Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (18)

 

Pentru a afla cum vă puteti procura METODOLOGIA ANTRENAMENTULUI SAHIST si a vedea tabla sa de materii, daţi click aici

Aici puteţi revedea capitolele anterioare din

Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah de Volodia Vaisman, antrenor şi maestru internaţional

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate. Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţi de concepţii metodologice sănătoase şi temeinice. Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână . Cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog. Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua această inedită experienţă.

Elaborarea şi aprofundarea

repertoriului propriu de deschideri

Preocupaţi să transmită bazele «ştiinţei şahiste», marea majoritate a antrenorilor nu se preocupă prea mult de repertoriile elevilor lor. Şi chiar dacă o fac, primele deschideri învăţate n-au nimic de-a face cu un adevărat repertoriu. De altfel, toţi cei care lucrează cu copiii au putut observa că începătorii nu sunt interesaţi decât pur şi simplu să joace. După o bună perioadă de înfruntări puerile, unii dintre ei simt nevoia să se amelioreze şi încep să se intereseze de partidele altora şi de cărţi. Rejucând la întâmplare partidele altor jucători, preferinţele lor încep să se manifeste şi, în mod natural, vor căuta să imite ceea ce le place. În acest fel, va avea loc o triere – evident subiectivă şi întâmplătoare – a unor valori şahiste deci şi a unor deschideri. Continuând în această direcţie, ei îşi vor constitui un prim mic repertoriu de deschideri.

La început, nu poate fi evident vorba decât de un mini-repertoriu, compus din recomandaţii şi scheme de dezvoltare simple, dirijate contra principalelor linii de joc adverse. Desigur, trebuie să depăşim repede această etapă pentru că, a împinge câţiva pioni, a-ţi scoate piesele şi a nu şti apoi ce să faci, aceasta nu poate servi mult timp. Dar să nu ne amăgim, pentru că acest scenariu nu este respectat întotdeauna şi puţini tineri ajung în cele din urmă să-şi construiască un repertoriu echilibrat şi bine pus la punct. Iar cei pe care îi întâlnesc cel mai des au un aşa zis «repertoriu» compus din extreme: sau nişte scheme primitive copiate din partidele vechilor maeştri, sau sisteme prea subtile care depăşesc puterea lor de înţelegere şi de forţă de joc.

Un adevărat repertoriu de deschideri trebuie să fie constituit dintr-un ansamblu de variante şi de scheme, evident pregătite dinainte, cu scopul de a fi utilizate în propriile partide. Grafic, el se aseamănă la început cu un arbore cu ramuri (continuări) scurte care ne dau o viziune globală a răspunsurilor pe care le-am pregătit contra primelor mutări adverse.

A-şi constitui un repertoriu de deschidere este extrem de important căci a ştii ce să faci de la primele mutări dă o mai mare încredere şi permite o importantă economie de timp de gândire.  In acelaşi timp, repertoriul ne oferă o bună bază de lucru pentru a ne continua studiile şi a obţine mai multă experienţă practică.   Plecând de la un mic repertoriu schiţat în primii ani de competiţii, orice jucător trebuie deci să continue să lucreze pentru a selecţiona, aprofunda şi asimila deschiderile care corespund cel mai bine manierei sale de a juca. Chiar si marii maeştri îşi îmbogăţesc şi îşi perfecţionează mereu repertoriul lor de deschideri, ajungând să stăpânească un număr şi o varietate extraordinară de sisteme de joc.

Crearea, lărgirea şi aprofundarea unui repetoriu de deschideri include o serie lungă de întrebări şi de dileme pe care jucătorul şi le pune mereu, şi la care trebuie să răspundă cât mai concret posibil. Căci, dincolo de mutările constitutive, a studia o deschidere înseamnă a identifica ideile strategice şi planurile de joc; apoi, pe măsura punerii lor în practică, jucătorul trebuie să se impregneze cu subtilităţile indispensabile, să se familiarizeze cu poziţiile ce decurg din deschiderile sale, ceea ce va spori şi mai mult cunoştinţele sale.  Aici, unii comit greşeala de a se lansa nebuneşte la asimilarea a zeci chiar sute de variante propuse generos de către lucrările de specialitate. Un asemenea jucător este probabil convins că va juca mai bine atunci cînd va cunoaşte mai mult şi, după modelul studiilor clasice, caută să-şi umple creierul cu tot felul de detalii pe care, din păcate, îi va fi greu să le asambleze în propriile sale partide. Lipsit de experienţă şi de cultură metodologică, neavând încă un nivel de joc adecvat, începătorul va fi excedat de complexitatea teoriei sau va urma tot felul de sfaturi contradictorii din partea anturajului său. Atunci, el va încerca să se descurce cu ajutorul memoriei sale dar, recitarea variantele fără a le înţelege, nu poate să-i aducă nimic bun.

Abordarea precipitată a teoriei deschiderilor poate deci să facă mai mult rău decît bine din cauza suprabundenţei analizelor şi a nenumăratelor contradicţii şi paradoxuri care fac ravagii, dintre care în primul rînd, subiectivismul aprecierilor. Or aici – ca peste tot –  există o metodologie de respectat:

• este primordial să începem – pentru a parafraza titlul unei cărţulii a lui E.Znosko-Borovski – cu ceea ce nu trebuie să facem în primele mutări, şi aici nenumăratele partide scurte pot juca rolul lor descurajator.
• apoi, trebuie să ne însuşim bine marile principii care stau la baza luptei şahiste şi a principalelor etape ale partidei, dintre care în deschidere: importanţa dezvoltării, a centralizării, a rocadei, a structurii de pioni etc.

• urmând exemplele cele mai instructive, putem apoi trece la studiul câtorva deschideri care ne-au plăcut, dar în doze rezonabile, la nivelul său de înţelegere şi în armonie cu dezvoltarea sa generală.
• şi chiar dacă ne-am decis să  trecem la  analiza concretă a unor variante, trebuie să ne băgăm odată pentru totdeauna în cap, că nu există deschideri câştigătoare sau ideale, fiecare având părţi bune şi rele.

• pentru ca informaţia noastră să fie completă, să nu uităm de existenţa ideilor strategice pe care ele se sprijină şi să căutăm partidele cele mai instructive pentru liniile de joc alese. Dar atenţie, chiar atunci cînd am decis să transferăm în capul nostru o anumită cantitate de informaţii, este normal să ne întrebăm dacă aceasta este într-adevăr importantă şi dacă n-ar fi mai bine să lucrăm un pic mai puţin material, pentru a-l putea verifica şi interpreta mai bine.

• cunoştinţele astfel dobândite trebuiesc experimentate în partide de mai puţină importanţă (de antrenament, rapide etc.) pentru ca ele să poată apoi găsi un loc în repertoriul de bază.

Se cunosc mai multe metode pentru formarea unui repertoriu:

• a învăţa singur printr-un studiu personal anumite variante, dar riscând astfel să descoperi (sau nu) Americile deja descoperite.
• a evita liniile de joc arhi-analizate, improvizând sau pescuind pe ici pe colo nişte mutări vechi, puţin analizate sau uitate de vreme – o abordare diletantă care trebuie compensată cu o forţă de joc superioară.
• a se sprijini totuşi pe teorie, dar încercînd s-o ameliorezi continuu printr-o muncă de cercetare personală.
• a adopta diversitatea şi a juca tot felul de deschideri, ceea ce ne obligă să fim la curent cu progresele teoriei şi practicii şahiste şi să desfăşurăm o muncă de analiză permanentă.
• să trecem încetul cu încetul prin toate deschiderile pentru a ne forma o vastă cultură generală care să ne permită să jucăm de toate sau, din contra, să ne specializăm într-un anumit repertoriu. Aceasta ne va permite să evităm tot felul de surprize legate de intervertirile de mutări sau când trecem dintr-un sistem într-altul, să profităm de orice analogie şi transfer creator, să alegem variantele cele apropriate stilului său de joc sau care incomodează adversarul.

Mulţi îşi pun întrebarea dacă se poate juca şah fără a studia (sau puţin)  teoria deschiderilor?!

• totul depinde de jucător şi, în anumite limite, de adversarul său pentru a putea imprima partidei sale turnura dorită căci, în toate deschiderile, putem găsi diverse posibilităţi pentru a simplifica sau complica, pentru a ataca sau a juca poziţional etc.

• vine apoi caracterul poziţiei, deci al deschiderii, care se impune. Astfel, putem neglija teoria cînd jocul este calm şi contactul cu forţele adverse are loc prin mijloace strategico–logistice prudente. Pe de altă parte, dacă şocul este rapid şi virulent, este mai bine să cunoaştem dinainte ideile sistemului ales + analizele sale concrete.
• în fine, este bine de ştiut că, cu cât cunoaştem teoria, cu atât depindem de ea şi, în acest caz, efectele perverse nu vor întîrzia: astfel, începem să credem că-i suficient să ne recităm analiza pentru a câştiga iar, pe de altă parte, această stare de autosuficienţă erudită ar putea frâna spiritul nostru critic şi de inventivitate, dorinţa de cunoaştere şi a curiozităţii prospective.

Cel mai greu este deci să găsim linia mediană dintre anumite cunoştinţe superflue, cu riscul de a fi surprins de către un adversar mai experimentat şi o explorare enciclopedică care poate să se transforme într-un talmeş-balmeş care să ne dezorienteze complet. Scopul ideal în munca asupra deschiderilor ar fi să ajungem să asimilăm o arie largă de principii, de idei şi de modalităţi de mobilizare a pieselor noastre, care să permită adevărate specializări progresive unde experienţa trecutului şi aportul personal să coopereze în serviciul a două, chiar a mai multor repertorii de joc.

Formarea unui bun repertoriu este deci o problemă de timp, de experienţă şi de maturitate şahistă. Valoarea sa practică poate fi apreciată după volumul şi forma sa structurală, după diversificarea şi profunzimea analizelor, după gradul contribuţiei personale şi a calităţii analitice a partidelor care îl însoţesc.Iată de ce este important ca liniile de joc alese să ne aducă satisfacţii, atât din punct de vedere creator cât şi al rezultatului, căci uneori un sistem chiar bine analizat încetează să mai fie eficace: aceasta poate fi explicat prin uzura sa practică, prin obligaţia de a ne adapta la jocul adversarilor noştri, din cauza schimbărilor de concepţii, ca urmare a evoluţiilor stilului sau a forţei sale de joc etc. De unde, necesitatea de a îmbogăţi şi de a ameliora mereu repertoriul nostru de deschideri.

Un bun repertoriu de deschidere, minuţios analizat şi mereu îmbunătăţit, procură incontestabile avantaje din mai multe puncte de vedere:

• tehnic: ne permite să începem bine partida, să găsim mai uşor ideile şi planurile de joc pentru continuarea jocului, să cunoaştem eventualele curse de evitat şi oportunităţile de exploatat în cazul unor greşeli adverse?
• practic: câştigăm în acest fel timp de gîndire, ceea ce permite să rezolvăm mai bine alte probleme şi să evităm crizele de timp.
• psihologic: toate acestea aduc încredere în sine, economiseşte energie, exercită o anumită presiune asupra adversarului.

Un repertoriu poate fi considerat pus la punct atunci când jucătorul poate răspunde, fără să fie surprins, la orice primă mutare a adversarului său. Cum vom avea întotdeauna linii mai simple şi mai complexe, care comportă o doză mai mult sau mai puţin importantă de risc, cu o abordare provocatoare sau liniştită a jocului, oferind şanse de câştig mai mult sau mai puţin reale, corespunzând mai mult sau mai puţin felului de a juca şi a nivelului nostru la un anumit moment etc., orice opţiune va reflecta în cele din urmă personalitatea jucătorului.

Deci, problema cea mai importantă nu este numai simpla constituire a unui repertoriu, ci cum să-l facem să evolueze, în funcţie de schimbările petrecute, în acelaşi timp, în maniera sa de a înţelege şahul, în evoluţia stilului său şi pe măsura creşterii forţei sale de joc. În acest sens, putem:

• diversifica sistemele sale de deschidere dublându-le chiar triplându-le cu altele «de rezervă» sau înglobînd alternative cu «culorile inversate» pe care le stăpânim bine cu cealaltă culoare .
• mări profunzimea analizelor, dacă-i posibil mai departe decât cele din cărţi.
• aborda şi alte deschideri, deci să multiplicăm metodele noastre de luptă la tablă.
• încerca să găsim «partide de referinţă» care permit, datorită analizelor şi comentariilor efectuate într-un spirit pedagogic, să înţelegem mai bine spiritul şi ideile deschiderii.
• căuta să asigurăm o structură armonioasă întregului repertoriu pentru a evita eventualele transpoziţii nefavorabile sau un prea mare dezacord de idei între sistemele cu alb şi cu negrul.

În urma unei perioade de inactivitate sau din comoditate, anumiţi jucători păstrează prea mult timp un repertoriu uzat din punct de vedere tehnic, deci şi moral. Ei uită că un repertoriu de deschideri este, înainte de toate, o armă care trebuie mereu perfecţionată şi adaptată la stilul, personalitatea, nivelul tehnic şi forţa de joc în continuă schimbare.

Desigur, aceasta nu trebuie neapărat să urmeze moda şahistă vehiculată, fie de către ultimele informatoare, fie de practica unor mari maeştri sau trecerea la un nou antrenor, ci urmând progresul său natural şi cerinţele întâlnirilor cu adversari din ce în ce mai puternici. Cum n-are de altfel sens să ne schimbăm repertoriul dintr-un capăt la altul, în special înaintea unui concurs important. Micile ajustări pot fi făcute încetul cu încetul, practicând în paralel cele două alternative, până ce jucătorul va reuşi să se acomodeze cu ideile liniei de joc care s-a impus prin rezultate. Aceasta este recomandabil chiar indispensabil atunci când:

• una din deschideri se arată mai puţin eficace în propria sa «interpretare» căci fiind inadaptată stilului său sau depăşind nivelul său tehnic de moment.
• anumite linii de joc nu mai corespund evoluţiei în timp a jucătorului, cum ar fi o deschidere «provocatoare» din primii săi ani, care trebuie înlocuită printr-un sistem mai solid la trecerea la maturitatea sa şahistă
• la trecerea spre competiţii mai importante, un sistem mai puţin agresiv sau lipsit de contrajoc nu mai pune probleme suficiente adversarilor săi din ce în ce mai puternici.
• unul din sisteme sau deschideri de bază nu mai oferă destule posibilităţi pentru a juca la câştig, sau trece chiar printr-o perioadă de criză.

Este important de ştiut că un repertoriu de deschideri rămâne, prin definiţie, o chestiune personală a fiecărui jucător. De aceea, consider că nu are sens să dăm prea multe cursuri asupra deschiderilor căci antrenorul ar fi nevoit să ia mereu atitudine asupra valorii mutărilor şi liniilor de joc propuse şi deci însuşite de elevi. Pe de altă parte, nu putem ignora eforturile elevilor noştri în această direcţie şi, în anumite situaţii, am putea propune consultări în grup restrîns pentru a sfătui ţi ghida jucătorii în alegerile lor personale, propunându-le în acelaşi timp eventuale retuşuri şi îmbunătăţiri. Toată această muncă nu-i deloc uşoară căci fiecare jucător are repertoriul său personal, deci antrenorul trebuie să fie pregătit pentru orice eventualitate şi, pentru ca sfaturile să fie personalizate, el trebuie să-şi cunoască bine jucătorii: preferinţe, nivel de înţelegere, tipul de poziţie care îi place, forţa şi stilul de joc etc. Pe de altă parte, trebuie să ştim să navigăm în imensitatea acestei teorii, atît de bulimică şi complexă, să ne descurcăm printre toate aceste coduri, termeni şi aprecieri, în acelaşi timp aproximativi şi foarte interpretabili, să judecăm şi să comparăm elemente atât de diverse şi contradictorii etc. Fără intervenţia antrenorului său, jucătorul fără experienţă riscă să comită anumite greşeli, în primul rând din cauza neconcordanţei de idei între diferitele sisteme care intră în compoziţia repertoriului său, cu ocazia unor intervertiri de mutări posibile sau să se expună chiar la o refutare concretă pe care n-o cunoaşte.

Desigur, antrenorul nu trebuie să impună jucătorilor săi deschiderile care-i plac, sau pe care le joacă el însuşi. Rolul său, mai mult sau mai puţin consultativ, poate să se limiteze la următoarele:

• pentru copii, să-i orienteze spre anumite deschideri, explicându-le ideile şi analizând variantele mai simple.
• pentru tineri, să-i motiveze în studiu şi în anumite alegeri personale, să le formeze deprinderile analitice.
• pentru jucătorii consacraţi, să-şi spună părerea, să le dea sfaturi de ordin metodologic, să le acorde asistenţă tehnică- documentară.

Deseori recomandăm tinerilor să se îndrepte spre jocurile deschise şi gambite, dar să nu uităm că tratamentul dinamic- agresiv al unei deschideri nu este pe gustul tuturor. De aceea, antrenorul trebuie să-şi cunoască bine elevii pentru a-şi putea adapta sfaturile, de exemplu:

• unui jucător de factură clasică, să joace 1.d4 la alb cu sisteme strategice solide şi scheme de echilibru central cu negrul.

• în timp ce un jucător de atac şi contratac ar putea juca 1.e4 la alb, cu tot felul de jocuri deschise şi gambite şi să aleagă cu negrul între nenumăratele deschideri cu contraşanse (Siciliană, Benoni, Hromadka, Olandeză etc.), de presiune asupra centrului advers (Grünfeld, fianchetarea Ng7 etc.) sau de contragambit (Spaniola Jänisch sau Marshall, Siciliana Lasker-Sveshnikov sau arici, gambitul Benkö-Volga etc.)

• în fine, la început este bine de evitat 1.c4 sau 1.Cf3 care, prin multiplele intervertiri de mutări şi transpuneri de poziţii, necesită cunoştinţe de strategie prea subtile şi stăpănirea a nenumărate poziţii-tip.

Personal, am jucat mult timp 1.e4, ca marea majoritate a tinerilor. Cu trecerea anilor, repetarea aceloraşi variante şi scheme m-a plictisit şi, într-o bună zi, m-am decis să încerc 1.d4. Desigur, a trebuit să-mi montez un alt repertoriu, cu obişnuitele dificultăţi, ezitări şi … înfrângeri. Dar, după ce mi-am ales şi şlefuit anumite sisteme contra tuturor apărărilor adverse, mi-am dat seama că un profesionist nu poate juca mult timp aceeaşi linie de joc fără să rişte o contra-pregătire adversă. Deci, este indispensabil să ne instruim tot timpul, să ne adaptăm mereu, chiar să schimbăm dacă este nevoie, pentru a putea să ne înarmăm cu cele mai bune mijloace de luptă corespunzătoare propriei personalităţi.

În concluzie, un repertoriu de deschidere spre care trebuie să tindă un bun jucător de şah trebuie:

• să posede un înalt grad de supleţe pentru a  putea transfera jocul spre structuri de mijloc de partidă pe care le cunoaştem bine. Printr-o acţiune inversă, alegerea unei variante de deschidere poate depinde de structurile care vor apărea mai tîrziu, de exemplu:
  

– atunci când ne orientăm spre un gambit de damă, jucătorul trebuie să cunoască structurile cu isolanul central d, cu pioni «atîrnaţi» sau izolaţi, cu atacul minorităţii etc.

– cei care utilizează sisteme de schimb (ca în apărarea spaniolă) trebuie să studieze şi anumite finaluri complexe etc.

– uneori putem trece dintr-o structură într-alta, cu metode de tratament diferite ca, de exemplu, în apărarea siciliană sau diverse sisteme cu fianchetarea nebunului de rege.

• să fie coerent şi omogen, fără nicio «gaură» şi părţi puţin cunoscute pentru a nu permite eventuale contra-pregătiri precise ale adversarului său. De exemplu, putem întâlni jucători care cunosc toate detaliile unei variante pînă la mutarea 20-25, dar care nu ştiu aproape nmic de alte ramificaţii ale aceleiaşi deschideri. Cel mai bine este să avansăm în mod egal şi simultan în studiul variantelor, fără a lăsa niciuna neexaminată, fie că-i vorba de variantele principale şi la modă ca şi de cele mai puţin jucate, uitate sau refutate.
• să se acorde cu personalitatea şi calităţile jucătorului. Astfel, ţinînd cont de memoria jucătorilor, putem recomanda:
  

– un repertoriu amplu, complex şi diversificat pentru un  jucător cu o excelentă memorie, de unde ar putea alege ce vrea pentru o anumită partidă şi contra unui anumit adversar.
– un repertoriu restrâns şi economic, dar cu o diversificare în cadrul aceleaşi variante pentru restul jucătorilor.

• să stabilească diverse trepte de apropriere între deschiderile şi variantele utilizate la alb şi la negru, ca şi între diferitele poziţii care rezultă în jocul de mijloc.
• să-l adapteze şi să-l pună mereu la zi pentru a ţine pasul, pe de o parte, cu schimbările din teoria şi practica şahistă şi, pe de alta, cu progresele sale de stil şi de forţă de joc. Căci fiecare turneu important poate pune în discuţie sau să modifice vechile aprecieri, să aducă noi linii de joc etc. Pe de altă parte, nu trebuie să includem prea repede variante şi partide neverificate sau să ne întindem prea mult repertoriul pentru ca să nu ne  absoarbă tot timpul şi energia noastră.

Pentru a pune în practică o anumită strategie, trebuie să ai idei, eventual noi.  Astfel, cine nu cunoaste poziţia de Benoni-Hromadka, care rezultă după mutările (sau prin intervertire):

1.d4 Cf6 2.c4 c5 3.d5 e6 4.Cc3 exd5 5.cxd5 d6 6.e4 g6 7.Cf3 Ng7 8.Ne2 0-0 9.0-0 Principalele linii de joc în această  poziţie  sunt:

Pentru alb:

• să-şi dezvolte piesele într-un mod clasic  spre centru.
• să  se atace la baza adversă  d6 cu ajutorul dispozitivului  Cd2-c4-Nf4.
• să neutralizeze tendinţa expansionistă a majorităţii negre de pe flancul dame prin a4-a5.
• să rezolve  problemele legate de apărarea  pionului e4, fie printr-un suport: f3, Dc2, Te1 etc., fie pregătind străpungerea în centru prin e4-e5.

Pentru negru:

• să-şi dezvolte piesele în funcţie  de ideea strategică  aleasă.
• să exerseze o presiune permanentă asupra pionului e4.
• să  încerce  valorizarea  majorităţii sale de pioni pe flancul damei.
• să utilizeze diagonala Ng7, coloana e şi câmpul e5 pentru manevrele sale figurale.
• să contracareze principalele idei adverse schimbând calul lor de rege, sau prin Ng4xf3, sau prin b6-Fa6xc4, sau prin Cd7-b6 (e5) x c4 etc.

Toate aceste idei s-au  incarnat în mii de partide, cu  rezultate care au exprimat atât forţa de joc a celor doi adversari cât şi confruntarea planurilor şi concepţiilor lor  antagoniste.

Introducându-l în repertoriul meu, prin anii 1970, m-am gândit să economisesc mutarea negrului Tfe8. În acest caz,  strategia negrului putea să se îmbogăţească căci, pe lângă ideile deja cunoscute, exista şi posibilitatea de a săpa centrul alb   cu ajutorul împingerii f7-f5. Iată, în acest sens, câteva partide bune ale negrului:

A.Vernescu – F.Lengyel (Iaşi 1971)                                                                      

1.d4 Cf6 2.c4 c5 3.d5 e6 4.Cc3 exd5 5.cxd5 d6 6.e4 g6 7.Cf3 Ng7 8.Ne2 0-0 9.0-0 Ca6 10.Cd2 (celelalte posibilităţi sunt aici: 10.Nf4 si  10.Ng5) 10…Cc7 (pentru a pregăti  b7-b5, supraprotejând în acelaş timp câmpul e6, care se va slăbi după o eventuală împingere f7-f5; altă mutare este 10…Ce8 cu posibilitătile 11.Cc4 f5 sau 11.Te1!? Tb8 etc.) 11.a4 (alt fel de a vedea lucrurile este 11.f3 sau 11.f4, cu sau fără Rh1) 11…Cfe8 (negrul a mai încercat aici: 11…Cd7 12.Cc4 Ce5 etc. si 11…b6 12.Cc4 Na6 etc.) 12.Cc4 f5 13.exf5 Nxf5 14.Ce3 (mai natural mi se pare: 14.Nf4 Nd3 15.Ng3 Nxc4 16.Nxc4 Cf6 etc. A.Sznapik-Vaisman, Sandomierz 1976 sau 14.Ne3 De7 15.Dd2 b6 16.Tae1 Tb8 17.Nd3 Dd7 etc. Halàsz-Pàlkövi, Ungaria 1992) 14…Nd7 15.Ng4 Cf6 16.Nxd7 Dxd7 17.Dd3 Tae8 18.Nd2 (albul a pierdut mult timp şi are deci greutăţi pentru a-şi termina dezvoltarea) 18…Ch5! 19.g3 Tf3 20.Rg2 Cf4+! (sacrificiul care deschide  poziţia regelui alb)

21.gxf4 Dh3+ 22.Rh1 Te5! (poanta  atacului: 23.fxe5 Nxe5 sau 23.f5 Texf5 24.De4 T5f4 25.De7 Th4+ etc.-+) 23.De2 Th5 24.Cg4 Dxg4 25.Tg1 Txh2+ (0-1)

D.Rajkovic – V.Vaisman (Vrbas 1976)                                      

1.c4 g6 2.d4 Ng7 3.Cc3 c5 4.d5 d6 5.e4 Cf6 6.Cf3 0-0 7.Ne2 e6 8.0-0 exd5 9.cxd5 Ca6 10.Nf4 Ch5 (alte posibilităţi sunt aici: 10…Ng4, 10…Ce8 si 10…Te8 dar se poate si include perechea de  mutări 10…Cc7 11.a4 Ch5, de exemplu: 12.Ne3 f5 13.exf5 Nxf5 14.Cd2 Cf6 15.g4 Nd7 16.Cc4 Cfe8 17.Dd2 Dh4 cu contrajoc Botez-Vaisman, Bucuresti 1975 sau 12.Ng5 f6 13.Ne3 f5 14.exf5 Nxf5 15.h3 –merită atentie 15.Cg5 Cf6 16.Db3!? – 15…Cf6 16.Nc4 Rh8 17.Te1 Dd7 18.Cg5 etc. Baburin-Tolnai, Budapest 1992) 11.Ne3 (sau 11.Ng5 f6 12.Ne3 f5 13.Ng5 Db6 14.Tb1 h6 15.Nd2 Dd8 16.Dc1 fxe4 14.Cxe4 Nf5 18.Nd3 Cb4 etc. = Decroix-Vaisman, Besançon 1999) 11…f5 (11…Db6!?) 12.exf5 Nxf5 13.Cg5 Cf6 14.Ce6 (14.Db3!?) 14…Nxe6 15.dxe6 Cc7 16.Nf4 Ce4! (liberează  complet jocul negrului)

17.Cxe4 Txf4 18.Db3 (şi nu 18.Cxd6 Td4 -+) 18…Rh8 19.Dxb7 Tb8 20.e7 De8 21.Dxc7 Txe4 22.Nf3 Txe7 23.Dxd6 Nd4 24.Tad1 Tb6 (albul ameninţa deja 25.Txd4!) 25.Dd5 Te5 26.Dc4 Nxb2 27.Nd5 Df8 28.Td3 Tf6 (negrul stă deja un pic mai bine) 29.f4 Te8 30.g3 De7 31.Nf3 Nd4+ 32.Rh1 Te6 33.Tb3 Tb6 34.Rg2 Teb8 35.h4 Tb4 36.Dd5 Td8 37.De4 Dxe4 38.Nxe4 a5 39.Tfd1 Tdb8 40.d5 a4 şi remiză în câteva mutări.

 

V.Karpman – V.Moskalenko (URSS 1988)

1.d4 Cf6 2.c4 c5 3.d5 e6 4.Cc3 exd5 5.cxd5 d6 6.Cf3 g6 7.Cd2 Ng7 8.e4 0-0 9.Ne2 Ce8 (cel mai direct) 10.0-0 f5 11.exf5 (la 11.Cc4 f4!? urmat de Cd7-e5) 11…exf5 12.Cc4 (ceva mai bine este 12.Cde4 sau 12.Ng4 Ca6 13.Cde4 etc.) 12…Ca6 13.Nf4 (la 13.Ne3, negrul poate alege între 13…Cac7 şi 13…Tb8) 13…Nd3 (negrul a experimentat si 13…Tb8, 13…Cac7, 13…Cb4 chiar 13…b5) 14.Ng3 Nxc4 15.Nxc4 Cac7 16.a4 (mai interesant mi se pare 16.Dd2 Dd7 17.Ce4! b5 18.Ne2 De7 sau  18…Td8 etc.) 16…Cf6 17.Ne2 (sau 17.Dd3 Ch5 18.Tae1 Rh8 19.Ce4!? Cxg3 20.Dxg3 Ne5 21.Db3 b6 etc.) 17…Te8 18.Dd3 a6 19.Tab1 b5! (un interesant sacrificiu de pion pentru iniţiativă)

20.axb5 axb5 21.Cxb5 Cxb5 22.Dxb5 Ce4 23.Nf4?! (albul trebuia să se mulţumească cu 23.Dd3 Cxg3 24.hxg3 Ta2 etc.) 23…Nd4! 24.Ng4 Cxf2! 25.Ne6+ Rh8 26.Txf2? (mai rezistent era 26.g3 Tf8 27.De2 Ch3+ 28.Rg2 Cxf4+ 29.Txf4 Txf4 30.gxf4 Df6 etc.) 26…Nxf2+ 27.Rxf2 Tf8 28.Rg3 (dacă 28.g3 g5 etc.) 28…Txf4! 29.Rxf4 Dh4+ 30.Re3 Dd4+ 31.Re2 De4+ 32.Rd2 Dxb1 33.Db3 De4 34.De3 Dd4+ (finalul cu o calitate în plus este tehnic câştigat pentru negru) 0-1

 

S.Palatnik – A.Huzman (Baku 1988)

1.d4 Cf6 2.c4 e6 3.Cf3 c5 4.d5 d6 5.Cc3 exd5 6.cxd5 g6 7.Cd2 Ng7 8.e4 0-0 9.Ne2 Ca6 10.0-0 Ce8 (altă alternativă este 10…Cc7 11.a4 şi aici: 11…Cfe8, 11…b6, 11…Cd7, 11…De7 etc.) 11.Cc4 f5 12.exf5 Nxf5 13.Nf4 b5 (cu ideea 14.Cxb5 Nd7 15.Nxd6 Nxb5 16.Nxf8 Rxf8 17.d6 Nd4 a4 Nd7! 19.Nf3 Tb8 20.Te1 Dh4 21.Dd2 Cxd6! si aici: 22.Cxd6 Txb2 23.Dc1 Nxf2+ 24.Rh1 Nxe1! 25.Dxb2 Ng3 26.Dh8+ Re7 27.Dg7+ Rd8 28.Cb7+ Rc8 etc.  sau 22.Ce5? Ne8 23.Ng3 Df6 24.Dh6+ Rg8 25.Ng5+ Cf7 26.Te2 Cc7! -+ Karpeshov-Lazarev, URSS 1989) 14.Ce3 Nd7 15.Ng3 Cac7 (mai cunoscut este 15…c4 16.a4 b4 17.Ca2 Nxb2 18.Tb1 Ng7 etc. Polougaievsky-Cramling, Haninge 1989) 16.Dc2 b4 (dacă 16…De7 17.a4 bxa4 18.Cxa4 Cb5 19.Nxb5 Nxb5 20.Tfe1 etc.) 17.Ce4 Nf5! 18.Nd3 Nxe4 19.Nxe4 Cb5 20.Cc4 Cf6 21.Nd3 Ch5! (schimb indispensabil datorită presiunii pe d6) 22.Tae1 Cxg3 23.hxg3 Cd4 24.Dd2 a5 (negrul s-a descurcat destul de bine si perspectivele sale sunt  deja preferabile)

25.Dd1 Ta7(se putea deasemenea  continua pe flancul damei cu 25…a4 etc.) 26.Dg4 Taf7 27.Dh4 Dc7 28.Td1 Cf5 (pentru a activa Ng7) 29.Nxf5 Txf5 30.Td2 Nd4 31.b3 T8f6 32.De4 (poate trebuia văzut 32.Txd4?!) 32…Df7! 33.Ce3? Te5 34.Dd3 Txe3 (forţează un final câştigat: 35.fxe3 Txf1+ 36.Dxf1 Nxe3+ 37.Tf2 c4 etc.) 0-1

A.Baburin – E.Maguerramov (Budapesta 1990)

1.d4 Cf6 2.c4 c5 3.d5 e6 4.Cc3 exd5 5.cxd5 d6 6.Cf3 g6 7.Cd2 Ng7 8.e4 0-0 9.Ne2 Ca6 10.0-0 Ce8 11.Cc4 f5 12.exf5 Nxf5 13.Nf4 b5 (celelalte posibilităţi sunt aici: 13…Nd3 sau 13…Tb8?! 14.Ng3, 13…Cac7 sau 13…Cb4 14.Dd2 etc.) 14.Ce3 Nd7 (interesant mi se pare 14…b4 cu ideea 15.Nxa6 bxc3 sau 15.Ca4 Cac7 16.Cxf5 Txf5 17.Ne3 Rh8 etc.) 15.Ng3 c4 16.a4 (la 16.Tc1, se poate juca             16…Cc5 17.b4! cxb3 18.axb3 Da5! 19.Dc2 Db4 20.Nxd6 Cxd6 21.Ca2 Dxb3 22.Dxc5 Ce4 etc.=) 16…b4 17.Ce4?! (merita atentie 17.Cb5 sau 17.Ca2 etc. căci acum negrul are un joc uşor)

17…Nf5 18.Nxc4 Nxe4 19.Nxa6 Nxb2 20.Ta2 Ng7 (negrul a ieşit mai bine din aceste schimburi: 21.f3 Db6, cu un important atu – pionul trecut b) 21.a5 Tb8 22.Db3 Cc7 23.Ne2 Nc3 24.Td1 (dacă 24.f3 Dg5! şi pionul d5 cade) 24…Te8 25.Nf1 Rg7 26.h3 h5 27.a6 Df6 (intercooperarea  pieselor negre este exemplară) 28.h4 Cb5 29.Nxb5 Txb5 30.Te2 Tc5 31.f3 Nxf3 32.Tf1 Nxe2 33.Txf6 Nxf6 (la 34.Nxd6 Tc3 etc.) 0-1