Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (26)

Pentru a afla cum vă puteti procura METODOLOGIA ANTRENAMENTULUI SAHIST si a vedea tabla sa de materii, daţi click aici

Aici puteţi revedea capitolele anterioare din

Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah de Volodia Vaisman, antrenor şi maestru internaţional

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate.

Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţi de concepţii metodologice sănătoase şi temeinice. Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână . Cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog. Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua această inedită experienţă.

Pregătirea psihologică

Pentru un amator,  jucarea unei partide îi permite să petreacă în mod plăcut o parte din timpul său liber, să-şi  satisfacă pasiunea pentru acest joc  în timp ce o practică mai îndelungată a şahului nu poate decât să influenţeze pozitiv structura sa moral-intelectivă şi să-i dezvolte o serie de calităţi importante.

Dar un jucător mai ambiţios, care vrea să se perfecţioneze şi să obţină anumite rezultate, va pricepe repede că, înafara unor anumite cunoştinţe indispensabile, tot ceea ce se petrece pe spaţiul neobişnuit al tablei se supune unor reguli de care trebuie să asculte nu numai piesele ci şi cei doi jucători. Partida de şah devine astfel o confruntare nu numai de idei, de planuri şi de calcule, dar în special un braţ de fier între două  personalităţi  angajate, cu toate mijloacele de care dispun, într-o aprigă luptă  mentală.

Sport preponderent mental, practica jocului de şah angajează astfel gândirea, inteligenţa şi o serie întreagă  de capacităţi psihice a căror dezvoltare la un nivel superior permite, pe de o parte, o mai bună   asimilare a  teoriei şi  practicii şahiste iar, pe de altă parte, o  rezolvare mai rapidă şi eficace a problemelor ce pot  surveni la tabla de joc. Deci, pe măsura avansării în domeniul cuceririi ştiinţei şahiste, orice jucător trebui să se preocupe mereu de ameliorarea şi antrenarea capacităţilor, de întărirea caracterului  şi dezvoltarea personalităţii sale pentru a-şi putea forma astfel un comportament optimal, gata să facă faţă problemelor cele mai diverse, chiar să se autodepăşească în anumite situaţii  extreme.

Deci, pentru a realiza o partidă bună, acest jucător va trebui nu numai să rezolve problemele care survin pe tabla de joc dar, totodată, să facă faţă presiunii care se exercită pe două fronturi:

• concret pe tablă între mutările celor doi adversari.
• psihologic între cele două minţi care comandă tot ceea ce se petrece pe câmpul de luptă.

In timpul unei partide, jucătorul suportă cele mai diverse influenţe  şi senzaţii  căci  valurile mereu schimbătoare ale luptei sahiste, ori îl saltă pe piscul încrederii şi al vanităţii, ori îl aruncă  în hâul nesiguranţei şi a disperării, acolo unde este greu să-ţi păstrezi mintea clară şi optimismul nealterat. Fiecare jucător va avea deci o problemă cu sine-însuşi pentru  a-şi putea menţine  intactă  motivaţia şi să-şi învingă emoţiile negative care ar putea dăuna prestaţiei sale. Căci mutările sunt uneori atât de agresive, capcanele atât de ascunse, răsturnările de situaţii atât de neaşteptate că este necesară o forţă de caracter şi o rezistenţă psihologică deosebite.

Desigur, nimeni nu ne împiedică să ne bucurăm de o mutare bună, de o idee subtilă, de un atac îndrâzneţ sau de o combinaţie bine calculată. Dar trebuie să fim în special atenţi când emoţiile ne copleşesc în etapele intermediare ale partidei căci aceasta  poate deveni un handicap, cum ar fi, de exemplu, în valorizarea unui avantaj  sau în  redresarea unei poziţii inferioare. Soluţia  este deci  de a rămâne  concentrat, calm,  motivat pănă la sfârşitul partidei pentru a nu ne irosi astfel şansele.

Succesul în şah rămâne deci o noţiune complexă unde iau parte, pe lângă pregătirea tehnică, şi tot ceea ce depinde de jucător: talent, starea sa de sănătate şi de rezistenţă psihofizică, caracterul şi personalitatea sa şahistă.  Un bun jucător este deci practic condamnat să se străduiascà  să joace cât mai bine iar uneori mai bine decât adversarul său, vizând pentru aceasta trei feluri de obiective:

• a învinge  dificultăţile inerente luptei şahiste.
• să-şi amelioreze mereu  propria sa condiţie şi forţă de joc
• să se intereseze deasemenea de adversarii săi pentru a le putea  combate mai bine.

Jucătorul de şah nu poate să-şi menajeze o clipă eforturile sale, el trebuie să se motiveze în permanenţă  pentru a putea da ceea ce are mai bun în el. Lupta cea mai grea va fi deci contre sine însuşi căci a se stăpâni, a-şi învinge slăbiciunile reprezintă cea mai frumoasă victorie. De aceea, munca asupra sine însuşi trebuie să urmăreascà  în prima  urgenţă:

• dezvoltarea unei bune memorii  reproductiv-creative, necesară   la fixarea şi restituirea a tot ceea ce învăţăm.
• instalarea unei constante motivaţii şi voinţe de a se concentra asupra partidei sale căci orice neglijenţă sau greşeală  se poate plăti scump şi imediat.
• cultivarea interesului şi aplicaţiei în munca la tablă, concretizate în abordarea şi aprecierea creativă a poziţiilor, proiectarea în spaţiul  imaginat prin calculul  variantelor şi un anumit  spirit de sinteză  ducînd  la decizii rapide şi eficace.
• instaurarea unei responsabilităţi liber consimţite în luarea fiecărei decizii, în timpul analizei sau pentru mutarea de jucat.
• practicarea  unei autocritici  pozitive permanente care consistă, înainte de toate, de a nu-şi  blama adversarul ci a se lega mai degrabă de propriul joc şi apoi evitarea autosatisfacţiei pentru că este întotdeauna loc pentru mai bine.

Inafara nivelului de joc în continuă schimbare, toate aceste calităţi au nevoie de un anumit climat spiritual pentru a se dezvolta şi multă voinţă pentru a fi puse apoi în practică. Reprezentînd unul din componentele de bază ale oricărui antrenament, pregătirea psihologică cuprinde  totalitatea  elementelor, metodelor şi mijloacelor umane care pot înfluenţa lupta pe tabla de şah.  Ea trebuie să se desfăşoare pe trei direcţii:

• general-fundamentală vizând  intelectul, afectivul,  temperamentul, caracterul şi având ca obiectiv de a ne cunoaşte mai bine, de a ne  forma un mod de a gîndi, un comportament şi un stil de joc personal, de a adopta din teorie şi practică  tot ceea ce ne convine.

• special-şahistă pe planurile: echilibrului psihic, al forţei  creative, a muncii mentale, a stăpănirii de sine, a  motivaţiei, a voinţei şi a tot felul de reflexe, automatisme, senzaţii  şi instincte
• pentru  un adversar sau  competiţie, pentru a ne asigura  cea mai bună  stare cognitivă, afectivă  şi de motivaţie posibilă, precum şi studiul adversarilor săi pe direcţiile: de tehnică şahistă  – repertoriu, stil de joc, strategii adoptate etc.-, bloc comportamental  şi reacţii în diferite situaţii – preferinţe, slăbiciuni, puncte tari etc.

Ca orice fiinţă umană, jucătorul de şah posedă un bagaj mai mult sau mai puţin important de calităţi de bază ţinând de specificul  personalităţii sale, pe care trebuie să le perfecţioneze  mereu:

• a ştii să observe: a examina cu interes şi luciditate orice poziţie   sustrăgându-se  oricărei ambianţe perturbatoare, ceea ce-i  permite să aibă întotdeauna o viziune completă a situaţiei.
• să facă efortul de a se concentra pentru a putea  cuprinde în acelaş timp marile concepţii şi micile detalii în  ansamblul luptei de pe tablă.
• să se străduiască să se gândească bine pentru a putea lega ceea ce ştie din situaţii asemănătoare cu ceea ce îi oferă poziţia de pe tablă.
• să încerce să analizeze situaţia: să aprofundeze  poziţia, să avanseze diverse ipoteze, să anticipe  evenimentele, să descopere  posibilităţile ascunse, să judece şi să evalueze  poziţiile, să calculeze variantele posible, să le cântărească  consecinţele.
• ar putea în acelaş timp să-şi imagineze ceea ce s-ar putea eventual întâmpla: a anticipa şi a scruta viitorul, a lua în cont evoluţiile posibile, a descoperi noile elemente, a propune  soluţii.
• să dea frâu liber creaţiei : să imagineze  soluţii care  corespund situaţiei de pe tablă, să-ş i îmbogăţeasca şi să-şi perfecţioneze mereu rezervorul creativ.
• să se obişnuiască să aleagă şi să decidă: să grupeze  alternativele, să aprofundeze progresiv investigaţiile, să calculeze şi să trieze variantele, să efectueze raţionamentele şi judecăţile, să tragă  concluziile, să facă alegerea finală cu siguranţă, convingere şi responsabilitate.
• să se obişnuiască sa reia toate aceste operaţii – mutare de mutare şi la fiecare schimbare de situaţie -, ţinând cont de cele mai bune posibilităţi – proprii şi adverse – şi optând pentru  varianta cea mai favorabilâ, pentru a-şi  putea astfel dirija partida, în pofida a tot felul greutăţi şi obstacole, cel mai bine posibil.

Nimeni nu-i perfect şi personalitatea unui jucător de şah  nu poate fi decăt un complex de calităţi şi deficienţe. Anumiţi specialişti afirmă chiar că tot ceea ce aparţine structurei însăşi a fiecărui individ nu poate fi fundamental schimbat ci, cel mult, îmbunătăţit. Dar a rămâne centrat şi a se baza numai pe calităţile sale, a căuta să exploatezi numai punctele noastre tari poate crea un prea mare dezechilibru şi să ne condamne a bate pasul pe loc.  De aceea, pentru a ne asigura un anumit progres, va trebui să ne aplicăm şi asupra părţilor noastre slabe, ce pot rezulta mai ales din partidele pierdute.

Primul pas ar fi deci să încercăm să ne cunoaştem atât calităţile cât şi  defectele cu căile lor de redresare şi, în măsura în care vrea să progreseze, jucătorul de şah îşi pune în cumpănă calităţile şi deficienţele întregii sale structuri mentale-intelective şi comportamentale. Orice calitate dezvoltată şi cizelată va fi astfel incorporată în arsenalul nostru de joc, în timp ce cea mai mică insuficienţă trebuie sà fie întâi depistată şi apoi remediată cât mai repede posibil, înainte de a se putea instala şi a-şi începe acţiunea ei dăunătoare. Din contra, a nu se interesa decât  de partea tehnică şahistă, a nu-şi cunoaşte adevăratele posibilităţi sau, şi mai rău, a face pe grozavul şi a-şi ascunde deficienţele, nu poate decât să ne frâneze perfecţionarea. Si aici, a coopera cu antrenorul său, a-şi deschide inima, ne va permite să depistăm, atât deficienţele cât şi calităţile indispensabile  performanţei, precum şi să  personalizăm la maximum metodele şi mijloacele de antrenament.

Psihograma unui super mare maestru ideal pe care o propunem nu poate fi decât incompletă şi, în acelaş timp,  greu realizabilă în practică:

Pe plan intelectual:

• capacitatea de a-şi distribui atenţia de o manieră raţională şi omogenă, în timp şi în spaţiu, pentru a putea păstra un contact permanent cu adversarul şi cu tot ceeea ce se petrece sau va avea loc pe tabla de joc.
• o memorie deosebită – reproductivă, analitică şi creativă -, în acelaş timp concretă şi abstractă.
• capacitatea de a se concentra imediat şi de a îmbrăţişa în acelaş timp elemente diverse sau de a intui un detaliu într-un  ansamblu.
• o gândire precisă şi obiectivă dar în acelaş timp suplă şi creativă în problemele de  concepţie, de raţionament  şi de  abstracţie.
• o forţă de creaţie sintetică şi  imaginativă, receptivitate pentru relaţiile dinamice şi puterea de a le combina.
• arta de a tranşa, de a alege şi de a lua decizii cu obectivitate, curaj  si  realism.
• simţ de anticipaţie al evenimentelor şi calcul precis al  variantelor posibile, ţinând cont de deplasările imaginative ale pieselor, atât în spaţiu cât şi în timp.
• tehnici  de elaborare: a aprecia  poziţiile, a aprofunda  ideile, a rezolva problemele, a imagina soluţii, a calcula, tria şi evalua  variantele, a lua decizii şi a alege cele mai bune mutări.

Pe planul personalităţii:

• nivel relativ înalt de dezvoltare intelectuală generală.
• talent şi inteligenţă în joc.
• sistem nervos echilibrat, autocontrol permanent în toate  emoţiile şi reacţiile sale, în faţa oboselilor şi greşelilor sale etc.
• stăpănire de sine şi sânge rece în gândire şi acţiune, adaptabilitate permanentă la diversele replici şi schimbări de situaţii.
• obişnuinţa de a gândi înainte de a acţiona, de a fi  prevăzător, prudent şi cumpănit în acţiunile sale.
• un veritabil curaj concretizat:

– într-o energie morală care ne împinge să ne angajăm într-o competiţie, să mergem să ne jucăm partida, să ne concentrăm şi să chibzuim la fiecare mutare, în pofida inerţiei naturale şi a eventualei oboseli.

– o anumită îndrâzneală care ne permite să luăm tot felul de riscuri rezonabile sau  nebuneşti – căci acela care nu le face când trebuie, ar putea vedea jocul său să se plafoneze.
– o bună cantitate de stoicism eroic, cu care reuşim să îndurăm eventuala presiune adversă, să rezistăm la orice, să continuăm să jucăm  pănă la victoria ideilor noastre.

– forţă de caracter care ne permite să admitem că am greşit, de a asuma toate consecinţele, de a modifica  ceea ce nu s-a dovedit bun  şi de a continua astfel să se perfecţioneze.

• perseverenţă în scopurile propuse, pentru a înfrânge  dificultăţile sau a căuta resurse.
• sinergism în sensaţii, instincte şi automatisme: intuiţie, convingerea intimă, instinctul de pericol,  simţul  timpului, imaginaţia  spaţială, simţul poziţional,  perspicacitatea combinativă etc.
• respectul adversarului prin căutarea  permanentă a punctului său de vedere şi a intenţiilor sale, voinţă de a rezista,   de a-l deborda şi de a-l învinge, în toată modestie şi seninătate.
• o mare sensibilitate pentru calitatea,  frumuseţea şi  eficacitatea a tot ceea ce  se petrece pe tabla de joc.

Pe plan comportamental:

• hotărârea de a-şi consacra viaţa şahului sau a-şi armoniza  pasiunea cu profesiunea.
• a face totul pentru a-şi întreţine  sănătatea şi rezistenţa la  efort şi la stres.
• voinţă fermă de a evita capcanele vieţii şi a învinge orice   perturbare  psihofizică dăunătoare.
• a cultiva plăcerea permanentă pentru rezolvarea oricărei probleme şahiste, pentru a se antrena, a călători şi a juca şah.
• a învăţa să se autoconducă, să se instruiască şi să se antreneze, să însuşească cele mai bune metode de avansare prin autodisciplină şi autoperfecţionare.
• să se supună unui regim zilnic raţional şi a unei planificări  de lungă durată, cu utilizarea  inteligentă a  timpului său liber, respectarea  regulelor psiho-igienice ale muncii intelectuale  şi formarea  capacităţilor necesare activităţii de informare, de documentare şi de sistematizare.
• a face efortul de a se cunoaşte pe sine însuşi pentru a-şi putea organiza mai bine  munca de perfecţionare, de a-şi folosi  mai mult atuurile sale şi de a putea compensa unele deficienţe.
• a dori să colaboreze sau  să lucreze cu un antrenor.

Desigur, toate aceste capacităţi n-au nimic de-a face cu apartenenţa la un anumit tip de temperament sau cu orice altă clasificare psiho-umană. In plus, o personalitate şahistă puternică nu este întotdeauna sinonimă cu ceea ce înţelegem sub denumirea de persoană bine educată, de exemplu:

• o autoîncredere excesivă ar putea stimula la anumiţi jucători  curajulul creator, insolenţa combinativă, dorinţa de a se bate şi de a căştiga.
• a fi rezonabil optimist, a crede în capacităţile sale fără a-şi subestima adversarul sunt lucruri mici care pot face o mare diferenţă.
• o modestie excesivă ar putea, din contra, împiedica  jucătorul  de a căuta şi a aspira la mai mult decît îi permite nivelul său de moment.
• obiectivitatea absolută neexistând, uneori putem să supraevaluăm posibilităţile jucătorului cu scopul de a-l încuraja  sau, din contra, să-l subestimăm dinadins atunci cînd vedem cà-i superficial şi nemotivat etc.
• în general, nu se poate juca bine şah cu o inimà bună: astfel, jucătorul de structură prea binevoitoare ar putea să aibă regrete sau să-i fie greu să găsească mutarea care face rău adversarului.

Luarea în consideraţie a unei eventuale pregătiri psihologice reprezintă deci o adevărată abordare profesională a şahului de performanţă, unde jucàtorul trebuie să facă totul pentru a se simţi bine în interiorul său. Aceasta începe de cele mai multe ori cu câteva  acţiuni prealabile:                           

• reţinerea datelor şi a regulamentului competiţiei.
• studierea partidelor adversarilor potentiali, cu scoaterea în evidenţă a calităţilor şi  imperfecţiunilor lor.
• orientarea tuturor gîndurilor sale asupra conţinutului tehnic al partidelor şi mai puţin asupra aspectului conflictual al luptei.
• stabilirea  tacticii de joc pentru fiecare adversar şi turneu.
• evitarea oricărei discuţii sensibile, a surexcitaţiei afective şi a surtensiunii emoţionale, mobilizarea psihologică pentru concurs prin  menţinerea unui regim de viaţă normal,  a  unui efort de voinţă personal şi a indicaţiilor, sfaturilor şi a încurajărilor   antrenorului său.

Antrenorul şi jucătorul interesat au la dispoziţia lor o serie întreagă de procedee psihopedagogice şi de (auto-) reglaj pentru a  ajunge la concurs în cea mai bună stare cognitivă-afectivă-motivaţională.

Observarea doreşte să obţină imaginea cea mai fidelă a personnalităţii jucătorului. Ea trebuie să fie: atentă, imparţială, sistematică, reînoită în situaţiile cele mai diverse şi practicată asupra jucătorilor în comportament  natural. Trebuie înregistrat totul, evitând   superlativele,  generalităţile,  notările  banale şi detaliile fără interes. Contactul personal, evaluarea  comportamentului, studiul partidelor etc. pot veni apoi pentru a completa şi sprijini  observaţiile noastre. Pe măsura acumulării datelor, putem trece la aprecieri şi interpretări care vor servi, la rândul lor,  ca punct de plecare  pentru alte  observaţii.

Atunci când ne-am înţeles bine obiectivele, când ne-am fixat asupra mijloacelor de utilizat şi când suntem convinşi de reuşita acţiunilor, poate surveni o stare de spirit pozitivă denumită dispoziţia psihică Astfel, cu tot respectul pentru adversarul nostru, putem lua în consideraţie câteva formule de genul:

• de gândit întotdeauna în termeni ca: pot! vreau! trebuie! etc.
• să ne străduim întotdeauna să depăşim  barierele psihologice  ale unor exigenţe  superioare.
• să fim ferm convinşi că putem să ne pregătim mai bine şi să atingem obiective din ce în ce mai importante.
• să ne insuflăm certitudinea că suntem mai buni decât rezultatele obtinuţe până atunci.
• să ajungem la convingerea că putem întotdeauna juca mai bine, chiar să batem un adversar mult mai puternic. «Imbinată cu voinţa de a învinge, această convingere – spunea Bobby Fischer – poate servi de detonator, pentru a suscita idei, a dispersa îndoielile şi a ajuta să gândim  cumpătat».

Fiabilitatea unui asemenea stări  de orientare  pozitivă va depinde atât de  cantitatea şi calitatea  informaţiilor asupra  turneului şi viitorii adversari cât şi de experienţa anterioară a jucătorului, de argumentele sale  personale şi sociale, de eventualele influenţe pozitive şi negative etc. Dar  dispoziţia psihică este, prin definiţie, schimbătoare: ea poate să fie  diferită dela un jucător  la altul, cum să varieze  la acelas, toate acestea în funcţie de moment sau de situaţie.

Anticiparea este un proces mental care îşi propune să prevadă, de exemplu, comportamentul – convenţional şi tactic – al  adversarului său, anumite răspunsuri, poate chiar desfăşurarea şi rezultatul probabil al partidei. Évident, pe măsură ce  timpul trece, această anticipare  poate să fie corijată cu eventuale noi  informaţii şi în funcţie de rezultatele diferitelor ipoteze emise înainte. Ele vor completa astfel  dispunerea psihică şi ne vor oferi alte puncte de sprijin pentru a înţelege mai bine comportamentul său.  Mijloacele de  anticipare  pot să se refere, pe de o parte, la o latură informaţională: condiţiile şi  regulamentul  competiţiei,  partidele şi informaţiile asupra adversarilor etc. şi, pe de altă parte, la componenţa operaţională privind găsirea celor mai bune soluţii a problemelor puse de jocul advers. 

Modelarea consistă într-o anumită experimentare  practică a soluţiilor proiectate în cadrul  partidelor de antrenament sau a concursurilor mai puţin importante. Astfel, putem  experimenta, de exemplu, o anumită variantă de deschidere aleasă dinainte, să ne familiarizăm cu un anumit repertoriu sau  stil de joc advers   sau să încercăm să jucăm într-un anumit fel etc.

Aplicarea-adaptarea: rezultând din etapele anterioare, ea poate să se transforme într-o nouă pregătire, a cărei reuşită va depinde de conţinutul pregătirii generale, de curajul de a  renunţa la anumite acţiuni şi metode care s-au dovedit inadecvate, de capacitatea sa de a  restructura şi a efectua  corecţiile care se impun. . Analiza încheie  ciclul de pregătire unde potenţialul de observare  autocritică, capacitatea de a analiza, de a se perfectiona şi de a se autogera pot adăuga noi elemente marelui edificiu al pregătirii pentru concurs.

In final, se stabileşte tactica de turneu şi, eventual, pentru fiecare  adversar în parte. Ea se sprijină pe o  anticipare  mentală a eventualului joc şi comportament advers şi  pregătirea – în mai multe variante – a propriilor riposte luate în consideraţie. Consolidat din punct de vederepsihologic,  jucătorul va putea astfel masca mai bine sau, cel puţin, să micşoreze eventualele efecte negative ale emoţiilor sale. Din contra, orice greşeală poate să fie scump plătită căci, chiar dacă ai  un mental robust, înaltele exigenţe a unei partide contra unui adversar puternic,  dificultăţile tehnice care îl depăşesc,  eforturile  şi tensiunile de tot felul pot aduce  senzaţii greu de controlat, uneori chiar  dereglări şi blocaje. Jucătorul poate astfel  bascula dintr-o stare echilibrată, lucidă şi gata să combată spre cel de excitat, indecis şi complet depăşit de problemele sale.

Asistenţa psihologică a unui antrenor rămâne încă un  domeniu destul de complex şi delicat unde se împletesc  două tipuri de factori:

• favorabili, privind (auto-) cunoaşterea, (auto-) critica  şi (auto-) analiza în ceea ce priveste competenţa şi spiritul de disciplină,  atitudinea sa faţă de studiu şi antrenament,  capacitatea de a anticipa, planifica şi respecta  programul  precum şi  obiectivele propuse etc.
• perturbatori, decurgând din suprantrenament, din greşelile de tot felul de pregătire, din  diminuarea capacităţii de a se judeca şi controla pe sine-însui etc.

Motivaţi de aceeaşi  pasiune şi acelaş mobil al performanţei, relaţia dintre jucător şi antrenorul său poate trece de la un  consensus perfect până la  conflicte ce pot duce chiar la  rupturi. Cele mai bune mijloace de atenuare a divergenţelor rămân discuţiile deschise unde se pot  elucida cu tact şi toleranţă toate problemele,  reamintite vechiile reuşite comune, stabilite noi  obiective şi metode de muncă etc. Aici nu putem decât să ne limităm la câteva remarci de ordin general:

• antrenorul are obligaţia  profesională de a-şi menaja jucătorul de tensiunea nervoasă şi oboselile  excesive, de a-l ajuta în permanenţă şi prin toate mijloacele să treacă pragurile sale  psihologice, să-l reconforteze în  forţele şi capacităţile sale.
• motivaţia optimă pentru ideea de performanţă este atinsă atunci când jucătorul ia în consideraţie succesul posibil dar greu de  realizat, în timp ce  impresia de prea uşor  poate să-l  demobilizeze  iar  presentimentul de irealizabil să se transforme în blocaj  psihic.
• pentru a lupta  contra tot felul de dificultăţi, greşeli, momente de decădere, de derută etc., putem să recurgem la o creştere a  motivaţiei, la o reducere  provizorie a volumului sau intensităţii antrenamentului, la o reorientare a comportamentelor, la o schimbare a mediului sau a condiţiilor de viaţă şi, dacă-i  posibil, la unele măsuri cu caracter preventiv.
• între antrenor şi elevul său ar trebui să existe o totală sinceritate a cunoaşterii şi a informaţiilor, un consensus al eforturilor necesare şi posibile, o împărţire corectă a muncii şi a responsabilităţilor în  succese şi înfrângeri.

Din complexul  mijloacelor  psihopedagogice, fiecare antrenor trebuie să aleagă cele mai adecvate pentru elevul său şi să le  personalizeze la maximum: sfaturi, demonstraţii, exemplificări, repetiţii, mărirea dificultăţilor, convingerea, sugestia, exemplul personal, diverse forme de stimulare sau de constrângere, «competiţionalizarea»  antrenamentelor etc., cu  aspectele lor combinate sau de autoutilizare.  Sprijinindu-se pe competenţa, autoritatea şi încrederea   antrenorului său, toate aceste mijloace acţionează asupra comportamentului, a puterii de judecată şi a întregii vieţi mentale a jucătorului, în scopul:

• de a aduce calmul, decontractarea şi concentrarea.
• de a economisi energia nervoasă, de a-i domina şi dirija  tonusul, de a-i risipi îndoielile şi ezitările, de a îndepărta  emoţiiile şi agitaţiile inutile.
• de a clarifica  atitudinele de afişat în anumite  situaţii.
• de a rezolva tot felul de probleme de pregătire sau de joc.

Toate acestea ar putea să pară un pic prea generale, dar o pregătire psihologică nu poate să se sprijine decât pe presupuneri  şi eventualităţi puţin măsurabile.  Atunci, pentru a obţine date mai concrete, va trebui să ne urmărim jucătorul în plină acţiune pe tablă cu ajutorul a două instrumente interesante:

Jurnalul de bord se bazează în principal  pe întrebări  de autoapreciere şi de autocontrol+două teste de memorie şi de analiză, la care jucătorul trebuie să ràspundă înainte şi după partidă.  Această muncă se sprijină pe ideea că orice calitate sau deficienţă umană poate lua o expresie şahistă cu urme repetabile în partidele noastre. Putem desigur introduce şi alte întrebări sau să schimbăm  sistemul de codificare dar cel mai important lucru este să menţinem spiritul acestui tip de muncă pentru a scoate în evidentă posibilităţile încă nedescoperite, pentru a obţine destule date necesare  îmbunătăţirii procesului de antrenament, pentru a determina  cauzele insuficienţelor, pentru a extrage căile de corecţie şi de a stabili în acest fel  direcţiile de muncă în viitor.

Reînoind această muncă în mai multe partide şi competiţii, putem obţine destule informaţii pentru a ajunge să completăm: fişa psiho-tehnică-şahistă care se sprijină pe  aprecierile  jucătorului şi a antrenorului său în legătură cu   principalele  aspecte  ale personalităţii şi activităţii  jucătorului pe o  periodă convenţională, să zicem, de doi ani.  Marcând  aspectele care trebuiesc abordate în activitatea şahistă, această fişă reprezintă un proiect-tip de prezentare şi de învestigaţie a personalităţii unui  jucător de elită. Se înţelege de la sine că puţine elemente şahiste pot fi fidel  chifrate, de aceea marea majoritate a notărilor trebuie să se sprijine şi pe alte lucrări de investigaţie sau de control preliminar, uneori chiar pe convingerea fermă a jucătorului   şi cea a  antrenorului său.

Si chiar dacă anumite notaţii nu vor fi perfecte, aceasta va fi mult mai bine decăt să navigăm la întâmplare fără nici o busolă. Bine completată, fişa va deveni – la rândul ei – o bună sursă de informaţii în ceea ce priveşte caracteristicile, aspectele, nivelurile şi obiectivele   activităţii noastre,  permiţându-ne să fixăm un anumit număr de acţiuni de ameliorare şi să urmărim rezultatele obţinute. Concluziile pe care le degajă pot servi la individualizarea  şi   redirecţionarea   procesului de antrenament. Comparînd apoi  notările, vom putea să ne dăm seama de evoluţia jucătorului,  în timp şi pe composante.  Evident, este de dorit ca această muncă să se facă împreună (antrenor + jucător) şi să-şi păstreze caracterul ei individual şi confidenţial.