Tabla de şah, un vis prea îndepărtat pentru copii ?

Domnul Dan Gheorghiu, parintele unui copil foarte talentat de 9 ani- Alex Gheorghiu-  ne-a trimis un nou articol pe o tema numai buna de discutat. Iata ca cititorii nostri scriu mult mai bine decat noi, lucru de care nu ne-am indoit niciodata!

Scopul articolului “Aur pentru echipa refuzata” nu a fost de a solicita clubului să deconteze familiilor tinerilor campioni cheltuielile. Nici măcar nu a avut intenţia de a pune Clubul central într-o lumină proastă. Dar mi s-a părut nedrept ca eforturile intelectuale şi fizice ale acestor copii, ca şi cele financiare ale părinţilor în cursul anului, să poată fi anulate printr-o decizie administrativă de a nu fi sprijiniţi pe drumul lor spre performanţă.

Sah la zero grade

Nu cred că Clubul Central de Şah este un caz izolat. Sunt convins că mulţi părinţi şi copii se vor recunoaşte în povestea „refuzaţilor”: unii pentru că au trecut deja prin asta, alţii pentru că ar fi putut accede şi ei la medalii, dar nu au ajuns să se bată pentru ele din varii motive – fie financiare, fie pentru că locul lor a fost luat de alţii, cu mai multă trecere pe la diverse mărimi locale, dar nu neapărat mai buni.
În vremuri tulburi, în care situaţia materială a celor mai mulţi dintre români oscilează în general între nivelul mediu şi cel de supravieţuire, iar relaţiile interumane se reduc adesea la formula homo homini lupus, părinţii încearcă să le pună copiilor în faţă o alternativă luminoasă: şahul, sportul în care adversităţile încep şi se încheie cu o strângere de mână. Iar copiii se lansează cu entuziasmul caracteristic vârstei în descoperirea tainelor lui, în confruntările între inteligenţe şi strategii, în prieteniile care se nasc între cei care simt şi gândesc la fel.
Îmi amintesc de zilele geroase din anii trecuţi în care copiii veneau la Clubul Central de Şah şi jucau şah într-o încăpere îngheţată, cu paltoanele şi căciulile pe ei, încălzindu-se doar cu această pasiune nou descoperită. Alexandru este doar unul dintre ei. Venea la club primul şi pleca ultimul, mai mult dat afară când trebuia să se încuie uşa. Nu aveau pretenţii băneşti, ci doar să joace. Un concurs era un eveniment rar la care toţi participau, iar performanţă însemna să nu se claseze printre ultimii. Vedetele clubului erau idolii lor.
Au trecut doar trei ani de atunci, dar parcă a rămas în urmă o viaţă. Vicisitudinile au stopat elanul multora, iar lipsa de preocupare a celor care ar fi trebuit să-i îndrume i-au descurajat pe alţii. Majoritatea copiilor şi-au canalizat energiile spre şcoală sau alte preocupări, din faţa tablei de şah dispărând nu o dată mari talente ale căror nume ar fi făcut cinste şahului românesc dacă ar fi fost sprijiniţi cât de cât financiar.
Surprinzător este că la capitolul şah Bucureştiul este depăşit din toate punctele de vedere de alte oraşe mult mai mici, dar în care preocuparea autorităţilor pentru acest sport este mult mai aplicată. Iaşiul a devenit de mult o legendă printre micii şahişti, iar Galaţiul, Brăila, Timişoara, Ploieştiul, Clujul, Sighetul Marmaţiei şi Satu Mare /ordinea este absolut aleatorie/ sunt doar câteva dintre centrele de interes care îi calcă pe urme prin talentele pe care le descoperă şi prin multitudinea concursurilor în al căror foc le călesc.
În Bucureşti, concursurile sunt rare, se împiedică de tot felul de obstacole, de la cele financiare până la lipsa de interes a autorităţilor. De ce este oare atât de dificil în capitala ţării să se închirieze din când în când sala de sport a unei şcoli, de ce nu se apelează la un hotel sau la o instituţie din numeroasele care împânzesc Bucureştiul pentru a găzdui o competiţie ? De ce inspectoratele şcolare nu-şi popularizează prin şcoli rarele concursuri de şah pe care le organizează ? De ce şcolile înseşi sunt refractare în popularizarea acestui sport aşa-zis „european” ? Sunt întrebări care ar părea bizare în oricare stat al UE, dar care în România îşi aşteaptă de ani mulţi răspunsul.

Dan Gheorghiu