Jucatorul de sah al lui Maelzel (2)

Aici puteti revedea si reciti articolul “Jucatorul de sah al lui Maelzel” (1)

Remember de vacanta (18): Din articolele publicate pe blog

Am considerat ca odata cu venirea vacantei de vara,  periodic la cateva zile sau la o saptamana, sa va puteti relaxa si binedispune cu o lectura binemeritata. Pentru toti cititorii nostrii avem cateva episoade interesante scrise de nimeni altul decat, Edgar Allan Poe,  despre “Jucatorul de sah” . Ce se intampla si care este intriga discutiei, probabil mare parte dintre dumneavoastra nu o stiu, dar va asigur ca este mai mult decat interesant si trebuie urmarit. Asadar, o lectura de vacanta cu subiect sahist, de-alungul a catorva episoade care mai de care mai captivant, mai ales pentru a simti parfumul epocii si ceea ce se percepea atunci despre senzatia acelei vremi: Jucatorul de sah. Misterul care a ajuns pana in zilele noastre il veti putea simti si dumneavoastra si cred ca va veti face o idee interesanta despre unul din misterele vremurilor acelea si care au ajuns sa fie neelucidate pe deplin pana in zilele nostre.

Gravura produsă mai sus ne dă o imagine destul de fidelă a figurii aşa cum au văzut-o cetăţenii din Richmond acum câteva săptămâni. Braţul drept totuşi ar trebui să se întindă ceva mai mult peste ladă; pe aceasta ar trebui să se vadă un eşichier, şi câtă vreme manechinul ţine o pipă în mână, perniţa n-ar trebui să se vadă. De când domnul Maelzel a devenit proprietarul Jucătorului de şah, s-au făcut în costumul acestuia câteva schimbări fără însemnătate. Pomponul, de pildă, nu exista la început.

Jucatorul de sah, un mister neelucidat nici in zilele noastre pe deplin

La ora hotărâtă pentru spectacol, se ridică o cortină sau se deschide o uşă cu două canaturi, şi maşina este adusă pe rotile până la vreo douăsprezece picioare depărtare de cel mai apropiat dintre spectatori, iar între acesta şi Jucătorul de şah e întinsă o frânghie. Se vede o figură —un fel de manechin — îmbrăcată turceşte şi şezând cu picioarele încrucişate dinaintea unei lăzi uriaşe, făcută — după câte se pare — din lemn de arţar şi care slujeşte drept masă. Dacă i se va cere, prezentatorul va duce maşina în orice parte a sălii, o va lăsa în orice punct i s-ar cere, ba chiar o va muta din loc în repetate rânduri în timp ce se joacă partida. Baza lăzii e destul de ridicată de la pământ, mulţumită unor rotile sau unor mici cilindri de aramă pe care se mişcă, şi astfel spectatorii pot vedea în voie întreg spaţiul liber aflat mai jos de automat. Scaunul pe care şade Jucătorul de şah e ţintuit, o dată pentru totdeauna, de ladă. Pe tăblia de sus a acesteia se găseşte un eşichier, bătut şi el în cuie, o dată pentru totdeauna. Braţul drept al Jucătorului de şah e întins înainte, cât e de lung, alcătuind un unghi drept cu trupul şi parcă lăsat în voia lui la marginea eşichierului. Mâna e aşezată cu palma în jos. Eşichierul are o suprafaţă de optsprezece ţoli pătraţi. Braţul stâng al Jucătorului e îndoit din cot, iar în mâna stângă ţine o pipă. Spatele turcului e acoperit de o perdea verde, care îi învăluie în parte linia umerilor. Dacă ne luăm după înfăţişarea exterioară a lăzii, aceasta e împărţită în cinci compartimente, adică trei dulăpioare de dimensiuni egale şi două sertare, aşezate sub dulăpioare. Amănuntele date până aici se referă la înfăţişarea automatului, aşa cum apărea când era prezentat pentru întâia oară în faţa spectatorilor.

După aceea Maelzel aduce la cunoştinţă adunării că are să-i arate mecanismul automatului. Scoţând o legătură de chei din buzunar, deschide cu una din ele uşiţa însemnată în gravură cu cifra 1 şi-i pofteşte pe cei de faţă să-l cerceteze în tot cuprinsul lui. Întreg interiorul pare plin de roţi şi rotiţe dinţate, de pârghii şi de alte maşinării, atât de strâns înghesuite înăuntru, încât ochiul nu poate pătrunde decât la o mică adâncime în grămada lor. Lăsând uşiţa larg deschisă, Maelzel trece îndărătul lăzii şi, ridicând perdeaua care-l acoperă pe Jucător, deschide o altă uşiţă, aşezată tocmai în spatele celei ce fusese deschisă mai întâi. Ţinând în faţa acesteia o lumânare aprinsă, mutând în acelaşi timp maşina din loc în loc, face să cadă o lumină puternică înlăuntrul dulapului, care acum se dovedeşte a fi plin cu maşinării de tot felul. Spectatorii declarându-se mulţumiţi, Maelzel închide uşa dindărăt, o încuie, scoate cheia din broască, lasă din nou draperia peste Jucător şi se întoarce în faţa aparatului. Nu trebuie să uităm că uşiţa pe care am însemnat-o cu cifra 1 rămâne deschisă. Prezentatorul purcede acum la deschiderea sertarului aşezat sub dulăpioare, în partea de jos a lăzii, fiindcă în realitate nu există decât un singur sertar, deşi s-ar părea că sunt două, dar cele două mânere şi găuri de cheie sunt numai de frumuseţe.

Sertarul fiind deschis de tot, se pot vedea o perniţă şi un joc de şah fixat perpendicular pe o ramă. Lăsând sertarul deschis, la fel ca dulapul nr. 1, Maelzel descuie uşiţa nr. 2 şi uşiţa nr. 3, care se dovedesc atunci a nu fi decât canaturile unei aceleiaşi uşi, ce dă într-unul şi acelaşi compartiment. Totuşi, la dreapta acestui compartiment (adică la dreapta spectatorilor), se află o mică despărţitură de o lărgime de şase ţoli, plină de maşinării. Compartimentul principal (pe care-l vom numi astfel ori de câte ori vom vorbi de acea parte a lăzii, vizibilă după deschiderea uşilor nr. 2 şi nr. 3) e căptuşit cu postav negru şi nu cuprinde alte maşinării în afară de două piese de oţel, în formă de sfert de cerc, aşezate în câte unul din cele două colţuri de sus ale sale. O mică ieşitură, lată cam de vreo opt ţoli pătraţi şi acoperită tot cu postav de culoare închisă, se găseşte pe podeaua compartimentului lângă colţul cel mai retras, aflat la stânga spectatorului. Lăsând închise uşile nr. 2 şi nr. 3, la fel ca şi sertarul şi uşa însemnată cu nr. 1, prezentatorul se duce îndărătul compartimentului principal, şi acolo, deschizând o altă uşă, bagă în el o lumânare aprinsă şi luminează puternic interiorul. În felul acesta, întreaga ladă fiind în aparenţă expusă privirilor celor de faţă, Maelzel, lăsând uşa şi sertarul mereu deschise, întoarce de-a binelea tot automatul şi, ridicând perdeaua, îl arată pe Turc din spate, în şalele acestuia se deschide o uşă cu o suprafaţă de vreo zece ţoli pătraţi, şi tot astfel, în coapsa lui stângă, încă una, mai mică. Partea dinlăuntru, văzută prin aceste deschizături, pare plină cu maşinării, îndeobşte fiece spectator rămâne pe deplin încredinţat că a văzut şi a cercetat până în amănunt şi dintr-o dată toată alcătuirea automatului, şi gândul că o persoană oarecare ar putea sta ascunsă înlăuntru în timpul unei cercetări atât de minuţioase şi depline a acestui interior e înlăturat pe dată ca o absurditate nemaipomenită, chiar dacă pentru o clipă a putut găsi crezare. Ducând maşina îndărăt, pe locul ei de la început, domnul Maelzel aduce la cunoştinţa publicului că automatul va juca o partidă de şah cu oricine binevoieşte să-i fie adversar. După ce se găseşte cineva care acceptă provocarea, i se aduce o măsuţă care e aşezată foarte aproape de frânghie, dar în partea dinspre spectatori, şi pusă în aşa fel încât toată lumea să poată vedea bine automatul. Dintr-un sertar ale acestei măsuţe se scot piesele unui joc de şah, şi de obicei, dar nu întotdeauna, domnul Maelzel chiar cu mâna lui le aşază pe eşichier, care e alcătuit din numărul ştiut de pătrăţele zugrăvite pe masă. Îndată ce adversarul ia loc pe scaun, prezentatorul se apropie de sertarul lăzii, şi luând din el perniţa, o aşază drept sprijin sub braţul stâng al automatului, după Ce i-a luat din mână pipa. Luând apoi din sertar şi piesele de şah ale automatului, le rânduieşte pe eşichierul din faţa acestuia. Pe urmă închide uşile şi le încuie, lăsând legătura de chei la uşa însemnată cu nişte semne şi sertarul şi, în sfârşit, pune în mişcare mecanismul cu o cheie pe care o introduce într-o deschizătură de la capătul din stânga al uşii (stânga spectatorilor). Acum începe jocul.

Automatul face prima mutare. De obicei durata partidei e limitată la o jumătate de oră, dar dacă la sfârşitul acestui răstimp nu s-a terminat încă, şi adversarul o poate câştiga împotriva automatului, rareori se întâmplă ca domnul Maelzel să se opună la continuarea ei. Fără îndoială că pricina vădită şi adevărată a limitării în timp a partidei este grija de a nu obosi publicul. Se înţelege, desigur, că atunci când adversarul face o mutare pe măsuţa sa, domnul Maelzel, lucrând ca un reprezentant al adversarului, execută aceeaşi mişcare pe tăbliţa automatului. Pe de altă parte, atunci când Turcul face o mutare, ea este reprodusă pe măsuţa adversarului tot de domnul Maelzel, care, de data asta, lucrează ca reprezentant al automatului. În felul acesta, prezentatorul e nevoit să treacă întruna de la o măsuţă la alta. De asemenea, se duce mereu în spatele Jucătorului să îndepărteze piesele de şah pe care acesta le-a luat şi pe care le aşază, pe măsură ce sunt scoase din joc, pe ladă, la stânga eşichierului (chiar la stânga sa). Când automatul se arată şovăielnic în privinţa unei mişcări pe care trebuie să o facă, publicul vede câteodată pe prezentator cum se postează singur, foarte aproape, la dreapta aparatului şi cum îşi lasă mâna să cadă cu nepăsare, la răstimpuri, pe ladă. Are şi un fel al lui de a bate cu neastâmpăr din picior, făcut anume să trezească în minţile celor care sunt mai degrabă şireţi decât pătrunzători bănuiala că între el şi maşină ar exista o înţelegere tainică. Nu încape îndoială că aceste ciudăţenii sunt simple ticuri ale domnului Maelzel, sau, dacă îşi dă seama de ele, scopul lui e de a da spectatorilor ideea greşită că Jucătorul de şah e numai şi numai o maşinărie.

Turcul joacă şah cu mâna stângă. Toate mişcările braţului sunt făcute în unghi drept. În felul acesta, mâna lui (care poartă mănuşă şi e îndoită într-un chip firesc) e dusă de-a dreptul deasupra piesei ce trebuie mişcată şi se lasă, în cele din urmă, în jos peste aceasta, pentru ca degetele să o apuce, de cele mai multe ori, fără nici o greutate. Câteodată însă, când figura de şah nu e tocmai pe locul care trebuie să se afle, automatul, încercând să o apuce, dă greş. Când se întâmplă un asemenea lucru, automatul nu face o altă încercare, dar braţul lui îşi continuă mişcările în direcţia de la început, întocmai ca şi cum ar fi apucat cu degetele piesa de şah. După ce a arătat în felul acesta locul anumit pe care ar fi trebuit să se facă mutarea, mâna se retrage pe perniţa ei, şi Maelzel execută schimbarea cerută de automat. La fiece mişcare a acestuia se aude zgomotul maşinăriei în funcţiune. În timpul desfăşurării jocului, Jucătorul de şah îşi roteşte ochii din când în când, ca şi cum ar supraveghea eşichierul, îşi clatină capul şi pronunţă cuvântul şah, dacă e nevoie . Dacă adversarul său a făcut o mişcare nepermisă, Jucătorul de şah loveşte cu vioiciune în cutie cu degetele mâinii drepte, clătinându-şi supărat capul, şi după ce pune la loc, în vechea sa poziţie, piesa de şah greşit mutată, face, cu de la sine putere, mutarea următoare. Când a câştigat partida, dă din cap ca unul care a izbândit, se uită cu satisfacţie la publicul spectator şi, întinzându-şi mâna stângă mai departe, ca de obicei, îşi lasă doar degetele să se odihnească pe pernă. Îndeobşte, Turcul e biruitor; o dată sau de două ori însă a fost bătut. La sfârşitul partidei, Maelzel e gata, dacă i se cere, să arate iarăşi publicului mecanismul din ladă, în acelaşi fel ca la început. Maşina e împinsă pe rotile îndărăt şi, în sfârşit, o perdea o ascunde vederilor asistenţei. Faptul că turcul rosteşte cuvântul şah se datoreşte unei perfecţionări introduse de domnul Maelzel. Când era proprietatea baronului Kempelen, automatul dădea şah bătând cu mâna dreaptă în cutie. S-au făcut mai multe încercări de a dezlega misterul automatului. Părerea cea mai răspândită, o părere îmbrăţişată îndeobşte de oamenii de la a căror inteligenţă s-ar fi aşteptat mai mult, era, precum am mai spus, că nu ar fi fost vorba de nici un amestec direct al omului aici, cu alte cuvinte că maşina nu e decât o maşină, şi altceva nimic. Erau însă mulţi care susţineau că însuşi prezentatorul conducea mişcările automatului prin mijloace mecanice acţionate prin intermediul picioarelor lăzii.

Au mai fost şi alţii care au vorbit, foarte convinşi, de un magnet. Despre cea dintâi dintre aceste păreri nu mai avem nimic de adăugat la cele ce am mai spus. În legătură cu cea de-a doua, nu mai e nevoie să repetăm că maşina, fiind împinsă pe rotile, poate fi dusă, la cererea oricărui spectator, în orice parte a sălii chiar în timpul partidei. În ce priveşte magnetul, această presupunere nu poate fi nici ea susţinută; dacă un magnet ar fi elementul activ, orice alt magnet aflat în buzunarul vreunui spectator ar tulbura tot mersul mecanismului. De altfel, prezentatorul este de acord ca un magnet, cel mai puternic dintre toate, să fie lăsat chiar pe ladă în timpul desfăşurării spectacolului. Cea dintâi încercare de a explica în scris secretul automatului — sau cel puţin cea dintâi încercare de care am cunoştinţă — a fost făcută întrun opuscul tipărit la Paris în 1785. Teza autorului se reduce la atât: că un pitic pune în mişcare maşina. Se presupune că pe când se deschide lada, piticul acesta se ascunde în ea, băgându-şi picioarele în doi cilindri goi pe dinăuntru — despre care se afirmă că fac parte (cu toate că nu fac) din maşinăria dulapului nr. 1 —, în vreme ce trupul său rămâne cu totul în afara aparatului, fiind acoperit de perdeaua Turcului. După ce se închid uşile, piticul poate să-şi strecoare trupul în ladă, deoarece zgomotul pricinuit de o parte a maşinăriei îi îngăduie să o facă fără a fi auzit şi chiar să închidă uşa prin care a intrat. Lăuntrul automatului fiind apoi expus cu dinadinsul tuturor privitorilor fără ca în el să fie văzut cineva, spectatorii — spune autorul articolului — sunt încredinţaţi că nimeni nu se ascunde în vreuna din despărţiturile ce alcătuiesc aparatul. Această ipoteză e în întregime de o absurditate Prea vădită pentru a merita să fie comentată sau combătută, şi credem prin urmare că a fost foarte puţin luată în seamă. În 1789, LE. Freyhere a publicat la Dresda o carte în care s-a făcut o nouă încercare de a dezlega misterul. Cartea domnului Freyhere era destul de voluminoasă şi din belşug ilustrată cu gravuri în culori. Autorul presupunea că „un băiat bine pregătit, foarte subţiratic şi înalt (tocmai cât trebuie ca să se poată ascunde într-un sertar aşezat de-a dreptul sub eşichier)”, juca partida şi făcea toate mutările automatului. Deşi era şi mai neroadă decât cea expusă de autorul parizian, această idee s-a bucurat de o primire mai bună din partea cititorilor şi a fost socotită, întro oarecare măsură, ca adevărata dezlegare a minunii, până în ziua în care inventatorul puse capăt discuţiei prin aceea că a primit să fie cercetat îndeaproape capacul lăzii. Aceste ciudate încercări de a găsi o explicaţie au fost urmate şi de altele, nu mai puţin ciudate. În ultimii ani, totuşi, un scriitor anonim, printr-un şir de raţionamente într-o formă cu totul incultă, a izbutit să ajungă la o soluţie vrednică de a fi luată în seamă, pe care însă n-o putem socoti ca fiind singura adevărată. Articolul său, apărut mai întâi într-o publicaţie săptămânală din Baltimore, era ilustrat cu gravuri şi avea ca titlu: încercare de a analiza Jucătorul de şah automat al lui Maelzel. Credem că acest eseu este originalul opusculului la care face aluzie domnul David Brewster în Scrisorile despre magia naturală, afirmând fără sfială că e o explicaţie pe deplin mulţumitoare. Nu încape îndoială că rezultatele analizei sunt, în general, juste. Dar faptul că Brewster a putut susţine că articolul cu pricina alcătuieşte o explicaţie pe deplin mulţumitoare ne sileşte să presupunem că autorul nu l-a citit decât în grabă şi fără atenţie.

Scrisorile despre magia naturala ale lui Brewster

Citind rezumatul acestui eseu apărut în Scrisorile despre magia naturală, este cu neputinţă să ajungi la vreo încheiere limpede cu privire la exactitatea sau inexactitatea analizei de care este vorba, şi asta datorită foarte greşitei manipulări a datelor folosite, precum şi a numeroaselor lor lacune. Acelaşi cusur se găseşte şi în încercarea de a analiza etc, aşa cum am citit-o în forma ei originară. Soluţia constă într-o serie de explicaţii amănunţite (ilustrate cu gravuri în lemn şi cuprinzând un mare număr de pagini), cu scopul de a demonstra posibilitatea de a schimba locul despărţiturilor din ladă în aşa fel încât să îngăduie unei fiinţe omeneşti ascunse înăuntru să-şi mute unele părţi ale trupului ei dintr-un compartiment într-altul în timpul arătării mecanismului şi să înşele astfel atenţia spectatorilor. Aşa cum am mai spus şi cum vom mai încerca să dovedim, nu încape îndoială că singurul adevăr stă în principiul şi, mai ales, în rezultatul acestei explicaţii. Cineva, un ins oarecare, se află ascuns în lada aparatului în tot timpul cât ţine prezentarea interiorului acestuia.