Salieri in Tara Minunilor

Articol de Arne Moll

Acum că am acceptat, în sfarsit, că, probabil, nu voi fi campion mondial de sah, este ce în ce în ce mai dificil pentru mine să-mi stabilesc obiective în şah. Ce e si mai rău, am observat ca incercam sa ma impun in fata adversarilor mei prin alte mijloace decât câştigarea jocului.

Dacă jucati bliţ sau bullet online, probabil aţi întâlnit adversari care, după mutări normale de deschidere cum ar fi 1.e4 sau 1.d4, joaca mutari cum ar fi 1…a5 urmate de 2…h5 sau 2…a4, ori o altfel de absurditate. Ii uram intens pe astfel de jucători, pentru că păreau să distrugă frumuseţea şahului şi teoria deschiderilor într-un mod atat de enervant – chiar dacă e vorba de bullet! – dar, cu ceva vreme în urmă, în timpul unui joc de şah de 1 minut de pe ICC, am fost şocat să-mi dau seama că eu însumi am jucat 1…a5 şi 2…h5! După joc, pe care l-am câştigat, m-am simtit, in mod ciudat, mulţumit. Ce naiba se întâmpla?!

Asta s-a întâmplat într-un moment când pierdusem şapte sau opt jocuri la rând. Mai mult, pierdusem toate jocurile destul de nedrept (sau asa credeam eu), fie pierzand la timp într-o poziţie complet castigatoare, sau permitand un mat simplu, după ce realizasem un atac frumos sau ma apărasem eficient. Chiar am pierdut o partida pentru că, într-o poziţie cu regină şi turn in plus, mi-a crapat routerul şi am fost deconectat de la serverul ICC. Pe scurt, sufeream de clasicul Sindrom Nimzovici „De ce am pierdut la idiotul asta?”, atat de familar tuturor jucatorilor de şah muritori. Am pierdut deja peste 100 de puncte de rating virtuale, şi ma saturasem cu adevărat de acest „rahat”. Şi arunci am inceput sa joc, aproape din instinct, 1…a5 si 1…h5.

Cred că a fost o formă extremă a unui foarte familiar, de fapt în totalitate banal, aspect al sahului:  impunerea in fara adversarului, prin forta. Toată lumea o face intr-o anumita masura, dar unii jucători par a fi mai buni la asta decât altii. A fost oare o concidenta că jocurile lui Tal, erau atât de pline de sacrificii nebune? Desigur, asta a fost o chestiune de stil, indiferent dacă l-a ales conştient sau inconştient. Uitându-te la jocurile lui Tal, este usor de inteles disperarea pe care unii dintre adversarii săi trebuie s-o fi simţit atunci când se confruntau, mereu si mereu, cu unele sacrificii trasnite, sau cu concepte ciudate. Indiferent cât de mult au încercat, erau neputinciosi să-l oprească.

Dar majoritatea jucătorilor nu sunt Tal, şi pentru putea exercita o anumită formă de presiune asupra adversarilor, cei mai mulţi dintre noi, mediocritatile şahului, recurgem la mijloace diferite. Unii încercam să-l imitam pe Tal, adica sacrificam piese şi pioni, indiferent dacă este macar pe departe corect. Este un stil de viaţă foarte tentant, vazut de multe ori la nivel de club, dar adepţii săi plătesc de multe ori un un pret mare: dacă nu sunt pur si simplu ridicoli, cel puţin sufera la tabla, si atunci când fumul se ridica, ei se regasesc fără două piese, si fara vreo compensatie .

Imi dau seama acum, ca si eu am făcut acest lucru, de-a lungul intregii mele cariere şahiste, chiar dacă de multe ori în forme mai uşoare. Cand jucam cu jucători mai puternici, de multe ori încercam să-i “impresionez” cu manevre pe care era puţin probabil să la mai fi vazut inainte. Era ca şi cum le-as fi spus: “Oi fi tu mare maestru, dar pun pariu ca nu te-ai asteptat la asa ceva, nu?” Imi amintesc un joc în care, după 1.e4 e5 2.Nf3 Nc6 3. d4 exd4 4.Nxd4 l-am surprins nu numai pe adversarul meu, dar si pe toţi colegii mei de echipa jucand 4…Rb8!? Da, a existat o idee reală în spatele ei, şi, chiar dacă distractia a durat doar putin timp, a fost de nepreţuit la acea vreme. Unul dintre momentele mele de “15 de minute de faima”.

Totuşi, trebuie să recunosc că, în ciuda atenţiei de care m-am bucurat in timpul jocului, nu am jucat 4…Rb8 pentru a fi neaparat original, sau pentru a-i imita pe marii jucătorii de şah, si nici macar pentru a îmbogăţi teoria deschiderilor – a fost doar o incercare de a-l atrage pe adversarul meu dupa mine, în jungla necunoscuta, chiar de la primele mutări, sa-l forţez, ca Alice, să cadă împreună cu mine, prin gaura iepurelui,  într-o „Tara a Minunilor” necunoscuta, în care ambii jucatori nu ştiu ce se va întâmpla.

Dar de ce vroiam să merg in Tara Minunilor cu atâta disperare, în loc sa merg doar in, ei bine, Tara şahului? Lipsa de încredere? Sau ideea aroganta că eu sunt mai bun în “poziţii iraţionale”? M-am uitat din nou la jocurile de bullet pe care le-am pierdut înainte de a juca …a5 şi …h5, şi deodată am observat un model: în toate aceste jocuri, adversarii mei au jucat extrem de monoton, deschideri aproape automate, cum ar fi setări ca 1.d3, 2.c3, 3.Qc2, 4.Nbd2, 5.Be2, chiar fără a se uita la ceea ce jucam eu. Acest lucru m-a enervat profund, şi, jucand …a5 şi …h5 am încercat să le spun adversarilor mei nu “Pun pariu ca nu te-ai asteptat la asta, nu?”, ci, mai degrabă, “Hei, şahul inseamna mai mult decât propria asezare a pieselor, ştii? ”

Ei bine, desigur, încercând să predau o lectie adversarilor cu …a5 şi …h5 a fost nu unul, ci o pereche de paşi în direcţia greşită: sigur, sahul este un joc de şah profund, şi suferă la tratamente atât de superficiale, cum ar fi formatiile alese de adversarii mei, dar propriul meu joc era chiar mai rău decât asta! Nu era nici macar şah plictisitor, era, pur si simplu, anti-şah. Ce ar fi trebuit să fac era sa resping mutarile lor prin joc logic, natural. Dar, din păcate, pur şi simplu imi lipsea talentul pentru a face acest lucru. Şi aici e problema reală: mediocritatea. Cred că este rădăcina tuturor urilor şi a invidiei în lume, mai ales pe internet.

În filmul Amadeus, personajul Salieri (excelent jucat de F. Murray Abraham), un compozitor bogat şi devotat, dar în cele din urmă mediocru, pune la cale un plan pentru a-si ucide “idolul”, Mozart. Nu pentru că el uraste geniul, ci pentru că el il uraste pe Dumnezeu, pentru ca oferindu-i lui, Salieri, capacitatea de a-i place nemarginit muzica, dar refuzandu-i talentul de a compune muzica in modul in care Mozart, “o creatura cu minte murdara care se hlizeste”, poate s-o faca fara vreun efort . Prin uciderea lui Mozart şi, ulterior, susţinând că el, nu Mozart, a compus divinul Recviem Missa pentru moartea lui Mozart, Dumnezeu ar fi obligat să asculte cum Salieri, “sfântul patron al tuturor mediocritatilor din lume”, se bucura de toate laudele pentru o astfel de compoziţie cereasca .

Şi Dumnezeu ar fi lipsit de putere ca să oprească acest lucru. Salieri a inceput sa saliveze la gândul ca se va razbuna pe Creatorul său. Este una dintre cele mai puternice scene de film pe care am văzut-o vreodată. Planul lui Salieri este rău, desigur, dar eu nu pot să nu simpatizez cu el pentru încercarea de a lupta cu destinul său, şi cu nedreptatea vieţii în general. Salieri, si nu Mozart, este eroul meu (cel puţin când ignoram muzica pe care au compus-o).

De aceea, cred că voi continua să joc mutări ca 4…Rb8, şi poate chiar 1…a5 (la bullet), din cand în cand: este ceva mai bine decât să cedez în faţa pragmatismului deprimant al jocului de deschidere automat. Eu nu voi pierde fara sa ma zbat, si voi arăta adversarului meu şi lumii (sau chiar si lui Dumnezeu, dacă exista), că nu voi accepta mediocritatea mea. Dacă nu voi fi campion mondial, macar în acest fel pot face diferenţa – chiar daca si asta, de asemenea, la fel ca Tara Minunilor însasi, se dovedeşte a fi doar o iluzie.

Sursa: http://www.chessvibes.com/columns/salieri-down-the-rabbit-hole/