Toţi jucătorii de şah ştiu cine este Viswanathan Anand: actualul campion mondial de şah. Dar, indiferent dacă jucaţi şah sau nu, nicio introducere nu pare a fi necesara pentru fostii campioni Anatoly Karpov, 58 de ani, şi Garry Kasparov, 46 de ani.
Acesti doi giganti ai şahului sunt la Valencia, in Spania, în această săptămână pentru un meci de opt partide, la inceputul unui turneu pentru a comemora prima lor întâlnire epica de acum 25 de ani, in 1984 la Campionatul Mondial de la Moscova. Inceputul unei rivalitati de neegalat, înainte sau după aceea, prima dintre cele şase batalii (dacă includem si un meci scurt, disputat la New York în 2002), transformat într-un maraton atât de istovitor, ca a trebuit să fie întrerupt după 48 de partide, cu Karpov, scheletic dupa ce a pierdut peste 10 kilograme în greutate, la o victorie departare de a câştiga, dar la un pas de o prabusire fizica.
Un meci revansa la mai puţin de un an distanta a rezolvat disputa. Intr-un fel.
Un alt meci a fost organizat. Şi un altul. Şi un altul. Titlul nu a mai trecut in alte mâini dupa cel de-al doilea meci, şi a fost Kasparov cel ce avea să-l păstreze. Dar Karpov a continuat să respire in ceafa lui pentru mai mult de cinci ani ca un “Vice-campion mondial”, în cuvintele Marelui Maestru Miguel Najdorf, supra-rivalul al cărui imens talent nu a facut decat sa-l confirme pe al lui Kasparov.
Cu toate acestea, noi am ajuns sa cunoastem aceste nume astăzi, doar din cauza unui singur om: Bobby Fischer.
Înainte de Fischer, sahul în America a fost un pacient la unitatea de terapie intensivă, pe IV. Titlul de campion mondial la şah aparţinea sovieticilor. Apoi, Fischer a crescut in importanţă în anii şaizeci, şi cu o uşurinţă incredibilă i-a expediat pe toţi ceilalti candidaţi pentru a deveni, în 1972, salangerul oficial al detinatorului titlului mondial, Boris Spassky.
Am tinut cu Spassky. Nu am fost niciodată prea practic din punct de vedere politic, dar era clar că Spassky primise o sarcina foarte grea din partea ţarii sale. Rusia pierduse cursa pentru luna; si, în timpul Războiului Rece, nimeni nu ar fi luat uşor o chestiune atât de simbolic legata de valoarea politica. Dar Fischer a castigat. Si şahul a inflorit in America. Să nu mai vorbim în Little St Hyacinthe, Que., cu o populaţie de 4000 de persoane, unde eu însumi, atunci un adolescent mai curand ciudat, am atins culmile şahului pe care acest catun mi le-a permis.
Din perspectiva Rusiei, un american a furat o pretioasa bijuterie de familie ruseasca. Era o situaţie care avea nevoie de o redresare. Şi asta rapid. Şcoala Rusă de Şah il avea pe Garry Kasparov în pantece, şi pe Karpov în gradiniţă. Karpov a devenit campion mondial în 1975, atunci când Fischer a refuzat să-şi apere titlul.
Fischer s-a retras din şah din cauza fricii de a pierde, dar a revenit la provocarea lui Boris Spassky, la exact 20 ani de la epocala lor confruntare din 1972. Spassky era clasat atunci pe locul 106 în lume, dar parea preocupat mai mult de salvarea onoarei decat sa decimeze un vechi rival. Fischer a castigat (Garry Kasparov, campionul mondial de atunci, a declarat conform relatărilor: “[Fischer] a jucat OK, nimic mai mult. Nu ar fi aproape de noi”) şi, dupa o performanţă de tip loveste-si-fugi, s-a retras din nou, fara sa mai joace vreodata un singur joc public. El a murit la 17 ianuarie 2008.
Am renuntat să mai joc şah în mod serios pe la mijlocul anilor optzeci. În şah, fortareata ta nervoasa este sub asediu, iar inamicul tinteste la baza a ceea ce şi cine eşti. Nu aveam structura mentala pentru a continua sa apar meterezele.
În afara limitelor moderaţiei, practici jocul pe riscul tău. Şahul în exces te face sa-ti pierzi luciditatea. Chiar şi la nivelul relativ modest de candidat de maestru, eram prada bizareriilor. Treceam strada pe roşu, purtam şosete neasortate, aruncam puiul la gunoi şi bagam punga in frigider, şi visam jocurile din ultimul turneu jucat.
Iată-mă într-o companie buna, pentru ca, de exemplu, campionul mondial Mihail Botvinnik s-a trezit o dată brusc din somn, s-a dus, in pielea goala, la tabla lui de şah, şi a jucat mutarea pe care tocmai o visase, din jocul lui intrerupt împotriva lui Vasily Smyslov. Pot să inteleg asta.
Am iesit din şah atunci când computerele si-au facut intrarea. Asta da noroc. Astăzi, calculatoarele conduc spectacolul. Doisprezece ani după înfrângerea lui Garry Kasparov de catre Deep Blue, niciun om nu a mai bătut un program de calculator de top. Distrug calculatoarele, dupa cum a spus Fischer, orice urma de viaţă din şah? În 1997, într-un meci de sase partide impotriva lui Deep Blue, nervii lui Kasparov au cedat – probabil, ca urmare a unei incredibile salvari a calculatorului în partida a cincea.
Calculatoarele nu cad pradă la ceea ce în şah se numeşte “mentalitatea de buncar” – o stare de spirit defensivă a unui jucator supus unei presiuni considerabile, si care, atunci când e în sfârşit liber şi desfasurat, este incapabil sa exploateze oportunităţile sale de a ataca. La un moment dat sau altul, aparatul mental da rateuri, şi greşeli se întâmpla. Daca adversarul tau este o maşină fără nervi, jocul s-a terminat.
Ca fenomen cultural, mania sahului în Occident este, fără îndoială, la timpul trecut. Între Căderea Zidului Berlinului şi ascensiunea calculatorului, sahul si-a pierdut misterul. Nu este nimic romantic in algoritmi. Acesta este motivul pentru care turul Kasparov – Karpov ar putea atrage mulţimile, dar ele ii vor urmari pe acesti odată regi cu nostalgie, nu cu emoţie.
(de Pierre Garon, Procuror al Coroanei din Montreal.)
Sursa http://network.nationalpost.com/np/blogs/fullcomment/archive/2009/09/23/pierre-garon-how-the-game-of-chess-lost-its-soul.aspx
0 Comentarii