Sahul – Istorie si promovare (IV)

Aici puteti sa revedeti “Sahul – Istorie si promovare (III)“

Prietena prietenului unui prieten (nu spui cine, persoana importanta) si-a dat licenta in luna iunie. Cu aceasta ocazie, Anca Marinescu, caci despre ea este vorba, a sutinut un proiect de diploma cu o tema foarte interesanta.

Este un proiect de diploma avand ca subiect istoria sahului, cu diversele sale fatete. Unul din lucrurile care face ca lucrarea sa fie una foarte interesanta este numarul si varietatea mare de carti consultate, Anca gasind referiri legate de sah si in surse neconventionale.

Anca Marinescu a avut amabilitatea sa ne trimita si noua acest proiect. Ea a primit nota 8 din partea comisiei de examinare . Desigur pentru aprecierea obiectiva a acestei lucrari este nevoie ca ea sa fie citita de catre iubitorii sahului. …ceea ce speram ca se va intampla.

de Anca Marinescu

(Conducător ştiinţific: Conf. dr. Alexandru Ofrim)

Către şahul modern

Primul „copil minune” al şahului a fost Gioacchino Greco, recunsocut drept campion al lumii şahiste în jurul anului 1620. Stilul său de joc era marcat de sacrificii spectaculoase încă din prima fază a partidei, un stil care a fost preluat şi de şahiştii care l-au urmat, până spre anul 1750.
Această perioadă este numită de Constantin Ştefaniu „copilăria şahului” şi este caracterizată de el astfel: „O caracteristică a acestei perioade de copilărie a şahului, de un farmec inegalabil, au fost pentru noi, cititorii acelor întâmplări, „maeştrii rătăcitori ai şahului” care, ca şi cavalerii de altă dată, mergeau din oraş în oraş sau dintr-o ţară în alta în căutare de adversari cu care să se înfrunte, ca în adevărate turnire, pe tabla de 64 de pătrate, în joc fiind mari sume de bani sau… chiar logodnice şi soţii, fără a mai pune la socoteală şi pericolul pe care-l prezentau pirateria şi tâlhăria la dumul mare, deosebit de înfloritoare în acele vremuri.”[1]
Mai mulţi jucători s-au remarcat în această perioadă, printre care se numără: Paolo Boi, Leonardo da Cutro şi chiar Greco. Toţi aceştia au străbătut lumea în căutarea „aventurii şahiste.”

Cartea scrisa de Gioachino Greco- “Chess made easy”

După moartea lui Greco, în 1634, popularitatea şahului a crescut semnificativ, atât în Europa, cât şi dincolo de Atlantic, odată cu conchistadorii spanioli şi coloniştii francezi, englezi sau olandezi care populaseră cele două Americi. Timp de un secol însă de la moartea lui Greco nu a mai apărut vreun alt jucător la fel de talentat.
În jurul anului 1740, un emigrant prin Sicilia la Paris, de origine română, proprietar al cafenelei „Café Procopie” observă că un grup de prieteni se strânge în fiecare zi în cafeneaua lui pentru a juca şah. Astfel, el rezervă acestui grup o cameră separată şi pune bazele primului club de şah din lume, care se va materializa în 1750 prin elegantul „Café de la Régence”, organizat într-un fost palat al ducelui de Orléans, ajungând în scurt timp centru şahist al Franţei. Ideea se va extinde şi în alte ţări, precum Anglia, S.U.A., Germania, Austria, Italia, Ungaria sau Elveţia.[2]

Cafe de Regence

„Café de Régence” a devenit curând celebru în toată lumea. Printre jucătorii care şi-au dat întâlnire aici se numără Diderot, Voltaire, Lavoisier, Franklin, Stamma, Ducele de Richelieu, Grimm, Robespierre, Rousseau, sau Napoleon Bonaparte în perioada în care era general. Primul mare teoretician al şahului, François-André Danican-Philidor joacă de asemenea aici, devenind „campionul secolului XVIII”. Una dintre cele mai importante cărţi de teorie a şahului este semnată de acesta cu titlul „Analyse de jeu des Echecs” şi publicată la Paris în anul 1749. Cartea este extrem de importantă deoarece este prima din istorie care tratează partida de şah ca pe un tot unitar, prezentând atât deschiderile, cât şi jocul de mijloc şi finalul, ultimele două fiind ignorate până atunci de teoreticieni.

François-André Danican-Philidor

Philidor domină lumea şahistă până la sfârşitul secolului, primele decenii ale secolului al XIX-lea neaducând nimic nou în ceea ce priveşte noile talente.
Se dezvoltă însă publicaţiile cu tematică şahistă. Astfel, în 1813 apare prima coloană dedicată şahului în cotidianul englez “The Liverpool Mercury”. Două oraşe engleze, Londra şi Edinburgh, inaugurează în anul 1824 era meciurilor inter-oraşe de şah prin corespondenţă. Campionii Franţei şi Angliei, La Bourdonnais şi Mac Donnell, dispută în 1834 un meci – fluviu de 85 de partide pentru câştigarea titlului european.

La Bourdonnais

Prima revistă de şah din lume este tipărită de La Bourdonnais în 1836 cu numele de „Le Palamède”, în timp ce, în 1840, doi jucători din orăşelul Wakefield fondează primul club de şah din lume, “The Yorkshire Association”, club care funcţionează şi în prezent.
În anul 1843 este tipărită prima expunere sistematică a teoriei jocului de şah intitulată „Handbuch des Schachspiels”, autorii fiind maeştrii germani Berger şi Lasa.[3]

Cartea “Handbuch des Schachspiels” de Berger si Lasa

Primul turneu oficial de şah are loc în anul 1851 la Londra, fiind un concurs internaţional individual, cu meciuri eliminatorii, la care participă 15 dintre cei mai buni maeştri la acea vremea respectivă din Europa şi S.U.A.
În 1857 este organizat la New York primul congres al şahiştilor americani, în cadrul căruia este găzduit un nou concurs, câştigat de viitorul mare campion mondial Paul Morphy din New Orleans. Stilul de joc, atât de greu de înţeles de către contemporani, îi va aduce recunoaşterea internaţională ca unul dintre cei mai inventivi jucători din istoria şahului. De altfel, o biografie completă a lui Morphy se regăseşte în cartea marelui maestru internaţional G.I. Levenfiş[4], care îl numeşte „copilul minune al şahului”.
Evoluţiile celor doi mari campioni, Philidor şi Morphy, au constituit momentul critic al dezvoltării şahului. Rezultatul a fost „ridicarea parţială a vălului ce acoperea multiplele valenţe ale acestui miraculos joc, prefaţându-i maturitatea ce avea să se producă la hotarul celor două secole.”[5]
Studiind cu mare atenţie partidele jucate de Morphy la Londra şi Paris, marii maeştrii europeni şi-au dat seama că în jocul campionului american intraseră, în mod intuitiv, o serie de principii care reglementează echilibrul dintre diferitele elemente componente ale şahului. Astfel, Wilhelm Steinitz a folosit experienţa partidelor jucate de Morphy şi a pus bazele formei moderne a şahului, clasificând deschiderile şi stabilind reguli care au devenit clasice.

Paul Morphy

Este vorba de o nouă etapă în istoria şahului, etapă pe care Constantin Ştefaniu o numeşte cea a „marilor căutări”.[6] Personalităţile şahiste care au contribuit în această perioadă la dezvoltarea deschiderilor şi la teoretizarea principiilor de tactică şi strategie au aprţinut spaţiului european.
Clarificând principiile jocului poziţional, Steinitz le-a experimentat în meciul cu Anderssen în anul 1866, după care s-a autointitulat „campionul lumii”, titlu care i-a fost recunoscut oficial de către toate federaţiile de şah abia în anul 1886. Rezultatele muncii sale în domeniul tacticii şi al strategiei au fost expuse în lucrarea “The modern Chess Instructor”[7], lucrare pe care a publicat-o în două volume în anii 1889 şi 1891.
La baza teoriei lui Steinitz se găsea un principiu fundamental pe care el l-a impus, anume acela că „orice poziţie din şah conţine anumite indicii şi caracteristici ce determină planul just de joc.”

Meciul Andersen – Steinitz

În întâmpinarea principiilor lui Steinitz, acceptate în general fără rezerve de lumea şahistă, în Rusia şi-a făcut apariţia „un artist al gândirii şahiste”[8]: Mihail Cigorin. Acesta recunoştea importanţa principiilor strategice elaborate de Steinitz, dar combătea generalizarea excesivă a acestora, afirmând că în partidă trebuie avute în vedere şi chiar căutate situaţiile particulare. Prin partidele disputate între cei doi teoreticieni în cadrul meciurilor având ca scop câştigarea titlului de campion mondial s-a demonstrat faptul că principiile strategice generale pot constitui baza unui plan de joc poziţional, dar pot fi şi punctul de plecare al unui joc combinativ, în care rolul principal îl are calcularea corectă a variantelor posibile, emiţându-se astfel teoria dinamismului partidei.

Mihail Cigorin

În anul 1894 titlul mondial a fost obţinut de Emanuel Lasker, doctor în filozofie. Iată cum este descris acest jucător de către Constantin Ştefaniu: „Caracter de mare luptător, amintindu-şi că este şi doctor în filozofie, a sesizat faptul că şahul nu constă numai din tactică şi strategie, mai mult sau mai puţin complicate, ci că pionii şi figurile de pe tabla cu 64 de pătrate sunt dirijaţi de fiinţe gânditoare, cu calităţi şi slăbiciuni inerente, elemente subiective care trebuie avute în vedere. Aşa a fost „descoperită” arma psihologică şi deci pregătirea la adversar, care a intrat apoi în recuzita oricărui jucător de performanţă.”[9]
Mai târziu, marele maestru Reti a descris astfel stilul lui Lasker: „Pentru Lasker, elementul principal în partida de şah este lupta nervilor. În primul rând el caută să zdruncine psihicul adversarului, să-i pregătească o depresiune nervoasă şi prin aceasta să-l determine să facă o greşeală decisivă. Pe ce cale obţine aceasta? El studiază partidele, stilul, părţile tari şi slabe ale viitorului său adversar. El caută să facă nu mutările obiectiv cele mai bune, ci pe cele mai neplăcute pentru adversar. El conduce partida pe un făgaş străin adversarului şi pe această cale, intrând adeseori intenţionat în poziţii mai slabe, îndreaptă partida direct spre prăpastie. În astfel de condiţii, adversarul nu mai este în stare să menţină o poziţie conformă stilului său şi deşi poate se găseşte într-o situaţie mai bună, obiectiv vorbind câştigată, el este mereu obligat să facă faţă unor noi probleme, în mod special grele pentru el. Din această cauză el pierde multă vreme, intră în criză de timp şi este silit, în poziţie dificilă, să joace repede şi începe să se încurce în complicaţii. Acum porneşte şi Lasker să joace cu toată forţa lui colosală. Atunci adversarul, care încă stă mai bine, suferă o depresiune nervoasă, o catastrofă psihică, ce-l duce direct la prăbuşire pe tabla de şah.”[10]

Emanuel Lasker

Se poate considera că perioada „marilor căutări” s-a încheiat odată cu anul 1920, când accentul pus iniţial pe ideile legate de deschideri s-a transferat către partea strategică şi tactică a jocului. De asemenea, se conturase deja concluzia conform căreia jocul de şah este influenţat nu doar de inteligenţa jucătorilor, ci şi de factori ştiinţifici, artistici, psihologici şi sportivi.
Tot în această perioadă, literatura şahistă apăruse din abundenţă în ţările occidentale, făcându-se simţită şi în restul lumii, răspândind cu generozitate teoria desfăşurării jocului şi analizele partidelor în care se confruntau maeştrii şahului.

---

[1] Constantin Ştefaniu, op. cit., p. 35.
[2] Ibidem, p. 36.
[3] Ibidem, p. 36.
[4] G. I. Levenfiş, op. cit., p. 59.
[5] Constantin Ştefaniu, op. cit., p. 37.
[6] Ibidem, p. 37.
[7] William Steinitz, The modern Chess Instructor, Edition Olms, Berne, 1984.
[8] Constantin Ştefaniu, op. cit., p. 38.
[9] Ibidem, p. 39.
[10] Ibidem, p. 39.