Sahul – Istorie si promovare (I)

Prietena prietenului unui prieten (nu spui cine, persoana importanta) si-a dat licenta in luna iunie. Cu aceasta ocazie, Anca Marinescu, caci despre ea este vorba, a sutinut un proiect de diploma cu o tema foarte interesanta.

Este un proiect de diploma avand ca subiect istoria sahului, cu diversele sale fatete. Unul din lucrurile care face ca lucrarea sa fie una foarte interesanta este numarul si varietatea mare de carti consultate, Anca gasind referiri legate de sah si in surse neconventionale.

Anca Marinescu a avut amabilitatea sa ne trimita si noua acest proiect. Ea a primit nota 8 din partea comisiei de examinare . Desigur pentru aprecierea obiectiva a acestei lucrari este nevoie ca ea sa fie citita de catre iubitorii sahului. …ceea ce speram ca se va intampla.

de Anca Marinescu

(Conducător ştiinţific: Conf. dr. Alexandru Ofrim)

I

ISTORIA ŞAHULUI

1. 1. Istoria şahului la nivel mondial

1.1. Originea şahului

Şahul este un joc a cărui istorie a fost scrisă mai mult de către legende. Cercetările ştiinţifice realizate de-a lungul vremii nu au reuşit să ofere date concrete în legătură cu apariţia şi răspândirea „jocului regilor”. Arbitrul internaţional Constantin Ştefaniu afirma: „Unde, când şi în ce fel a fost născocită forma primară a „jocului regilor” a rămas încă o enigmă, pe care zeci şi sute de minţi luminate nu au putut-o dezlega. Toate cercetările făcute de-a lungul veacurilor, atât în memoria pământului, cât şi a cărţilor, nu au dat decât frânturi de informaţii, prea disparate însă pentru a le putea pune cap la cap în vederea reconstituirii lanţului care să ducă la geneză.”[1]

Zeii indieni, Radha si Krishna jucand sah

Se pare, deci, că singura certitudine cu privire la apariţia şahului este aceea că nu există certitudini cu privire la acest lucru. Onoarea de a fi inventat şahul a fost revendicată de către şapte ţări: China, India, Egipt, Grecia, Asiria, Persia şi Arabia. Dovezile care stau la baza originii acestui joc se regăsesc în legendele şi miturile care au circulat de-a lungul istoriei în zona marilor imperii asiatice (India, China, Persia) şi în vecinătatea acestora (Grecia şi Egiptul).

Studiul acestor dovezi i-a dus pe cercetători la concluzia că şahul provine din mai vechiul joc indian chaturanga, joc apărut în jurul anului 570, undeva pe Valea Gangelui. Mai apoi, jocul a fost preluat de perşi, sub numele de şatrandj, răspândindu-se la toate popoarele arabe şi suferind diverse modificări, în funcţie de cultura şi ritmul de dezvoltare al societăţilor în cadrul cărora a fost jucat.

Cuvântul „chaturanga” era format din două cuvinte sanscrite: „chatur”, care însemna patru şi „anga”, care însemna „membri” sau „unităţi”, şi desemna un joc care iniţial se juca între patru adversari independenţi, fiecare jucător având câte opt piese desfăşurate pe o tablă cu 64 de căsuţe sau câmpuri. Chaturanga reprezintă, deci, jocul a patru „angas”, sau a patru specii de forţe, care erau constituite din elefanţi, cai, care de luptă şi soldaţi pedeştrii (în sanscrită având denumirile „hasti”, „aswa”, „ratha” şi „padati”).[2] Jocul a fost adus pentru prima dată în discuţie de Dr. Thomas Hyde de la Universitatea Oxford, în opera sa „De Ludus Orientalibus” din anul 1694, iar mai apoi Sir William Jones, tot de la Universitatea din Oxford (devenit judecător al Curţii Supreme din India între anii 1783 – 1794) a tradus regulile jocului chaturanga în limba engleză.[3] Munca celor doi a fost continuată de Duncan Forbes, profesor de limbi orientale la King’s College, Londra, într-o lucrare de 400 pagini publicată în anul 1860, în care autorul concluzionează că şahul, cu al său predecesor chaturanga, a fost inventat în India:

„Dar pentru a concluziona, cred că, pe baza tuturor dovezilor pe care le-am prezentat cititorului, pot spune că jocul de şah a existat în India de pe vremea lui Pandu şi a celor cinci fii ai săi şi până la domnia graţioasei noastre suverane Regina Victoria (care acum domneşte peste aceleaşi ţări estice), adică o perioadă de cinci mii de ani, şi că acest joc foarte vechi şi-a păstrat de-a lungul timpurilor, în limba brahmanilor, numele original şi expresiv de Chaturanga.”[4]

Chaturanga a fost preluat de perşi la începutul secolului al VII-lea, schimbându-şi numele în şatrandj şi devenind mai apropiat de varianta modernă a şahului european, atât amplasarea figurilor în poziţia iniţială (v. Anexa 1), cât şi piesele folosite fiind identice cu cele utilizate astăzi.

Poziţia iniţială de amplasare a figurilor în şahul contemporan.

Astfel, piesele folosite erau următoarele: regele („shah”), dama („farsîn”), două turnuri pentru fiecare adversar („rukh”), doi cai pentru fiecare adversar („asp”), doi nebuni pentru fiecare jucător („alfil”) şi câte opt pioni pentru fiecare adversar („piadah”). Diferenţele dintre şatrandj şi şahul modern constau, după cum observă Constantin Ştefaniu[5], în modul de deplasare al figurilor, precum şi în faptul că două elemente de bază ale şahului modern (luarea „en-passant”[6] şi rocada[7]) nu fuseseră încă introduse.

Chaturanga, stramosul sahului

1.2. Legende şi mituri

Încercarea de a defini originile şahului s-a lovit adesea de lipsa informaţiilor primare asupra acestui subiect, informaţii care s-au pierdut sau care nu au mai putut fi reconstituite, motiv pentru care studiul miturilor şi al legendelor legate de apariţia şi răspândirea acestui joc a căpătat o mare importanţă în scrierea istoriei lui. Legendele şi miturile încearcă de fapt să clarifice subiectul referitor la persoana care a inventat şahul, posibilii inventatori fiind aleşi dintre eroii lumii antice.

Astfel, o primă legendă „ni-l indică pe Sem, fiul biblicului Noe, ca inventator al jocului de şah”.[8] Pregătirile făcute de acesta cu ocazia apropierii marelui potop ar fi inclus şi luarea pe corabia lui Noe a unor jocuri cu care oamenii să îşi petreacă timpul. Printre acestea s-ar fi numărat şi o formă simplistă a jocului de şah.

În cadrul unei cronici chineze din secolul al X-lea î. Hr. autorul relatează participarea ca spectator la un joc ce se aseamănă foarte mult cu jocul japonez Go sau Go-Bang, despre care se ştie că face parte din aceeaşi categorie cu şahul.

O altă legendă legată de şah se referă la inventarea sa de către Solomon, conducător al Israelului între anii 973 – 933 î.Hr., „care, pe lângă „Cântarea Cântărilor” şi construcţia fastuosului ansamblu arhitectural al templului şi palatului regal din Ierusalim, este considerat şi autorul jocului de şah pe care, se spune, l-ar fi dat poporului său spre „dezlegarea minţilor şi desfătare”.[9]

Ipoteza conform căreia şahul ar fi fost creat de către Aristotel se regăseşte, bineînţeles, în literatura greacă. Ideea este susţinută de faptul că Alexandru cel Mare, regele macedonean al cărui profesor a fost Aristotel între anii 343 – 323 î.Hr., ar fi fost considerat, după unii istorici, un foarte bun jucător de şah. De asemenea, se pune şi întrebarea dacă nu cumva cel care l-a învăţat de fapt pe Alexandru să joace şah nu ar fi fost chiar regele persan Darius III, capturat de Alexandru în bătălia de la Issos din anul 333 î.Hr.[10]

O descriere interesantă a unui joc pe care îl putem recunoaşte ca fiind chaturanga, predecesorul şahului de astăzi (v. supra, p. 5), se regăseşte în versurile poetului persan Abul Kasim Mansur – Firdusi. Acestea relatează legenda conform căreia la curtea regelui persan Hustru II – Nuşirvan s-ar fi prezentat un sol din India, aducând o multitudine de daruri, printre care şi un joc „care închipuie războiul, întocmai ca o oglindă”.[11] Cele două regate fiind în conflict, pacea ar fi fost negociată în funcţie de capacitatea înţelepţilor perşi de a pătrunde tainele jocului, ghicindu-i aşezarea iniţială a figurilor şi regulile după care acesta se desfăşura. Răgazul dat înţelepţilor a fost de şapte zile, iar în a opta zi, ei au prezentat corect jocul adus de indieni. Reuşita lor a fost răsplătită cu încheierea păcii între cele două popoare, iar regele persan a poruncit supuşilor săi să înveţe acest joc, considerându-l o activitate care dezvoltă înţelepciunea.

Marea maestră internaţională Elisabeta Polihroniade afirmă că „Prima legendă, cea mai cunoscută, scrisă în limba persană, datează din perioada Sasanizilor şi ne povesteşte despre un înţelept indian care hotărâse să dea o lecţie prinţului său, prea orgolios.”[12] Înţeleptul i-a prezentat prinţului acest joc nou, minunat, care „prefigura personaje şi moravuri ale curţii regale”. Dorind să îl recompenseze, prinţul i-a cerut înţeleptului să-i spună ce preţ doreşte pentru jocul său. Acesta i-a cerut cantitatea de grâu care ar rezulta în urma aşezării unui bob pe primul pătrat al tablei de joc, două pe al doilea, patru pe al treilea, opt pe al patrulea şi aşa mai departe, dublând de fiecare dată numărul boabelor din pătrat în pătrat, până la ultimul. Prinţul a constatat că rezervele de grâu ale Indiei fuseseră secătuite şi că nu acopereau nici măcar jumătate din tabla de şah, preţul cerut de înţelept fiind prea mare pentru a-i putea fi plătit. Această legendă, uşor modificată, a constituit de asemenea subiectul nuvelei lui Mihail Sadoveanu, „Soarele în baltă sau aventurile şahului.”[13]

1.3. Şahul în Grecia antică

Prezenţa jocului de şah în spaţiul antic grecesc este confirmată de existenţa, în cadrul labirintului de la Cnossos, a aşa-numitului „coridor de şah”, al cărui nume a fost dat de arheologul Sir Arthur Evans, care a condus lucrările de readucere la suprafaţă a ruinelor marii cetăţi greceşti. Palatul a fost construit în secolul XXI î.Hr. şi reconstruit 500 de ani mai târziu, sub conducerea dinastiei Minos. În cadrul complexului arheologic s-au descoperit table de joc asemănătoare celor folosite în jocul de şah, una dintre acestea fiind expusă la muzeul din Iraklion.

Se pare că acest joc, înrudit cu şahul, era jucat de către rege. Constantin Ştefaniu menţionează: „Una din aceste table, expusă la marele muzeu de la Iraklion, este de formă dreptunghiulară, iar careurile (câmpurile) sunt confecţionate din pietre preţioase înscrustate, cristal de stâncă, lapis-lazuri, fildeş şi folii de aur şi argint, ceea ce presupune că la curtea regelui Minos acest joc făcea parte din „recuzita” imperială. În mijlocul tablei este figurat un castel cu patru turnuleţe de apărare. Se joacă cu un număr de 14 figuri, al căror mod de a muta nu se cunoaşte datorită faptului că hieroglifele din „arhiva lui Minos” nu au fost descifrate până în prezent.”[14]

O altă mărturie a prezenţei şahului în spaţiul antic grecesc o constituie „ipoteza Palamede”. [15] Palamede, un locotenent al lui Ulise, a fost considerat, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, drept inventatorul şahului. Ipoteza susţinea teza conform căreia luptătorii din Războiul troian ar fi jucat, printre alte jocuri, şi şah în timpul asediului Troiei. Acest lucru a fost însă pus la îndoială de inexistenţa unor dovezi concrete în acest sens, iar ipoteza a fost lăsată deoparte de istoricii şahului. În anul 1975 însă, marele maestru german Lothar Schmid a intrat în posesia unui desen ai cărui protagonişti erau doi jucători de şah din perioada asediului Troiei (lucru pe care îl remarcăm datorită prezenţei pe fundal a calului troian). Unul dintre jucători pare a fi chiar Palamade, iar lupta este asistată de pe margine de alţi ostaşi.

Ipoteza a intrat astfel din nou în atenţia teoreticienilor, mai ales că, din câte se pare, Palamede, care venea din Eubeea, era un bun prieten al curţii regelui din Cnossos.

1.4. Pătrunderea şahului în Europa

Faptul că jocul de şah a apărut pentru prima dată în India este considerat la ora actuală un lucru cert. Felul cum s-a ajuns însă la forma modernă a jocului nu este clar definit. Cunoscutul istoric şi antropolog francez Michel Pastoreau afirmă: „Originile propriu-zis orientale ale şahului sunt mai greu de discernut. Dacă e cert că jocul s-a născut în India şi că, din India, a trecut în Iran, iar de aici s-a răspândit în întreaga lume musulmană (arabii cuceresc Iranul începând cu 651), nu e câtuşi de puţin uşor să determinăm aproximativ în ce epocă s-a cristalizat cu adevărat un joc mai apropiat de jocul nostru de şah actual decât de numeroasele şi îndepărtatele jocuri pe tabla „în pătrăţele” pe care societăţile vechi, atât în Asia, cât şi în Europa, le cunoşteau deja.”[16]

Miniatura din „Alfonso Codex”, manuscris, 1283

Pătrunderea jocului de şah în Occident s-a realizat în două etape: mai întâi, în secolul al X-lea, şahul pătrunde în Spania (acesta fiind şi motivul pentru care prima lui menţiune este făcută în limba catalană) iar apoi în Sicilia şi Italia de Nord. La începutul secolulului al XI-lea, scandinavii aduc jocul de şah în nordul Europei. Din acest moment va începe occidentalizarea treptată a jocului, realizată prin procesul de transformare a şadrandjului (v. supra, p. 6) în forma actuală de joc: „Procesul de transformare a şadrandjului s-a impus ca un fenomen spontan chiar din momentul apariţiei lui în Europa, din cauza încetinelii excesive cu care se desfăşura jocul, desigur potrivit temperamentului oriental, dar pur şi simplu obositor pentru vioiul spirit latin.”[17] Astfel, la formula actuală de joc au contribuit trei ţări latino-europene: Italia, Spania şi Franţa.

Autorii Evului Mediu care vorbesc despre şah ştiu despre acesta că provine din Orient. Nu au dovezi clare în acest sens, însă pentru ei , după cum afirmă Pastoreau, ştiinţa constă în credinţă: „În Evul Mediu, în Occident, nu se cunoaşte nimic despre aceste transformări, şi nici despre peregrinările jocului de şah. Cu toate acestea, autorii care vorbesc despre jocul de şah ştiu că acesta vine din Orient. Nu doar că o ştiu, dar mai cu seamă o cred, ceea ce pentru ei e aproape că mai important: un joc atât de bogat în simboluri nu poate veni decât din Orient, ţară a semnelor şi a viselor, dar şi sursă inepuizabilă a tot felul de „minuni”.[18]

Evul Mediu a fost astfel perioada care dat naştere la cele mai multe legende cu privire la originile şahului: Aristotel, Alexandru cel Mare, dar şi legenda lui Palamedes se regăsesc în lucrările autorilor medievali cu privire la inventatorul jocului de şah.

Primele informaţii cu privire la transformarea jocului iniţial, şatrandj, în jocul de şah actual apar într-o culegere de predici din anul 1275 a italianului Jacopo da Cessole. În anul 1283, în cadrul manuscrisului „Alfonso – Codex” (v. Anexa 2), noi reguli sunt stabilite.[19]

Miniatura din „Alfonso Codex”, manuscris, 1283

În această perioadă, noul şah ajunsese şi în Germania (dinspre Italia) şi ţările nordice, precum şi în Anglia (dinspre Franţa) răspândindu-se astfel în întreaga Europă.

Celelalte reguli ale jocului modern sunt adoptate până în jurul anului 1850: spaniolul Lucena vorbeşte într-o carte tipărită în 1497 despre luarea pionilor „en-passant” (v. supra, p. 7) şi despre liberalizarea mişcărilor nebunilor şi damei, devenită, din cea mai slabă piesă în şatrandj, cea mai puternică în noul şah. În anul 1575, conform ideii susţinute de Ruy Lopez, este adăugată şi regula rocadei (v. supra, p. 8). Abia în anul 1850 regulile actuale au fost definitivate, prin adăugarea unei reguli care se referă la transformarea pionului ajuns pe ultima linie.[20]

(VA URMA)

---

[1] Constantin Ştefaniu, Şah de la A la Z, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1984, p.7.

[2] Ibidem., p.26.

[3] H.E. Bird, Chess History and Reminiscences, Kessinger Publishing Co, 2004, p.27.

[4] “But to conclude I think from all the evidence I have laid before the reader, I may safely say, that the game of chess has existed in India from the time of Pandu and his five sons down to the reign of gracious Sovereign Queen Victoria (who now rules over these same Eastern realms), that is for a period of five thousand years and that this very ancient game, in the sacred language of Brahmans, has, during that long space of time retained its original and expressive name of Chaturanga” (Ibidem., p.27).

[5] Constantin Ştefaniu, op. cit., p. 27 şi urm..

[6] G. I. Levenfiş, Cartea şahistului începător, Editura Plus, Bucureşti, 1994, p.8.

[7] Ibidem., p. 16 şi urm.

[8] Constantin Ştefaniu, op. cit., p. 8.

[9] Ibidem., p. 9.

[10] Ibidem., p. 9.

[11] Ibidem., p. 9.

[12] Elisabeta Polihroniade, Campionii de şah ai lumii, Editura Sport – Turism, Sibiu, 1980, p. 7.

[13] Mihail Sadoveanu, Divanul persian,Soarele in baltă sau aventurile şahului,povestile de la bradul strâmb,fantezii răsăritene, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.

[14] Constantin Ştefaniu, op. cit., p. 18.

[15] Ibidem, p. 18.

[16] Michel Pastoreau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Editura Cartier, Chişinău, 2004, p. 310.

[17] Constantin Ştefaniu, op. cit., p. 31.

[18] Michel Pastoreau, op. cit., p. 311 şi urm.

[19] Constantin Ştefaniu explică aceste noi reguli în felul următor: „Astfel, regele putea să se deplaseze la prima sa mutare până la o distanţă de trei câmpuri, cu condiţia de a nu putea trece prin şah, prefaţând astfel viitoarea rocadă, iar dama putea sări peste două câmpuri tot numai la prima mutare. De mare importanţă a fost însă dreptul căpătat de pioni de a putea face unul sau doi paşi din poziţia iniţială. La numai câţiva ani distanţă, în 1283, celebrul manuscris spaniol „Alfonso – Codex” precizează că se ajunsese la un consens asupra victoriei prin mat, poziţia de pat urmând a fi consemnată ca egalitate, apărând şi tabla de joc bicoloră, în alb-negru.” (Constantin Ştefaniu, op. cit., p. 32.)

[20] G. I. Levenfiş, op. cit., p. 8.

(VA URMA)