Aici puteti sa revedeti “Sahul – Istorie si promovare (I)“
Prietena prietenului unui prieten (nu spui cine, persoana importanta) si-a dat licenta in luna iunie. Cu aceasta ocazie, Anca Marinescu, caci despre ea este vorba, a sutinut un proiect de diploma cu o tema foarte interesanta.
Este un proiect de diploma avand ca subiect istoria sahului, cu diversele sale fatete. Unul din lucrurile care face ca lucrarea sa fie una foarte interesanta este numarul si varietatea mare de carti consultate, Anca gasind referiri legate de sah si in surse neconventionale.
Anca Marinescu a avut amabilitatea sa ne trimita si noua acest proiect. Ea a primit nota 8 din partea comisiei de examinare . Desigur pentru aprecierea obiectiva a acestei lucrari este nevoie ca ea sa fie citita de catre iubitorii sahului. …ceea ce speram ca se va intampla.
de Anca Marinescu
(Conducător ştiinţific: Conf. dr. Alexandru Ofrim)
ISTORIA ŞAHULUI
Ceea ce i-a mirat însă pe occidentali odată cu intrarea în contact cu jocul de şah a fost natura regulilor pe care acesta le impunea. Un exemplu în acest sens îl constituie chiar scopul final al unei partide de şah – acela de a-ţi face mat adversarul. Acest lucru presupune aducerea regelui advers într-o poziţie din care nu mai are scăpare, în momentul în care este „atacat” prin şah.
Carte spaniola din 1251-Valencia
Însăşi ideea aceasta contravine principiului intrat în mentalul colectiv al occidentalilor din secolul al X-lea, conform căreia un rege nu poate fi „capturat” în timpul războiului niciodată. La acea vreme, singurul lucru pe care şahul îl avea în comun cu obiceiurile occidentale era ideea de război, iar adaptarea şahului la lumea occidentală „ia, fără doar şi poate, nişte decenii şi explică de ce textele narative sau literare care vorbesc de jocul de şah în secolele al IX-lea şi al XII-lea sunt atât de imprecise, atât de confuze, atât de contradictorii când este vorba de reguli şi de felul în care se joacă.”[1]
De altfel, pentru creştinii secolelor al XI-lea şi al XII-lea, jocul de şah nu seamănă deloc cu războiul, care presupunea lupte între grupuri răsfirate, hărţuiri, capturări de pradă, ci mai ales cu o luptă, înţeleasă în sensul înfruntării din cadrul turnirelor. Aceasta deoarece sensul acestor lupte este mult mai încărcat de sacralitate şi presupune un ritual şi nişte reguli, la fel ca jocul de şah.
Un al doilea motiv de derută al occidentalilor la contactul cu jocul de şah se referă la piesele iniţiale, folosite de arabi: dintre acestea, creştinii nu erau familiarizaţi decât cu ideea de „rege” şi cu cea de „cavaler” sau „fantasin”, termenul de „vizir” (sau consilier al regelui), precum şi elefantul fiind greu de asimilat de către occidentali. Vizirul avea să se transforme mai apoi, printr-ul proces lent, în „regină” sau „damă”. Cât despre elefant, transformarea sa a presupus un proces dificil, de trecere prin mai multe stadii, deoarece occidentalilor le era complet străin acest animal, a cărui semnificaţie în jocul de şah nu o puteau pătrunde. A fost trecut prin mai multe ipostaze, precum conte, seneşal, arbore, portstindard, episcop sau bufon. S-au păstrat ultimele două semnificaţii până în ziua de astăzi, prima în spaţiul anglo-saxon şi cea de a doua în rest, cu denumirea de „nebun”.
În ceea ce priveşte carul de luptă folosit în jocul iniţial de şah, acesta va cunoaşte de asemenea diferite metamorfozări: cămilă sau alt animal exotic, apoi chiar într-o scena având ca protagonişti diferite personaje (Adam şi Eva, doi cavaleri luptându-se etc.), instabilitatea semnificaţiilor făcând din această piesă una definitivă abia în secolul al XV-lea, sub forma turnului care s-a păstrat până în zilele nostre.
1.1. Jocul de şah şi biserica în Evul Mediu
Statutul de joc regal al şahului îl făcea pe acesta extrem de valorizat în perioada Evului Mediu. Toate legendele care circulau pe seama originii şi a dezvoltării şahului, legende care, după cum am arătat, au prins contur mai ales în această perioadă, aveau în comun ideea conform căreia acest joc era jucat numai de personalităţi: regi, prinţi, eroi, filozofi. Nu era un joc accesibil oamenilor de rând, de aceea tot ceea ce ţinea de acest joc era considerat a avea o valoare (atât materială, cât şi spirituală) considerabilă, piesele de şah nefăcând nicidecum excepţie de la această regulă.
Pentru a explica relaţia dintre jocul de şah şi Biserica Evului Mediu, Michel Pastoreau introduce în discuţie noţiunea de „tezaur”, care „constituie o noţiune-cheie a puterii feudale” şi prin care „se înţelege totalitatea bunurilor mobile preţioase pe care le posedă orice deţinător al unei puteri importante, fie că este vorba de un suveran, de un mare senior, de un prelat sau de o abaţie.”[2] Printre componentele unui tezaur se numărau în mod frecvent: obiecte de cult, relicve, monede, metale preţioase, bijuterii, argintărie, vesélă, iar în ceea ce priveşte tezaurele princiare, arme, echipamente militare, harnaşamente pentru cai, şei, piei de animale, blănuri, stofe de lux şi accesorii vestimentare pentru apariţiile publice. De asemenea tezaurul putea include şi manuscrise, hărţi, instrumente ştiinţifice şi muzicale, obiecte exotice, jocuri şi chiar animale, moarte sau vii.
Ideea de tezaur este pusă în legătură cu puterea şi afirmarea lui în public. Obiectele din tezaur sunt motiv de laudă, de fală, au o valoare materială extrem de mare, iar importanţa lor culturală păleşte în faţa celei materiale. Astfel, accentul nu se pune pe valoarea lor estetică, cât mai ales pe valoarea lor economică.
Piesele de şah sunt considerate, în Evul Mediu, demne de a fi păstrate într-un tezaur.[3] Acest lucru poate părea cel puţin ciudat, în condiţiile în care este cunoscut faptul că Biserica decretează jocul de şah ca fiind unul diabolic încă de la preluarea lui în Occident. Perioada de apogeu a condamnării şahului pare a fi constituită din secolele al XI-lea şi al XII-lea,[4] mai apoi însă autorităţile ecleziastice renunţând la această practică. Motivele sunt enunţate de Pastoreau: „În primul rând, ineficacitatea unor asemenea condamnări: practica jocului nu încetează să se dezvolte, de-a lungul timpului, în sânul întregii societăţi. Apoi, în chiar secolul al XIII-lea, o revalorizare a jocurilor în general, care fac de-acum parte integrantă a educaţiei curtezane şi cavalereşti.”[5] Importanţa şahului în cadrul educaţiei tinerilor din Evul Mediu este remarcată şi de Elisabeta Polihroniade: „O dezvoltare impetuasă cunoaşte şahul în Evul Mediu, atunci când a fost considerat ca disciplină de bază în procesul de educare a cavalerilor, indispensabilă pentru formarea caracterelor ferme şi nobile.”[6]
Principala cauză a ostilităţii manifestate de Biserică faţă de jocul de şah fusese însă faptul că, iniţial, şahul se juca folosind şi zaruri, iar întrebuinţarea zarurilor însemna recursul la noroc, lucru considerat de Biserică un păcat.[7] Se pare însă că zarurile aveau un cu totul şi cu totul alt rost în cadrul jocului de şah. Departe de a încerca să impună jocului o natură aleatorie, utilizarea lor avea drept scop dinamizarea jocului, care, în lipsa ceasului de control folosit în perioada modernă, se putea prelungi extrem de mult, devenind plictisitor: „Pentru accelerarea ritmului de joc s-au introdus zarurile, care odată aruncate desemnau convenţional, prin punctele rezultate, piesa ce trebuia mutată.”[8]
Iată totuşi cât de dăunătoare a fost utilizarea zarurilor în cadrul jocului de şah. Renunţarea la folosirea acestora va aduce şahului un statut onorabil şi îl va plasa din nou în categoria „jocurilor regale”. Forţa gândirii în cadrul jocului de şah va căpăta statutul de unic determinant al rezultatului luptei, norocul nemaiavând un cuvânt de spus în această chestiune. Şahul este acceptat de clerici, cu condiţia ca jucătorii să nu folosească zaruri şi să nu joace pe bani.
În ceea ce îi priveşte pe suverani, majoritatea devin jucători pasionaţi. Nu este însă şi cazul lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt, care, după cum afirmă Pastoreau, „Întreaga sa viaţă, a urât jocurile şi norocul”.[9] Reorganizarea administrativă pe care o realizează în anul 1254 va cuprinde şi legi speciale de interzicere a şahului şi a jocurilor înrudite cu acesta: jocul de table şi de zaruri.
Printre suveranii Evului Mediu care au jucat şah se numără: împăratul Frederic II, despre care se spune că se înfrunta în partidele de şah chiar şi cu jucători musulmani la curtea sa din Palermo; Alfons X Înţeleptul, rege al Castiliei (1254-1284), care, în anul 1283 realizează un tratat voluminos care cuprinde regulile de pe atunci ale celor trei jocuri ce fuseseră interzise de vărul său, Ludovic al IX-lea: şahul, tablele şi zarurile. Tratatul s-a numit „Alfonso – Codex” (v. Anexa 2).
În ceea ce priveşte transformarea pieselor de şah în tezaur bisericesc, se pare că acest fenomen avea loc chiar dinainte de „sosirea” şahului în Occident, adică înainte de anul 1000. O dovadă în acest sens o constituie „moştenirea lăsată de contele de Urgel bisericii Saint-Gilles la 1008.”[10]
Motivul pentru care se realizează o atât de clară diferenţiere între jocul de şah propriu-zis şi piesele pe care le implică ar consta, se pare, în faptul că, din punct de vedere estetic, acestea, fiind foarte mari şi impunătoare, îşi au mai degrabă locul în ritualurile de cult decât pe tabla de şah. Funcţia lor ludică dispare, fiind înlocuită de funcţia lor sacră, funcţie care le este atribuită şi datorită materialului din care sunt confecţionate: fildeşul.
Fildeşul este, pentru oamenii din Evul Mediu, un material extrem de preţios, asemeni aurului. El devine mai preţios sau mai condamnat în momentul în funcţie de originea sa, şi anume în funcţie de animalul din colţii căruia a fost extras. Este bine cunoscut faptul că, în Evul Mediu, clasificarea animalelor se făcea în funcţie de aşa-numitele „bestiare”.[11] Acestea prezentau animalele sub o formă mitică şi simbolică, de aceea tot ceea ce avea legătură cu animalul, în Evul Mediu, constituia un subiect sensibil şi în acelaşi timp căpăta o mare importanţă.[12]
În confecţionarea pieselor de şah mai erau folosite şi alte materiale, precum oasele de cetacee, coarnele de cerb, sau coarnele de taur. Acest lucru conferă posesorului o oarecare forţă psihologică în lupta ce adversarul său, deoarece materialele din care sunt confecţionate piesele de şah duc cu gândul la animale puternice pe care jucătorul le „îmblânzeşte”, folosindu-le de partea sa în timpul confruntării intelectuale.
Tabla de sah si piesele in viziunea lui Leonardo DaVinci
Există însă şi jocuri de şah obişnuite, confecţionate din materiale nu atât de valoroase: în secolul al XIII-lea, se recurge la folosirea unei materii vii, de data aceasta vegetală, în confecţionarea pieselor de şah. Această practică este considerată benefică, pacificatoare la nivel psihologic.[13] Este vorba despre lemn, care însă nu satisfăcea pofta de dinamism şi eroism a jucătorului medieval de şah. Abia la sfârşitul Evului Mediu, începând cu secolul al XVIII-lea, jocul de şah se pacifică, devenind o activitate nu atât încărcată de simboluri, ci mai ales specifică unei persoane cu un temperament flegmatic. Aceasta în condiţiile în care, conform lui Pastoreau, „Jucătorul din secolul al XII-lea era un sangvinic, după cum o subliniază anumite pasaje ale numeroaselor poeme epice în care partida de şah se încheie prin moarte de om; cel de la sfârşitul Evului Mediu şi din epoca modernă este un flegmatic. Două temperamente opuse, care spun multe despre metamorfozele jocului între epoca feudală şi Renaştere.”[14]
Ideea că piesele trăiesc prin intermediul materialelor din care sunt confecţionate se va păstra în mentalul colectiv al oamenilor din Evul Mediu vreme îndelungată. Se considera ca fiind importantă ideea conform căreia piesele de şah trebuiau să îşi păstreze o oarecare independenţă faţă de cel care le manevra, de aceea fiinţarea acestora prin intermediul materiei din care sunt realizate era acceptată şi încurajată. Pastoreau[15] oferă în acest sens exemplul unor principi precum Carol Temerarul, Frederic II al Prusiei, care „ar fi jucat chiar cu fiinţe umane, în câteva partide rămase celebre, pe post de figuri de şah.”
[1] Michel Pastoreau, op. cit., p. 322.
[2] Ibidem, p. 313.
[3] „Prezenţa pieselor de şah în tezaurul unei biserici sau abaţii nu constituie o raritate în Evul Mediu, iar cazul abaţiei Saint-Denis nu este câtuşi de puţin unul izolat. Abaţia Saint-Maurice din Agaune, situată în Valais, păstrează astfel în tezaurul său – unul dintre cele mai bogate din întreaga Creştinătate – numeroase piese de şah musulmane, în timp ce catedrala din Köln adăposteşte trei jocuri conservate în întregime, astăzi pierdute, unul provenind din Europa de Nord, altele două din peninsula Iberică.” (Ibidem, p. 314 şi urm.)
[4] „În acelaşi timp însă, biserica prin „Index Librorum Prohibitorum”, interzice practicarea jocului de şah, interdicţie menţinută până al sfârşitul secolului al XIV-ea. În 1254, Ludovic al IX-lea cedează presiunii bisericii şi interzice oficial şahul pe întreg teritoriul Franţei.” (Elisabeta Polihroniade, op. cit., p. 9.)
[5] Michel Pastoreau, op. cit., p. 315.
[6] Elisabeta Polihroniade, op. cit., p. 9.
[7] „În opinia Bisericii, norocul ludic (pe care latina îl exprimă prin termenul de alea) constituie o ticăloşie, iar toate jocurile de noroc sunt diabolice. În special zarurile sun abominabile, deoarece se joacă zaruri mai mult ca oricare alt joc, pretutindeni, cu orice ocazie, în castel sau în colibă, în tavernă ca şi în mănăstire, adeseori omul punând în joc tot ce are: banii, veşmintele, calul sau locuinţa.” (Michel Pastoreau, op. cit., p. 315 şi urm.)
[8] Elisabeta Polihroniade, op. cit., p. 9.
[9] Michel Pastoreau, op. cit., p. 316.
[10] Ibidem, p. 317.
[11] „Antologie medievală de fabule sau de povestiri alegorice cu animale.” (în DEX, s.v. bestiar) (Coteanu, 1998, p. 95).
[12] Michel Pastoreau, op. cit., p. 318 şi urm.
[13] „cultura medievală, asemeni culturii biblice, opune adeseori regnul vegetal, care este pur, regnului animal, impur” (Ibidem, p. 320).
[14] Ibidem, p. 321.
[15] Ibidem, p. 321.
0 Comentarii