toate cărţile de şah româneşti, fie-mi permis să fac o rectificare: cartea este bine semnată de amândoi iar textul îmi aminteste mai mult de stilul literar mai îngrijit al marei maestre faţă de cel documentalist al co-autorului ei.

Care erau, in general, condiţiile în care apăreau aceste cărţi de şah?

Pentru a înţelege mai bine ce se petrecea pe atuncia, vreau să reamintesc celor mai tineri situaţia politică a României din acele vremuri:

După cum se ştie, comuniştii au fost instalaţi la putere de către armata roşie printr-un hold-up politic, pe un fond de fraudă electorală şi alegeri traficate, de epurare instituţională şi asasinarea “marilor trădători”, de oficializare a unei noi nomenclaturi “devotate Partidului” şi instalarea propriilor sale organe de represiune. Ei se lăudau cu noţiunile de libertate, egalitate, democraţie, coexistenţa paşnică şi alte cuvinte frumoase dar, odată ajunşi la putere, unicul lor scop era să-şi păstreze cu orice preţ privilegiile. Politica lor a devenit repede un aliaj de prostie şi cinism, de mari discursuri şi realităţi minabile, de proiecte măreţe şi o mizerie moral- materială de fiecare zi.

După o primă etapă de embrigadare masivă în organizaţiile de tineret şi de partid, prin anii 1949 a început o acţiune de epurare şi de trimitere la munca de jos pentru reeducare a unor “elemente ostile”, de întemniţare chiar de lichidare a celor mai recalcitranţi. De la lupta pentru putere din vârf, paranoia totalitară s-a revărsat apoi asupra membrilor de partid de rând.

La nivelul şahului cunosc căteva cazuri:

• Ciocâltea, Botez, Suta şi Dunăreanu au fost îndepărtaţi din echipa naţională de tineret, numai pentru că părinţii lor au fost funcţionari în fostul regim.
• multiplul campion naţional Ion Bălănel a fost practic excomunicat în 1958 din clubul său Dinamo şi internat într-un ospiciu.
• marea speranţă a şahului românesc Victor Ciocâltea a fost trimis să-şi satisfacă serviciul militar într-un regiment de muncă şi, mai târziu, la reeducare pe un santier de construcţii din Galaţi (1958-60)
• maestrul şi viitorul antrenor de fete Serban Neamţu a fost un timp interzis din şah pentru că părinţii sài fusesera moşieri.
• bănuit de activităţi legionare, antrenorul şi publicistul Sergiu Samarian a fost dat afară din şah fiind nevoit să-şi căştige existenţa ca om de servici.

Personal, nefiind membru de partid, am fost nevoit să plec din învăţământ şi să practic diverse meserii la Galaţi, Botoşani şi Iaşi. Apoi, viaţa noastră de zi cu zi s-a desfăsurat într-o permanentă “educaţie politică” (cu lozinci, discursuri şi cultul personalităţii), lipsuri şi presiuni de tot felul şi o represiune fizică şi psihologică latentă. Cum era de aşteptat, jucătorii de şah s-au poziţionat în funcţie de putere: mai rari erau cei care-şi manifestau ostilitatea, marea majoritate erau indiferenţi şi împăcaţi cu soarta, iar maeştrii care ieşeau la concursuri în străinătate erau, vrând-nevrând, forţaţi să coopereze cu Securitatea.

In funcţie de aceasta, doar cei “aleşi” de puterea politică puteau uneori publica. Si cum exista o penurie totală de documentare şahistă, puţin ne păsa (deşi ştiam) cine era adevăratul autor.

Astfel, Sergiu Samarian a reuşit să publice – sub pseudonimul de Gh.Sergiu sau banalizat în diverse colective federale – vreo 8 cărţi, dintre care trei ediţii (1951, 1955, 1965) de “Să învăţăm metodic şahul”, “Tactica jocului de şah” (1962) şi să traducă altele din ruseşte (Keres, Cigorin etc)

Apoi, pentru a forţa obstacolele căci unirea face puterea, s-au format căteva cupluri :

V.Ciocâltea +S.Samarian: Teoria deschiderilor în şah I (1966) şi II (1967)

E.Polihroniade+C.Stefaniu : Meciul secolului Fischer-Spasski (1974)

Gh.Mititelu+C.Stefaniu : Momente critice în pregătirea şahistă (1980)

E.Polihroniade+T.Rădulescu : Primii paşi în şah (1982)

Calea fiind deschisă, cei mai perseverenţi au continuat apoi singuri:

• Elisabeta Polihroniade: Olimpiadele în alb şi negru (1976), Campionii de şah ai lumii (1980), Sahul pentru toţi (1984) 64 premii de frumuseţe în şah (1990)
• Constantin Stefaniu: Secretele marilor maeştri Fischer, Gheorghiu, Karpov (1978), SAH-Cartea de aur (1982), Problematica finalurilor în şah (1987), Partide decisive în campionatele mondiale de şah (1889).

” Să invăţăm metodic şahul” a fost inclusă in programa de predare a şahului in RFG. Nemţii nu prea se inşeală când fac astfel de alegeri, mai ales că federaţia germană cuprinde acum peste o sută de mii de şahişti legitimaţi.

Sergiu Samarian (1923-1991) era un om de o cultură imensă care cunoştea câteva limbi străine. Imediat după ce a ajuns în RFG, a fost numit antrenorul echipei naţionale feminine şi a continuat să scrie cărti de şah dintre care, după moartea sa, federaţia a scos în 1995 renumita sa “Das systematische Schachtraining” (tradusă şi în spaniolă).

Sunt puţini şahişti români care nu cunosc cartea ” O idee străbate deschiderile”. Dar care a fost reacţia autorităţilor faţă de ea după ce aţi plecat din România?

Prin formaţia mea literară şi activitatea mea de antrenor aveam destule materiale şi dorinţa de a le vedea publicate. După nenumărate demersuri care au durat ani de zile, spre surprinderea mea în 1983 mi-a ieşit “O idee străbate deschiderile – zece idei şi combinaţii tipice”. Probabil că editura Sport-turism avea un gol dar, datorită practicilor specifice unei instituţii de stat comuniste şi trebuind să plătesc din buzunar corectorul + alte ciubucuri, pănă la urmă am ieşit în deficit financiar. După câte am înţeles, au fost tipărite treizeci de mii de exemplare dar, vrând să-mi fac o provizie, după două săptămâni n-am mai găsit nimic! Aşa că, fugind din ţară în decembrie 1984, după doi ani autorităţile, chiar dacă vroiau, nu mai puteau face mare lucru…

Cum aţi ajuns să plecaţi din ţară?

Viaţa, o carieră, reuşita şi fericirea în general sunt din păcate noţiuni inconstante şi efemere care nu depind de mare lucru. Odată ajuns în vârful artei tale, crezi că poti profita de anumite avantaje dar noua poziţie aduce cu sine alte complicaţii. Este problema tuturor artiştilor şi a sportivilor care se lovesc de realităţile socio-politice ale ţării lor.

Timp de două decenii pe care le-am închinat jocului de şah, viaţa mea n-a fost întotdeauna roză căci, la presiunea sociopolitică se adăugau şi problemele de fiecare zi în căutarea esentialului vital. Nenorocita noastră de existenţă devenise un lung fluviu de lipsuri umilitoare care trăgeau greu asupra condiţiei mele de sportiv de performanţă: a-mi păstra intactă sănătatea, a ajunge să mă pregătesc bine, a putea participa la concursurile necesare, a mă concentra asupra partidelor mele etc. devenise şi mai greu decât jocul însuşi. Ca marea majoritate a populaţiei, noi trăiam mereu cu grija zilei de mâine iar lupta permanentă pentru a ne asigura nevoile cele mai elementare ne acapara toată energia şi timpul liber. Din acest punct de vedere, îmi era din ce în ce mai greu să rivalizez cu protejaţii partidului care beneficiau de toate condiţiile necesare şi cele mai bune turnee.

România era o închisoare cu cer deschis şi regimul se temea de orice idee sau comportament venite din exterior. De aceea, orice deplasare, mai ales într-o ţară capitalistă, era amplificată de rivalităţile profesionale, invidiile şefilor şi interesul Securităţii. Si cum exista întotdeuna cineva capabil să te toarne, Securitatea nu aştepta decăt asta pentru a-şi reactiva reţelele de informatori şi a da de lucru agenţilor săi pentru a-ţi asculta convorbirile telefonice şi intercepta corespondenţa.

Eu m-am eschivat de mai multe ori de a intra în partid şi, de natură corectă şi deschisă, suportam greu practicile de servilitate faţă de tot felul de şefi. Cum toate acestea nu puteau dura mult timp, după meciul pentru titlul de campion contra lui Ghindă, se părea că mi-a venit şi mie rândul: nici o selecţie în echipa naţională sau trimitere la un turneu în străinătate, nici măcar invitaţie pentru internaţionalul de la Bucuresti sau la finală unde primii 6 erau direct calificaţi. Eram, după toate aparenţele, pus la index.

Explicaţiile nu pot fi desigur decât presupuse dar, dupà părerea mea, era o lucrătură a unor jucători ieşeni (care-mi jinduiau postul de antrenor) în conivenţă cu secretarul clubului care era securist şi care începuse deja să răspândească peste tot minciunile sale. Si după o perioadă de hărţuială morală şi profesională, îmi dau demisia pentru ca, în aceeaşi seară, să primesc propunerea de a juca pentru Calculatorul Bucuresti, echipa ing. Graţianu. Elevul meu Dominte mă urmează şi, spre surprinderea generală, ieşim detaşat campioni pe echipe 1981 în componenţa: Vaisman 5 pts./9, Urzică 5,5 pts., Kertesz 5 pts., Nicolaide 5 pts., Dominte 4,5 pts./7, Hegeduş+Negureanu 6,5/11 (băieti), Gabriela Olteanu 6 pts. şi Eleonora Gogălea 6 pts. (fete), Cojocaru 4 pts. (junior) şi C. Sajter 5,5 pts./7 + M.Kiss 1,5 pts./2.(junioare).

A te motiva în tot ceea ce faci, a fi convins că prin munca ta poţi ajunge la ceva valabil, a şti că viaţa ta are un sens – sunt doar câteva din senzaţiile esentiale necesare pentru a continua să exişti. Or ultimii ani mi-au arătat că nu mai aveam poftă de nimic, că nu mai dispuneam de combustibil în carburatorul creaţiei mele. Mai mult chiar, că nu puteam să mă aştept la mare lucru în viitor, atât în cariera mea cât şi pentru a-mi întreţine familia. Căci dacă mult timp m-am bucurat de o anumită notoritate, tocmai când am ajuns în vârful piramidei, regimul mi-a dat lovitura de graţie. Inlăturat brutal din echipa naţională, alungat din clubul căruia i-am adus nenumărate performanţe, urmărit de un securist paranoiac, familia mea a început să se gândească serios cum să fugim din ţară.

Deşi logistic impecabil pregătită, plecarea noastră a fost dată peste cap de o contralovitură a Securităţii. A trebuit să imaginăm un alt plan care, executat pe bucăţi şi nu lipsit de risc şi de aventuri, am reuşit în cele din urmă să reunim întreaga noastră familie la Montpellier, unde ne-am început o viaţă nouă.

A fost greu să vă realizaţi ca şahist de performanţă, antrenor şi cetăţean in Franţa, atunci când aţi inceput o noua viaţă intr-o ţară europeană?

Fiecare emigrant are motivele sale să- şi părăsească patria. Inainte vreme se putea pleca şi reveni. Alte personalităţi şahiste române ca: A.Baratz (1895-1975), C.Seneca (1903-1977), M.Raizman (1905-1974), V.Bergraser (1904-1987) au preferat să- şi refacă viaţa în Franţa. A fugi însă din România comunistă era mult mai complicat şi, pentru aceasta, trebuia ca deznădejdea să fie dublată de îndrăzneala aventurii şi tăria de a lua viaţa de la capăt. . Faţă de România – unde lăsasem o federaţie şi cluburi puternice subvenţionate de stat, un sistem competiţional bine pus la punct, o bază de jucători talentaţi si o elită care putea trăi din sah-, în Franţa am găsit o ţară sahistic subdezvoltată cu o mulţime de benevoli şi de openuri regionale dar doar câţiva profesionişti şi, în general, fără nici o preocupare pentru studiu şi antrenament. . Apoi a trebuit să mă ocup de hârtiile legale: azil politic, dreptul de a lucra şi – peste 6 ani – cetăţenia, să ne căutăm un apartament şi de lucru, să ne recuperăm fiica rămasă la Iaşi, fără să mai vorbim de prudenţa necesară căci Securitatea avea braţul lung. Si, cum se spune, norocul ajută pe cei îndrâzneţi: primarul oraşului mi-a creat un post de antrenor la serviciul lor de sport (unde am rămas 18 ani), preşedintele Mitterrand m-a ajutat să ne scoatem fetiţa, apartamentul provizoriu dintr-un cartier mărginaş am reuşit să-l schimbăm cu unul mai mare în plin centrul oraşului etc. In curând am reînceput să joc, să public diverse articole, să scriu cărţi, să formez primii antrenori pentru federaţie (în total vreo 130) etc. Si toate acestea cu multă, multă muncă.

Toate problemele şi austeritatea regimului comunist au făcut ca multi şahişti români să fugă din ţară. Credeţi că toţi au putut să se realizeze pe plan profesional şi sportiv?

Stiam că Ketty Nicolau, Marina Pogorevici, Malina Nicoară, Julius Armaş s-au căsătorit în străinătate, deci au pornit de la ceva, Bela Soos, Sergiu Samarian, Fredy Kertesz, Wolfgang Ott şi Parik Stefanov au rămas în RFG, Dumitru Ghizdavu şi Gaby Schwartzman în Statele Unite, Carol Partos în Elveţia, Smaranda şi Mircea-Sergiu Lupu în Franţa, apoi Monel Tratatovici şi Adrian Marcovici au plecat în Israel, Mihai Subă s-a plimbat puţin pentru a reveni după Revoluţie etc. Odată ajunşi în “ţara visurilor lor”, unii au tras mult timp mâţa de coadă. Căci, pentru a reuşi într-adevăr, îţi trebuie o bază solidă: o bună cunoaştere a limbii, o meserie cerută şi dorinţa de a munci, o mare rezistenţă şi forţă de joc pentru a putea câştiga cât mai multe premii la turnee şi, mai ales, multă multă şansă în toate!

Si o ultimă întrebare: de ce nu aţi devenit mare maestru international?

In lunga mea carieră, am bătut sau m-am clasat înaintea a nenumăraţi mari maeştri dar soarta n-a vrut să obţin şi eu acest titlu. Drept explicaţii, aş putea spune următoarele:

• mult timp n-am putut ieşi din ţară şi, atunci când mi s-a permis să joc în ţările din Est, am devenit repede maestru internaţional prin câştigarea turneelor de la Wroclaw 1974 (10,5 pts./15) şi Budapest 1975 (10 pts./14), unde am depăşit chiar baremul fixat; pe de altă parte, FRS nu crea condiţii de turnee şi de norme decăt pentru preferaţii ei, personal n-am avut practic niciodată competiţii adecvate pentru normele de GMI.
• apoi, pe timpul meu nu existau atâţia mari maeştri ca acum (de exemplu, România numără la această dată nu mai puţin de 18+9 GMI) iar mediile marei majorităţi a turneelor nu permiteau obţinerea unor asemenea norme. Din această cauză, nenumăraţi maeştri foarte puternici ca: Ion Bălănel, Octav Troianescu, Mihail-Viorel Ghindă, Valentin Stoica, Ovidiu-Doru Foişor şi alţii n-au ajuns la acest titlu.
• odată instalat în Franţa, am fost obligat să mă gândesc înainte de toate la problemele de subzistenţă, jucând tot felul de competiţii mai puţin importante: openuri, pe echipe, rapide, blitzuri şi nu puteam să mă deplasez prea departe, întâi din lipsă de paşaport, apoi pentru că trebuiam să-mi păzesc postul de antrenor. Si la cele două turnee internationale desfăşurate pe loc la Montpellier, am realizat două norme: în 1975 cu 7,5 pts./9 şi în 1987 cu 7 pts./9. Pentru titlu îmi mai trebuia o a 3a normă dar m-am luat cu munca mea de antrenor, cu pasiunea pentru scris şi studiul metodologiei antrenamentului, cu formarea şi perfecţionarea altor antrenori. In anii care au urmat, am fost prins cu alte acţiuni şi obiective mai importante, îndepărtându-mă şi mai mult de marile turnee, deci de un titlu pe care de altfel nu l-am râvnit niciodată!

Interviu realizat de Iulian Ceausescu, 05 august 2009