Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (31)

Pentru a afla cum vă puteti procura METODOLOGIA ANTRENAMENTULUI SAHIST si a vedea tabla sa de materii, daţi click aici

Aici puteţi revedea capitolele anterioare din

Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah de Volodia Vaisman, antrenor şi maestru internaţional

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate.

Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţi de concepţii metodologice sănătoase şi temeinice. Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână . Cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog. Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua această inedită experienţă.

Antrenamentul practic

Marea majoritate a amatorilor vin la şah pentru a juca. Si chiar dacă unii dintre ei înţeleg foarte bine că ar trebui să consacre şi o parte din timp pentru pregătire, această fervoare a jocului nu-i va părăsi niciodată. Orice animator şi antrenor trebuie să cultive mereu interesul elevilor săi pentru pregătire explicându-le că tot ceea ce învaţă le va servi să joace mai bine. In acest sens, orice explicaţie trebuie să fie urmată de o demonstraţie şi verificată practic la tablă. Si, urmârindu-le jocul, antrenorul va reverifica cum au înţeles şi dacă au mai rămas şi alte probleme de rezolvat.

.     Jocul de şah are şansa de a cuprinde toate verigile didactice: învăţarea, controlul cunoştinţelor, punerea lor practică etc. Uneori însă, dorinţa de a progresa mai repede printr-o memorizare excesivă sau, din contra, de a se excita la nesfârşit cu partide uşoare sau  rapide, poate crea pericolul  de a întrerupe acest circuit. De aceea, pentru a întreţine mereu interesul şi pasiunea elevilor săi, antrenorul trebuie să vegheze la respectarea volumului antrenamentelor necesare şi la păstrarea proporţiei juste dintre cunoştinţele teoretice şi jocul practic.

Antrenamentul practic are un dublu rol:

• ca mijloc, el oferă posibilităţi pragmatice suplimentare legate de eforturile de concentrare, de reacţiile de ordin  emoţional specifice unei confruntări, de spiritul de responsabilitate  pentru fiecare  decizie luată şi, mai ales, de necesitatea de a-şi combate adversarul.
• ca obiectiv, el verifică nivelul  de pregătire  integrală pe care l-a atins jucătorul la un moment dat.

Metodele obişnuite de antrenament practic privesc, în acelaş timp, rezolvarea  sau analiza mintală a diferitelor  poziţii, tot felul de partide de antrenament, practicarea diverselor forme de şah complementare: partide rapide, joc prin corespondenţă, simultane etc.

In general, metoda contează mai puţin, mult mai important este cum o facem – cu seriozitate şi aplicaţie, imitând atmosfera de turneu unde trebuie să ne programăm  pentru o adevărată luptă, să ne limităm în timp şi fără să reluăm mutările şi să variem condiţiile – alegerea adversarilor potriviţi, alternarea timpului de gândire, diversificarea situaţiilor de joc, selecţionarea variantelor şi poziţiilor de experimentat etc. Să încercăm să pătrundem mai mult în miezul acestor probleme:

l Rezolvarea sau analiza mintală a diferitelor poziţii este practic la îndemâna oricărui jucător. Practicat cu moderaţie şi din timp în timp, acest tip de exerciţiu  poate dezvolta  imaginaţia spaţială, capacităţile de calcul progresiv şi multe alte  senzaţii şahiste. Pentru aceasta,  este indispensabil  să ne familiarizăm de la început  cu câmpurile de pe tablă: culori, corespondenţe, posibilităţi etc. şi cu potenţialul pieselor: dezvoltări, progresii, traiectorii etc. Apoi,  putem să ne reprezentăm o anumită piesă în mişcare pe o tablă goală sau efectuând un «slalom» pentru a evita alte piese plasate într-un scop precis.

Putem deasemenea să ne amuzăm încercând să găsim mintal posibilităţi mai puţin  evidente sau resursele defensive corespunzătoare în poziţii cu un număr de piese, pe care-l mărim pe măsura progreselor noastre. Si dacă nu reuşim să mergem pînà la capătul  imaginaţiei noastre, atunci putem   utiliza  metoda  poziţiilor intermediare: sau să notăm ultima poziţie la care am reuşit să ajungem, sau s-o  reproducem pe tablă pentru a o fixa mai bine şi a ne putea continua  astfel  rezolvarea.

.     O altă metodă este de a reface  partidele «à l’aveugle» prin intermediul «diapozitivului»: astfel, încercăm să vizualizăm  desfăşurarea unei partide necunoscute cu ajutorul  câtorva diagrame, sarcina jucătorului fiind de a-şi imagina mutările care le leagă. Este clar că, cu cât diagramele sunt mai distanţate, cu atât dificultăţile cresc. In fine,  putem  propune   refacerea  mintală a miniaturelor  dezvâluind  primele  2-3 mutări, poziţia  finală şi, eventual, alta intermediară. Ajungem astfel să jucăm chiar partide întregi «à l’aveugle», dar atenţie la excese căci aceasta ar putea să ne producă anumite neplăceri:

• reminescenţe vizuale care se pot învârti mult timp în cap împiedicând-ne să recuperăm.
• oboseală în urma efortului de concentrare şi a muncii  mentale.
• riscuri  de ordin  cerebral provocate de afluxul de sânge în creier.
• deformarea modului de gândire şi a  stilului său de joc. Iată dece mulţi mari maeştri evită să joace à l’aveugle. Kasparov, de exemplu, n-a acceptat niciodată să joace vestitul turneu din Monaco cu  combinaţia sa de «rapide+ à l’aveugle».

l        Există o largă panoplie de analize, ca principală metodă de muncă a jucătorului de şah. In toate cazurile, este mult mai bine să obiectivizăm munca noastră analitică căci examinarea alandala a tot felul de poziţii nu poate să ne aducă decât confuzie şi  pierdere de timp.

Una din problemele cele mai mari în antrenamentul şahist este de a găsi materialul necesar, în acelaşi timp, instructiv şi necunoscut jucătorului.  Din acest punct de vedere, recomand utilizarea metodei «confidenţiale» în analiza partidelor: astfel, antrenorul alege o partidă bine analizată a cărei mutări le reproduce pe o pagină albă dar fără să indice numele jucătorilor, rezultatul final şi ultima pereche de mutări. Apoi, partida va fi propusă la analiză în şedinţă de studiu individual. La sfârşit, antrenorul verifică munca jucătorilor, se compară analizele iniţiale cu cele efectuate de fiecare adaugându-se datele care lipseau. Astfel bine analizată, partida va fi apoi transcrisă în  caietele jucătorilor.

l        Partidele de antrenament sunt o bună ocazie de a verifica în practică tot ceea ce asimilăm teoretic şi, în acelas timp, una din cele mai bune metode de pregătire integrală. Desigur, totul depinde aici de jucătorul însuşi, pentru ca să poată trage concluziile care se impun şi să-şi valorizeze astfel  experienţa acumulată sau, din contra, să se mulţumească numai cu plăcerea de a juca încă o partidă printre multe altele. Deşi o partidă de antrenament nu are  miza şi tensiunea unei veritabile competiţii,  avantajul ei este că aici putem varia mai bine condiţiile şi metodele pentru a ne  perfecţiona.

Astfel, ne putem alege adversarii potriviţi pentru ceea ce vrem să verificăm: repertoriu de deschideri, stil de joc, caracterul  poziţiilor, tipul de probleme de rezolvat etc. Apoi, avem mai multe  alternative de cadenţe de joc sau  posibilitatea de a modifica  timpul de gândire a unuia din  jucători în funcţie de obiectivele propuse. Astfel,  diminuarea distinctă a timpului poate să se facă pentru a îmbunătăţi viteza  de  reacţie,  concentrarea,  perceperea  mai rapidă a celor mai bune mutări.  Pe de altă parte,  putem mări  timpul de gândire numai a unuia dintre jucători, care ar putea pune astfel adversarului său mai multe probleme de rezolvat. In plus, obişnuindu-se să joace partide mai lungi,  jucătorul va putea rezista mai bine în ultima oră a unei partide obisnuite.

.     Dealtfel, ceasul de control trebuie să rămână instrumentul de bază pentru organizarea în timp real a oricărei forme de antrenament sau de test, pentru a menţine un raport de eficacitate între secvenţele de studiu, de curs, de rezolvări şi de joc practic, pentru a asigura un bun echilibru între toate fazele partidei. Utilizarea sa inteligentă ar putea să ne obişnuiască cu dificultăţile regimului de concurs şi, în special, să ne disciplineze  mentalul  şi să ne dezvolte capacităţile  necesare pentru  luarea celor mai bune decizii.

Putem deasemenea varia situaţiile de joc disputând, de exemplu, partide cu deschideri impuse pentru a putea verifica o anumită analiză sau de a examina un punct de vedere teoretic, după scenariul următor: după o scurtă explicaţie a mutărilor teoretice, antrenorul pune pe tabla de demonstraţie o poziţie critică şi cere jucătorilor s-o interpreteze şi s-o aprecieze. Apoi,  jucătorii pot fi împerechiaţi doi cîte doi pentru a-şi apăra la tablă punctele lor de vedere. Dacă sunt mai puţini  jucători,  ei pot să joace simultan câte două partide cu culorile inversate. In final, se pot reanaliza toate partidele şi variantele  trăgând apoi concluziile ce se impun.

l        Pentru jucarea  partidelor în consultaţie, este necesar să împărţim jucătorii în două grupe care se organizează şi-şi aleg căpitanii de echipe.  Apoi, se trag la sorţi culorile, se convine eventual asupra unei variante de deschidere de verificat şi se apasă pe butonul ceasului de control. Fiecare echipă va comunica alternativ mutările sale colective, care vor fi efectuate imediat pe tabla de demonstraţie. La sfîrşit, se analizează partida cu toţi jucătorii, se efectuează schimburi de idei si analizele necesare.

Personal, am practicat mult un alt tip de partidă prin consultaţie pe care am numit-o «ştafeta». Astfel, cele două echipe se grupează separat în faţa tablei de demonstraţie, cu tot  materialul necesar: jocuri, ceas de control, foi de partidă etc. Pe măsură ce partida  avansează şi în  funcţie de  situaţie,  căpitanii pot delega unul din jucători pentru a efectua un anumit număr de mutări, înlocuindu-l când consideră necesar. Intre timp, ceilalţi jucători analizează poziţia şi apreciază mutările efectuate pentru a fi gata, la nevoie, să intervină. Un eventual public ar putea să urmăreascà acest veritabil spectacol şahist şi, odată partida terminată, se poate reface, comenta şi tras concluzii în colectiv.

l        Practica diverselor forme de şah  complementare. Jocul de şah cuprinde o mare bogăţie de expresii, fie în modurile de abordare, în  stilurile de joc sau în  posibilităţile concrete pa tablă. Dar, dacă cei mai mulţi optează pentru partide clasice, unii preferă alte forme mai distractive şi mai puţin exigente, cum ar fi: partidele rapide, simultanele,  jocul prin corespondenţă etc. Extrem de populare din cauza exaltaţiei iuţelii de joc şi a indulgenţei în faţa greşelilor, partidele rapide contribuie enorm la popularizarea jocului de şah, în calitate de spectacol sportiv susceptibil de a fi  mediatizat  sau de manifestare şahistă care uneşte  numărul cu calitatea participantilor în râstimpul unui minimum de timp. Practicat în mod rezonabil, această formă a şahului  poate dezvolta anumite calităţi cum ar fi:

• concentrarea şi percepţia rapidă a tablei.
• spiritul de observaţie şi viteza de reacţie.
• decontractarea şi sângele rece în situaţiile dificile.
• siguranţa si încrederea în sine că orice se poate întîmpla.
• simţul timpului şi obişnuinţa de a gândi pe timpul adversarului.
• şi o serie întreagă de senzaţii, de instincte şi de automatisme care ne ajută să jucăm mai bine şi mai repede decât în mod obişnuit: intuiţie, perspicacitate combinativă, instinctul pericolului, spirit de decizie etc.

Unii antrenori consideră util de a propune şedinţe intensive de partide rapide unor jucători care n-am mai participat demult în concursuri sau care intrà greu în ritmul unei partide de turneu.

In exces, practica şahului rapid poate să-şi dezvăluie şi aspectele sale pernicioase, de exemplu:

• timpul devenind regulatorul principal  al partidei, celelalte  elemente ca: pregătirea, autoperfectionarea, creativitatea etc. trec pe planul al doilea; dar, ceea ce  este mai grav, maniera de a juca  sărăceşte: ne gândim  numai la ceas, abordarea poziţiilor este mult mai superficială, prudenţa şi inacţiunea se dovedesc mai productive, gafele şi răsturnările dramatice devin mult mai frecvente etc.
• excitaţia ritmului de joc şi răsturnările de situaţii provoc un stres permanent care, în anumite circumstanţe, poate să evolueze repede spre surmenaj şi depresie.

Un jucător ajunge în general la o practică excesivă a bliţurilor atunci când vrea să-şi dea frâu liber unor pulsiuni pe care şi le interzice în viaţa de toate zilele, când este în căutarea unor senzaţii tari dar…virtuale fără a-şi asuma niciun risc etc. Dar, pe de altă parte, aceasta poate da naştere la o anumită dependenţă, vizibilă atunci când o bună parte din viaţa noastră socială este centrată pe această activitate, când – cu orice ocazie şi oriunde ne găsim – căutăm cu disperare un club de şah şi, mai ales, când vrem să ne dezobişnuim  dar, din păcate, nu reuşim.  Desigur, un profesional cunoaşte toate aceste riscuri dar, la alte nivele, trebuie să fim conştienţi de pericol şi să rămânem vigilenţi.  De partea lui, antrenorul are obligaţia  morală de a-şi preveni jucătorii de aceste inconveniente, desigur fără să diabolizeze şahul în general.

In ceea ce priveste  valoarea jocului de bliţ, opiniile  sunt în general împărţite: unii il văd ca un gen minor care serveşte, în special, la popularizarea şahului căci este practicat cu plăcere şi fără prea mult angajament.  Dar, în momentul când intrăm în şahul de performanţă, trebuie să fim foarte atenţi căci o pasiune exagerată a bliţurilor nu poate duce decât la superficialitate în gândire, ruinarea unei concentrări  serioase, defectarea  tehnicilor de aprofundare a poziţiilor  şi, în cele din urmă, la îndepărtarea de la  adevărata muncă de perfecţionare.

.      Odată cu dezvoltarea modernă a şahului şi popularizarea competiţiilor de bliţ, anumiţi jucători au devenit chiar veritabili specialişti stăpânind toate subtilităţile şi stratagemele, cum ar fi: mişcarea mâinii, apăsarea butonului, deplasarea economică a pieselor sale şi capturarea celor adverse (inclusiv a regelui!), toate  tehnicile  pentru a câştiga cele câteva secunde de plus,  valorificarea avantajelor irealizabile, un repertoriu de deschideri  «special-bliţ» etc.

.       Alţii cred că bliţurile pot fi integrate în procesul de antrenament pentru a ne obişnui cu jocul în criză de timp. Dar adevărata problemă este că bliţul şi criza de timp n-au în comun decât viteza jocului.  Astfel, bliţul reprezintă o partidă care porneşte din pozitia iniţială, trece prin nenumărate răsturnări de situaţie şi trebuie să se termine înaintea celor – să zicem – cinci minute reglementare. Din contra, perioada crizei de timp are un trecut şi un viitor care ne obligă la o abordare creativă mult mai serioasă: în momentul când criza a apărut, exista deja o poziţie bine definită, anumite planuri şi operaţii erau în curs de desfăsurare şi, după terminarea ei, partida îşi reia cursul ei normal. Iar din punct de vedere psihologic, criza de timp  este deseori însotită de o serie întreagă de emoţii, în timp ce bliţul nu poate să ne aducă decât o destindere agreabilà.

Se poate juca deasemenea şah la distanţă, fie pentru a se antrena sau a obţine chiar rezultate, transformate în titluri şi Elo. Această formă de joc are avantajele ei căci jucătorul se poate servi de toate sursele de informatii, să fie ajutat de alti jucători sau de ordinator. Desigur, dacă jucătorul nu face din asta un scop în sine, el trebuie să evite participarea în acelaş timp la mai multe concursuri: un asemenea jucător, supraîncărcat de volumul poştal şi al muncii de analiză, încetează deobicei să-şi mai frecventeze clubul şi să participe la competiţ ii clasice, dilapidând încetul cu încetul forţ a sa de joc practic.                                                                                        

.       Pentru cei care vor să joace în mod serios prin corespondenţă – poştală sau informatică -, iată câteva recomandaţii:

• după ce am primit lista  participantilor,  este util să căutăm   partidele  adversarilor săi şi să le analizăm.
• faza deschiderii este extrem de importantă şi, cum jocul la adversar este mai greu de realizat, cel mai bine este să jucăm variantele care ne plac şi care duc la poziţii corespunzătoare stilului nostru de joc.
• aceasta nu exclude deloc partea de creatie personală căci, având mai mult timp de gândire, putem încerca să găsim tot felul de îmbunătăţiri  în orice  variantă sau partidă.
• pentru a  viza un bun rezultat,  este indispensabil să fim metodici şi perseverenţi în analize şi să abordăm  întotdeauna  poziţiile din ambele puncte de vedere.
• este de bun-simţ să ne  fixăm obiective sportive rezonabile, concentrându-ne eforturile fără a le dispersa şi străduind-ne să fim regulaţi de-a lungul  unuia sau a câtorva  turnee.
• este important să ne asigurăm o anumită complicitate  familiară şi a nu lipsi prea mult de acasă.
• trebuie deasemenea acordată multă atenţie modului de transmitere a mutărilor, de exemplu:
  • înainte de a trimite prima sa mutare, trebuie să ne confecţionàm un dosar cu fişele individuale ale adversarilor comportând următoarele date: nume + prenume, adresa,  eventualul său palmares, evidenţa mutărilor, a datelor şi a timpului de gândire etc.
  • să nu ne precipităm niciodată pentru a răspunde la o mutare şi, pregătindu-ne seara răspunsurile, este indispensabil să le reverificăm din nou a doua zi, înainte de a le posta.
  • sà fim foarte atenţi la notarea mutărilor de trimis sau de propus căci, ca şi în cazul regulei  «pièce touchée – pièce jouée», orice mutare sau variantă propusă angajează din plin expeditorul său.
  • să ne confecţionăm  un mic caiet cu  diagramele  poziţiilor pe care să le punem mereu la zi: în primul rînd, pentru a evita să reluăm de fiecare dată desfăşurarea întregii partide şi apoi, pentru a le putea analiza vizual în orice ocazie.
  • să ne gerăm bine timpul de gândire şi priorităţile răspunsurilor, mai ales atunci când primim mai multe mutări în acelaş timp.

In zilele noastre, se pare că şahul postal a ajuns la o  răscruce a existenţei sale, şi aceasta din mai multe motive:

• un puternic scepticism de ordin etic, căci nu vom cunoaşte niciodată contra cui  jucăm cu adevărat.
• unele practici  detestabile a unei anumite categorii de jucători, gata să facă orice pentru a câştiga.
• serviciile poştale deficiente ale unor anumite ţări, unde o corespondenţă poate să facă uneori mai multe luni sau chiar să se piardă.
• toate acestea provoacă nenumărate abandonuri şi îndepărtează jucătorii amatori de la practica şahului.

O nouă relansare a şahului la distanţă o datorăm  utilizării informaticii care permite,  în plus,  accelerarea jocului  şi transparenţa  comunicaţiilor. Dar toate acestea nu sunt încă bine legiferate şi instaurarea unor reguli juste în serviciul jucătorilor puternici – şi nu a celor mai buni manipulatori!- va putea dezvolta încă mai mult această disciplină.

Simultanele reprezintă expresia cea mai convivială a şahului, unde se întălnesc  amatorii cu maeştrii lor preferaţi.  Prin  numărul de participanţi şi publicul care poate asista, acest gen de manifestaţie rămâne un excellent mijloc de promovare a jocului de şah. Ideea directoare a unei asemenea  confruntări – la  prima vedere inegală – este că diferenţa  de forţă de joc să fie, mai mult sau mai puţin,  compensată de numărul şi avantajul de timp de gândire al adversarilor plus distanţa de parcurs a simultanistului.                                                                                                             .

Dacă«à l’aveugle» simultanele  şi la distanţă sunt mai rar practicate, alte forme pot fi integrate ca adevărate mijloace de antrenament:

• clasic, unde simultanistul  efectuează mutările pe măsura sosirii sale în faţa adversarilor săi,  pentru a reîncepe de fiecare dată în ordinea meselor.
• continuu, aceeaşi tehnică cu deosebirea că jucătorii care şi-au terminat partidele să poată fi înlocuiţi cu alţii.
• alternativ, cu doi simultanisti care-şi efectuează mutările în perfectă armonie dar plasaţi la o bună distanţă unul de celălalt pentru ca jucătorii să aibă timp să gândească.
• în grup, unde maestrul înfruntă adevărate echipe care joacă în consultaţie; exemplul clasic este cel al lui  J. R. Capablanca care a jucat la Havana în 1932 contra unui  număr de  66 echipe de 5 jucători (rezultat  +46 -4=16)
• multiplu, cu sute chiar mii de amatori împărţiţi în grupe, în cadrul unei manifestaţii mai importante, ca de exemplu:
  • pe 19 Noiembrie 1966, în timpul  Olimpiadei  din Havana, unde 350 maeştri au jucat contra  6.340 amatori.
  • în 2005 la Santa Maria, unde cubanezii au îmbunătăţit acest record  cu 600 maeştri contra  13.500 de amatori.
  • în fine, pe 22 Octobre 2006, piaţa El Zocalo din Ciudad de Mexique s-a umplut cu 14.065 amatori care jucau şah.
• cu ceas, unde un număr restrâns de adversari  îşi  efectuează mutările şi–şi gerează timpul de gândire după placul lor.
• cu un obiectiv preparativ, utilizat în special în cadrul procesului de antrenament: simultane cu deschideri impuse, pornind de la anumite pozitii, cu timp variabil, în calitate de teste etc.

Acest tip de «dialog» şahist  este interesant din două puncte de vedere: întîi, sarcina mestrului nu-i deloc uşoară, mai ales cînd numărul adversarilor este multiplicat prin forţa lor de joc, aşa cum au fost, de exemplu, simultanele lui J.R.Capablanca la Moscova 1936 (+3-14=9)  sau R.Wade la Moscova 1951 (-20=10)  sau J.E.Krejcik la Linz 1910 (-25!); pe de altă parte, întâlnirea cu un maestru este întotdeauna  interesantă, atât pentru nivelul de joc cât şi pentru emoţiile resimţite.

Căteva cuvinte despre partidele cu handicap, populare în secolele 18-19. Utilizate pentru a echilibra lupta între jucători de forţă inegală, dezavantajele clasice erau: prima mutare + un tempo suplimentar, un pion+o mutare, un pion+două mutări, calul de damă, turnul damei, un turn+un pion, două figuri uşoare (la alegere), un turn+un cal  şi chiar dama.

.       Asemenea perturbări de echilibru material nu puteau să meargă decât cu anumite deschideri. De aceea, odată cu dezvoltarea ulterioară a teoriei deschiderilor  şi a practicii  şahiste, combinată cu creşterea forţei de joc generale, acest tip  de «largeţe» dispare. Din contra, putem practica încă diverse modalităţi de avantaje în cadrul intim al procesului de antrenament pentru a ne atinge anumite obiective instructiv-educative.

Sahul artistic înglobează poziţiile  construite artificial  şi deci mai mult sau mai puţin apropiate de practica concursurilor. Dacă problemele (ortodoxe sau feerice) nu pot să ne ofere decât o anumită plăcere estetică, studiile (artistice  sau analitice) au meritul de a ne aminti că poziţii în aparenţă banale pot ascunde mari subtilităţi. Elle invită jucătorul practic de a nu înceta niciodată să facă eforturi de imaginaţie pentru a căuta soluţii imprevizibile, reprezentând – din acest punct de vedere –  un excelent antrenament. Uneori se întâmplă chiar că numai cunoaşterea ideii unui studiu să ne permită să rezolvăm problemele noastre de final, în timp ce ignoranţa poate să se plătească scump.                                         

Astfel, toată lumea cunoaşte simplicitatea copilărească a regulei  careului, unde este suficient să numărăm mutările pionilor care avansează spre  transformare şi a regilor care vor să-i împiedice. Desigur, lucrurile se complică atunci când cele două părţi posedă fiecare cel puţin un pion trecut. Atunci rezultatul depinde, nu numai de cine va ajunge primul, dar, mai ales,  de rolul pe care îl vor putea juca cei doi regi: să-şi poată susţine propriul pion, să ajungă în faţa sau în careul pionului advers sau amândouă în acelaş timp.

.       La acest mic joc al regulelor şi excepţiilor s-au pretat  compozitorii din toate timpurile, în timp ce jucătorii  de competiţie nu puteau decât  să profite.

.       Astfel, marele maestru şi cofondator al curentului  hipermodern Richard Réti (1889-1929) a flirtat mult timp cu  compoziţia, dintre care poziţia cea mai mediatizată a fost următoarea:

Richard Réti (1922)Deşi departe de pioni, Rh8 reuşeşte turul de forţă de a prinde pionul advers sau de a susţine  al său.                                                                                    1. Rg7 h4 2.Rf6 şi aici: 2…Rb6 3.Re5 Rxc6 4.Rf4 sau 2…h3 3.Re7 h2 4.c7 etc. (1/2)

Chiar şi cu regele său in a4, ideea  dublei aproprieri merge deasemenea: 1.Rb4! şi apoi 1…Rb6 2.Rc4 h4 3.Rd5 Rc7 4.Re4 sau 1…b4 2.Rc5 h3 3.Rd6 h2 4.c7 (1/2)

Réti a făcut din această idee un veritabil «fond de comerţ» publicând în 1928 şi alte poziţii unde, la mutare, albul  remizează.

l Rh5, c6 / Ra6, f6, g7, h6: 1.Rg6 Rb6 2.Rxg7 f5 (sau 2…h5 3.Rf6 h4 4.Re5 Rxc6 5.Rf4 =) 3.Rf6 f4 4.Re5 f3 5.Rd5 f2 6.c7 = (1/2)

l Rf8, e6 / Ra7, Ne2, g6: 1.Re7! g5 2.Rd6 g4 3.e7 Nb5 4.Rc5! Nd7 5.Rd4 Rb7 6.Rd4 Rb7 6.Re3 Rc7 7.Rf4 Rd6 8.e8D etc. = (1/2)

l Rd5, d6, h6 / Rf7, Nd8 f6: 1.Rc6! Na5 (dacă 1…Rg6 2.Rd7 Na5 3.Re6 Nd8 4.Rd7 etc. sau 1…f5 2.Rd5! Nf6 3.d7 Re7 4.d8D+ Rxd8 5.Re6 etc.=) 2.Rd5! (şi nu 2.Rb5 Nc3 3.Rc4 Nb2 4.Rd5 f5 etc.-+) 2…Ne3 3.h7! (dacă 3.d7? Na5 4.h7 Rg7 5.Re6 Nd8 -+) 3…f5 4.d7 Re7 5.d8+! Rxd8 6.Re6 f4 7.Rd5 f3 8.Rc4! f2 (dacă Nc3 joacă, atunci 9.Rd3 etc.=) 9.Rxc3 f1D 10.h8D+ (1/2)

Astăzi se ştie că această idee năstruşnică este mai veche şi că Réti n-a descoperit practic nimic nou. Confuzia care a domnit de-a lungul deceniilor  atribuindu-i  paternitătatea acestei manevre se explică, pe de o parte, prin  remarcabila sa  personalitate şi, pe de altă parte, datorită naturii separatiste a şahului artistic. Astfel, aceeaşi idee se regăseşte şi în studiile compozitorilor:

Henry Rinck (1922): Rh2, a3 / Ra2, f3 (+-)

Karl A.L.Kubbel (1921): Rc6,Na8,g6,h6/ Rh8,Ng2,e4,g7 (=)

Henry A.Adamson (1921): Rh7,c6/ Ra6,a5 (=)

Oldrich Duras (1905): Rb4,b2/ Rh6,g7 (+-)

Alexei A. Troitsky (1896, corectat în 1922):Rh7,b6,c7,f2/ Rc8,Cg4,f6,g5 (=)

Bernhard Horwitz (1879):Rf8,Ta7,g2/ Rb2,a3,e5,g3 (+-)

I.Bolding (1853):Rc1,b5,g3,h2/ Rb3,a5,a3,g4,h3 (+-)

şi iată cel mai vechi dintre studiile pe această temă:

a:

J.Kling şi B.Horwitz (1851) Care pioni sunt mai puternici? După 1.Rf4 Rb6 2.Rf5 Rc7 3.Rf6, regele alb reuşeşte să manevreze în careul celor doi pioni negri gata să avanseze şi să se apropie în acelaş timp de pionii săi, de exemple: 3…d5 4.Re5 h5 5.Rxd5 h4 6.Re4 sau 3…h5 4.Rg5 d5 5.Rxh5 d4 6.Rg4+- 3…Rb6 4.Re6 Rc7 5.Rd5! Decizia a fost luată! 5…h5 6.b6+! Desigur, nu 6.Re4 h4 7.Rf3 d5 şi unul din pionii negri se transformă. Acum, albul este mai rapid: 6…Rxb6 7.Rxd6 h4 8.c7 etc. (1-0)

Dacă uneori inspiraţia reprezintă fructul unei idei apărute la tabla de joc, cel mai adesea sunt jucătorii care profită de munca compozitorilor. Să amintim doar câteva finaluri practice cu această idee:

I.S.Levitina – N.G.Alexandria (Moscova 1975): Rf5,g3/ Rd1,d6 (1/2)

F.D.Yates – F.J.Marshall (Carlsbad 1922): Rc4,Dd3,f2/ Ra2,a4,b2 (1/2)

Em.Lasker – S.Tarrasch (St.Petersbourg 1914): Rg7,b2,b3,h2/Rf5,a5,b5,c5 (1/2)

şi unul precedându-l chiar pe Réti:

K.Schlechter – G.Marco (Vienne 1893)Dacă 1.Rxb7 Rc5 -+, dar Schlechter cunoştea ideea: 1.Rxb6! Re4 2.Rxb7 d5 3.a4! Rb4 Acum sau la mutarea următoare, cursa pionilor 3…d4 4.a5 etc. nu dă nimic.                       4. Rb6! şi remiză: 4…Rxa4 5.Rc5  etc. (1/2)

Desigur, compozitorii nu s-au oprit aici şi, pentru cei care sunt interesaţi, putem menţiona câteva din lucrările ulterioare pe această temă:

Tomas Dawson (1923): Ra1,a4,b3,b5,c2,e4,e5,f3/ Ra5,b7,b6,e6,f7,g7,g3 (+-)

şi (1924): Ra4,a7,b4,g2/ Ra8,g4,h5 (=)

Nikolai D.Grigoriev (1925): Rc8, a2 /Re3, a4 (=) şi (1936):Rc5,a2/ Rf2,c6,e7 (+-)

Vasily şi Mihail N.Platov (1925):Rb7,Td6,g4/ Rh2,e5,f3,g5 (=)

Tigran B.Gorgiev (1928): Rh7, g2, h2 / Rh5, c7 (=) şi (1967): Rg4, f5, h7 / Rg7, d7, h6 (=)

Alexandre şi Kiril V.Sarychev (1928):Rd7,c7/ Rf3,Nh7,b7 (=)

L.Mantaziev (1929):Rf8,b4,h6/ Ra1,Nd2,f5 (=)

Frédéric Lazard (1929):Ra7,Na3,b2,b3,b4,d5/ Rb5,Nf5,e7 (=)

D.I.Golberg (1932): Rg8, h2 / Re7, a7 (=)

Gleb N. Zahodiakin (1934):Rf7,Na5,Cc8,b2/ Rd7,Ca4,h5 (+-)

Jindrich Fritz (1939): Rg8, Nc3, b2 / Ra4, h6, (1954): Rc6,c4/ Re2,h5 (+-)

Ladislav Prokes (1937): Rb8, a2 / Rd7, h7, (1946): Rg8, f3 / Rh4, a6 şi (1947): Rd8, a5 / Rd6, h7 (=)

Boris M.Sevitov (1937): Ra8, a2, f6 / Rh8, h7 (+-)

Cornelius J.de Feijter (1939): Rh6,h4/ Rf2, b7 (+-)  şi (1939): Rh8,f4 /Rb5,a6 (=)

Jose Mugnos (1943): Rd8,d7,g2,h7/Rh8,Ne3,b5 şi (1946): Rb8,c6,g6/Rh8, Nb3,c5 (=)

V.Leick (1948): Rd8, g2 / Re3, b6 (=)

Radu Voia (1950): Rb8, a2 / Rd6, h7 (=)

Vladimir A.Korolkov (1950):Rb7,a5,d5,e5/Rc5,d3,h7 (=)

V.Iahontov (1950): Rb8,g6,h5/ Re7,Ca2,b5 (=)

Bruno Breider (1950):Rh3,Cf8,Ch6,c7/ Rh1,Na6,a4,d4 (=)

Josef Moravec (1952): a). Rh3, d2 / Ra4, b7          b). Rh3, e5 / Rc8, a7                      c). Ra4, c5 / Rd8, h7

d). Rg8, e2 / Rd7,a6           e). Ra8, b4 / Rd5, d7        f). Rh7, h3, h5 / Rf6, b7    g). Rh7, h3, h5 / Rf6,e7 (=)

S.Voicik (1957): Rh6, h3 / Rg1, b6 (+-)

J.Mesman (1959): Rg8,a6,g6/ Ra7,Ne3,d7 (=)

Laszlo Anyos (1968): Rc6,a4,h3/ Re4,a7,g7,h5 (=)

Leopold A.Mitrofanov (1973): Ra4, h2 / Rf4, f7 (=)

V.Pomogalov (1973): Ra8,c7,f6/ Rh6,Na6,a5,d6 (=) şi (1984): Rd8,d6,g3/ Rh2,Nd4,d5 ( =)

Eduard A.Asaba (1974): Ra2,Td4,f2,h2/ Rf3,b5,e2   (+-)

Y.Arhipkin (1977): Rd5,e2,g5/ Rb8,Nb2,b5,h7 (=)

A.Kuznetsov şi O.Pervakov (1987): Rg1,a3,b3,d4,h6/ Rb1,b6,e6,f5,h7   (+-)

Mihail A.Zinar (1989): Ra2, a6, b7 / Rb8, h7 (+-)