Jucatorul de sah al lui Maelzel (3)

Aici puteti revedea si reciti articolul “Jucatorul de sah al lui Maelzel” (2)

Am considerat ca odata cu venirea vacantei de vara,  periodic la cateva zile sau la o saptamana, sa va puteti relaxa si binedispune cu o lectura binemeritata. Pentru toti cititorii nostrii avem cateva episoade interesante scrise de nimeni altul decat, Edgar Allan Poe,  despre “Jucatorul de sah” . Ce se intampla si care este intriga discutiei, probabil mare parte dintre dumneavoastra nu o stiu, dar va asigur ca este mai mult decat interesant si trebuie urmarit. Asadar, o lectura de vacanta cu subiect sahist, de-alungul a catorva episoade care mai de care mai captivant, mai ales pentru a simti parfumul epocii si ceea ce se percepea atunci despre senzatia acelei vremi: Jucatorul de sah. Misterul care a ajuns pana in zilele noastre il veti putea simti si dumneavoastra si cred ca va veti face o idee interesanta despre unul din misterele vremurilor acelea si care au ajuns sa fie neelucidate pe deplin pana in zilele nostre.

Partea III-a

Au mai fost şi alţii care au vorbit, foarte convinşi, de un magnet. Despre cea dintâi dintre aceste păreri nu mai avem nimic de adăugat la cele ce am mai spus. În legătură cu cea de-a doua, nu mai e nevoie să repetăm că maşina, fiind împinsă pe rotile, poate fi dusă, la cererea oricărui spectator, în orice parte a sălii chiar în timpul partidei. În ce priveşte magnetul, această presupunere nu poate fi nici ea susţinută; dacă un magnet ar fi elementul activ, orice alt magnet aflat în buzunarul vreunui spectator ar tulbura tot mersul mecanismului. De altfel, prezentatorul este de acord ca un magnet, cel mai puternic dintre toate, să fie lăsat chiar pe ladă în timpul desfăşurării spectacolului.

Cea dintâi încercare de a explica în scris secretul automatului — sau cel puţin cea dintâi încercare de care am cunoştinţă — a fost făcută într-un opuscul tipărit la Paris în 1785. Teza autorului se reduce la atât: că un pitic pune în mişcare maşina. Se presupune că pe când se deschide lada, piticul acesta se ascunde în ea, băgându-şi picioarele în doi cilindri goi pe dinăuntru — despre care se afirmă că fac parte (cu toate că nu fac) din maşinăria dulapului nr. 1 —, în vreme ce trupul său rămâne cu totul în afara aparatului, fiind acoperit de perdeaua Turcului. După ce se închid uşile, piticul poate să-şi strecoare trupul în ladă, deoarece zgomotul pricinuit de o parte a maşinăriei îi îngăduie să o facă fără a fi auzit şi chiar să închidă uşa prin care a intrat. Lăuntrul automatului fiind apoi expus cu dinadinsul tuturor privitorilor fără ca în el să fie văzut cineva, spectatorii — spune autorul articolului — sunt încredinţaţi că nimeni nu se ascunde în vreuna din despărţiturile ce alcătuiesc aparatul.

Această ipoteză e în întregime de o absurditate Prea vădită pentru a merita să fie comentată sau combătută, şi credem prin urmare că a fost foarte puţin luată în seamă. În 1789, LE. Freyhere a publicat la Dresda o carte în care s-a făcut o nouă încercare de a dezlega misterul. Cartea domnului Freyhere era destul de voluminoasă şi din belşug ilustrată cu gravuri în culori. Autorul presupunea că „un băiat bine pregătit, foarte subţiratic şi înalt (tocmai cât trebuie ca să se poată ascunde într-un sertar aşezat de-a dreptul sub eşichier)”, juca partida şi făcea toate mutările automatului. Deşi era şi mai neroadă decât cea expusă de autorul parizian, această idee s-a bucurat de o primire mai bună din partea cititorilor şi a fost socotită, întro oarecare măsură, ca adevărata dezlegare a minunii, până în ziua în care inventatorul puse capăt discuţiei prin aceea că a primit să fie cercetat îndeaproape capacul lăzii. Aceste ciudate încercări de a găsi o explicaţie au fost urmate şi de altele, nu mai puţin ciudate. În ultimii ani, totuşi, un scriitor anonim, printr-un şir de raţionamente într-o formă cu totul incultă, a izbutit să ajungă la o soluţie vrednică de a fi luată în seamă, pe care însă n-o putem socoti ca fiind singura adevărată. Articolul său, apărut mai întâi într-o publicaţie săptămânală din Baltimore, era ilustrat cu gravuri şi avea ca titlu: încercare de a analiza Jucătorul de şah automat al lui Maelzel. Credem că acest eseu este originalul opusculului la care face aluzie domnul David Brewster în Scrisorile despre magia naturală, afirmând fără sfială că e o explicaţie pe deplin mulţumitoare. Nu încape îndoială că rezultatele analizei sunt, în general, juste. Dar faptul că Brewster a putut susţine că articolul cu pricina alcătuieşte o explicaţie pe deplin mulţumitoare ne sileşte să presupunem că autorul nu l-a citit decât în grabă şi fără atenţie. Citind rezumatul acestui eseu apărut în Scrisorile despre magia naturală, este cu neputinţă să ajungi la vreo încheiere limpede cu privire la exactitatea sau inexactitatea analizei de care este vorba, şi asta datorită foarte greşitei manipulări a datelor folosite, precum şi a numeroaselor lor lacune. Acelaşi cusur se găseşte şi în încercarea de a analiza etc, aşa cum am citit-o în forma ei originară. Soluţia constă într-o serie de explicaţii amănunţite (ilustrate cu gravuri în lemn şi cuprinzând un mare număr de pagini), cu scopul de a demonstra posibilitatea de a schimba locul despărţiturilor din ladă în aşa fel încât să îngăduie unei fiinţe omeneşti ascunse înăuntru să-şi mute unele părţi ale trupului ei dintr-un compartiment într-altul în timpul arătării mecanismului şi să înşele astfel atenţia spectatorilor. Aşa cum am mai spus şi cum vom mai încerca să dovedim, nu încape îndoială că singurul adevăr stă în principiul şi, mai ales, în rezultatul acestei explicaţii. Cineva, un ins oarecare, se află ascuns în lada aparatului în tot timpul cât ţine prezentarea interiorului acestuia.

Scrisorile despre magia naturala ale lui Brewster

Sântem totuşi împotriva întregii vorbării prin care ni se descrie felul cum sunt puse în mişcare diferitele compartimente pentru a înlesni mişcările celui ascuns înăuntru. Sântem, dimpotrivă, de părere că aceasta nu e decât o simplă teorie admisă chiar de la început, căreia, ulterior, împrejurările sunt silite să i se adapteze. Nici un raţionament inductiv nu duce şi nu poate susţine această teorie. Oricare ar fi modalitatea folosită pentru a înfăptui schimbările, ea rămâne desigur ascunsă în tot timpul cât ţine cercetarea. A demonstra că e cu putinţă ca unele mişcări să fie executate într-un anume fel nu înseamnă nici pe departe a demonstra că în cazul de faţă ele sunt realizate chiar în felul acesta. Mai pot să existe infinit de multe alte metode prin care să se dobândească aceleaşi rezultate. Probabilitatea ca tocmai metoda la care ne-am oprit să fie cea adevărată se află deci în raport de unu la infinit. Dar, în realitate, acest anume lucru care ne interesează, adică trecerea dintr-un compartiment întraltul, nu are nici o însemnătate. Este cu totul de prisos să consacri şapteopt pagini pentru a dovedi ceea ce nu are să tăgăduiască nici un om cu bun-simţ: că adică minunatul geniu mecanic al baronului Kempelen a putut foarte bine să născocească mijloacele necesare pentru a închide o uşă sau a schimba un panou prin mijlocirea unei fiinţe omeneşti aflată şi ea în slujba lui şi pusă în atingere cu panoul sau cu uşa, dimpreună cu toate celelalte operaţiuni îndeplinit într-un fel care le pune cu totul la adăpost de privirile spectatorilor, aşa cum ne arată autorul eseului şi cum ne vom strădui şi noi să dovedim într-un chip mult mai cuprinzător.

În încercarea noastră de a veni cu o explicaţie a automatului, vom arăta mai întâi în ce fel se înfăptuiesc mişcările lui, iar apoi vom descrie, cât mai pe scurt cu putinţă, natura observaţiilor din care ne-am dedus rezultatul. Spre o deplină înţelegere a problemei, este necesar să repetăm în câteva cuvinte procedeul adoptat de experimentator pentru a arăta partea lăuntrică a lăzii, procedeu de la care el nu se abate niciodată, nici în cel mai mic amănunt. În primul rând, el deschide uşa nr. 1. Lăsând-o deschisă, se duce îndărătul lăzii şi deschide o altă uşă, opusă uşii nr. 1. La această uşă dindărăt ţine o lumânare aprinsă. Apoi închide uşa dindărăt, o încuie şi, întorcându-se în faţă, trage sertarul până la fund. După aceea deschide uşile nr. 2 şi nr. 3 (uşile cu două canaturi) şi arată interiorul compartimentului principal. Lăsându-l deschis şi pe acesta, şi sertarul şi uşa din faţă a dulapului nr. 1, se duce iarăşi în spatele lăzii şi deschide uşa dindărăt a compartimentului principal. Închiderea lăzii se face fără a ţine seama de vreo rânduială, atâta numai că uşile cu două canaturi sunt totdeauna închise mai înaintea sertarului. Să presupunem că o persoană se află ascunsă în maşină când aceasta e împinsă întâia oară în faţa spectatorilor. Corpul ei e aşezat în spatele maşinăriilor înţesate în dulapul nr. 1 (partea dindărăt a maşinăriei acesteia fiind aşezată în aşa fel încât să poată aluneca toată din compartimentul principal în compartimentul nr. 1, dacă nevoia o cere), iar picioarele-i sunt bine întinse în compartimentul principal.

În clipa când Maelzel deschide uşa nr. 1, omul ascuns acolo nu e câtuşi de puţin în primejdie de a fi descoperit fiindcă privirea cea mai pătrunzătoare nu poate străbate la o adâncime de mai mult de doi ţoli în întunericul dinlăuntru. Altfel însă stau lucrurile când uşa dindărăt a dulapului nr. 1 este deschisă. O lumină puternică pătrunde atunci în dulap, şi corpul omului ar fi descoperit fără greş dacă s-ar afla acolo. Dar nu e. Cheia pusă în broasca uşii dindărăt a fost un simplu semnal, la auzul căruia persoana ascunsă înăuntru îşi duce corpul înainte, într-un unghi cât mai ascuţit cu putinţă, ghemuindu-se cu totul, sau aproape cu totul, în compartimentul principal. Această poziţie însă e foarte grea şi căznită Şi nu poate fi menţinută multă vreme. De aceea îl vedem pe Maelzel închizând uşa dindărăt. O dată cu aceasta, nu mai are nici un rost ca trupul omului să nu-şi reia poziţia lui de mai înainte, căci dulapul e iarăşi destul de întunecat ca să înfrunte cercetările. Sertarul acum e deschis şi picioarele persoanei dinlăuntru atârnă în spatele lui, în locul Pe care îl ocupase până adineauri. Sir David Brewster presupune că îndărătul sertarului se găseşte în permanenţă un spaţiu încăpător, chiar când sertarul e închis, cu alte cuvinte, că sertarul este fals şi nu ajunge până în dosul lăzii. Această părere nu poate fi câtuşi de puţin susţinută. O înşelătorie atât de grosolană ar fi descoperită fără zăbavă, mai ales că sertarul, fiind deschis în toată întinderea lui, dă astfel putinţa de a compara adâncimea lui cu adâncimea lăzii.

Nici o părticică, prin urmare, din trupul acelui om nu se mai află în compartimentul principal, corpul fiind ascuns în spatele maşinăriei dulapului nr. 1, iar picioarele, în locul ocupat de sertar. Acum prezentatorul e deci în măsură să arate în toată voia compartimentul principal. Ceea ce şi face deschizând amândouă uşile, cea din faţă şi cea dindărăt, fără ca nimeni să fie descoperit. Astfel, spectatorii sunt încredinţaţi că lada, în întregime, e supusă privirii lor, dimpreună cu toate părţile alcătuitoare, într-o singură şi aceeaşi clipă. Dar desigur că lucrurile nu se petrec astfel. Ei nu văd nici spaţiul din spatele sertarului, nici interiorul dulapului nr. 1, a cărui uşă din faţă e virtual închisă în clipa când prezentatorul închide uşa dindărăt. După acestea, Maelzel întoarce maşina cu totul, ridică draperia Turcului, deschide uşile din spatele şi din dreptul coapsei acestuia şi, arătând că trunchiul este plin cu maşinării, o readuce în poziţia de la început şi închide uşile. Din clipa aceasta, omul dinlăuntru se poate mişca în voie. Ridicându-se, el se introduce în corpul Turcului, aşa încât ochii lui să fie la nivelul eşichierului. E foarte cu putinţă că se aşază pe un mic bloc de formă pătrată sau pe ieşindul care poate fi văzut într-un colţ al compartimentului principal când uşile sunt deschise.

În această poziţie el poate să vadă eşichierul prin pieptarul Turcului care e făcut dintr-un material străveziu. Aducându-şi şi mâna dreaptă peste piept, el pune în mişcare mica maşinărie necesară pentru a conduce mâna stângă şi degetele automatului. Mecanismul e aşezat chiar sub umărul stâng al Turcului şi, prin urmare, mâna dreaptă a omului ascuns acolo ajunge la el mai lesne dacă presupunem că braţul lui drept e adus peste piept. Mişcarea capului, a ochilor şi a braţului drept al figurii automatului, ca şi rostirea cuvântului „şah” sunt făcute cu ajutorul unui alt mecanism din interior şi declanşate cum şi când vrea de către omul aflat înlăuntru. E foarte cu putinţă ca mecanismul acesta în întregimea lui, cu alte cuvinte tot ce alcătuieşte însăşi esenţa aparatului, să fie cuprins în dulăpiorul, lat de vreo şase ţoli, aşezat la dreapta compartimentului principal (dreapta spectatorilor). Analizând operaţiile automatului, ne-am ferit cu dinadinsul să ne ocupăm, fie şi în treacăt, de felul cum diferitele compartimente sunt urnite şi schimbate din locul lor, căci e uşor de înţeles că lucrul acesta e cu totul lipsit de însemnătate. Într-adevăr, oricare tâmplar e destul de priceput în meseria lui ca să găsească nenumărate mijloace de a-l realiza. În afară de aceasta, am arătat că, oricare ar fi procedeul prin care schimbările de compartimente sunt înfăptuite, acestea nu se petrec în văzul spectatorilor.

(Va urma)