Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (2)

Pentru a afla cum puteti procura METODOLOGIA  ANTRENAMENTULUI  SAHIST si a vedea tabla de materii dati click aici

Aici puteti revedea prima parte : Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (1)

Incepând de acum şi continuând timp de mai multe saptămâni bune, o noua surpriză plăcută ne aşteaptă printr-un colaborator de marcă arhicunoscut in şahul românesc şi cel francez, cât şi in toată Europa.

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român Volodia Vaisman – căci despre el este vorba – a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate. Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână, şi cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog.

Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua experienţa noastră.In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi.

Mulţumim maestrului Volodia Vaisman pentru generozitatea şi energia de care dă dovadă când este vorba de şah, de şahişti români sau de Romania. Vă las acum în compania fascinantelor şi misterioaselor taine, pe care şi le doreşte dezvăluite şi explicate orice antrenor sau jucător din lume, în primul rând cei care vorbesc, citesc, scriu, gândesc şi simt româneşte. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţide concepţii metodologice sănătoase şi temeinice.

______________________________________________________________

Probleme de metodologie    în formarea jucătorilor de şah (2)

______________________________________________________________

Învăţarea jocului de şah

Cine dintre noi nu-şi aminteşte cum a învăţat să joace şah?! Căci de modul cum s-a  petrecut aceasta depinde în mare măsură urmarea evenimentelor.

În principiu, se poate învăţa şahul destul de devreme dar cel mai bine este să aşteptăm copilul să-şi manifeste interesul şi să nu-l împingem să facă ceea ce nu doreşte.

Şahul se poate practic învăţa de la grădiniţă, căci denumirile şi manipularea pieselor atrage, intrigă şi fascinează copiii. Dar numai de la 6-7 ani ei încep într-adevăr să reţină mecanismele jocului si să poată să se concentreze pentru a disputa o adevărată partidă.

Jocul de şah posedă un magnetism extraordinar: la început este perioada descoperirii proprietăţilor captivante ale pieselor care permite o asemenea bogăţie şi multiplicitate de turnùri că nici un alt joc nu este capabil să ne procure.

Scopul jocului se impune aproape de le sine: fiecare jucător caută să-şi învingă adversarul şi, pentru ca victoria să fie indiscutabilă, trebuie să  dea mat regele advers sau să-l oblige să cedeze.

La debutanţi, situaţiile de pe tablă au de cele mai multe ori mai puţină importanţă şi ei se avântă cu pasiune în partide interminabile, excitându-se, amuzându-se şi bucurându-se de orice piesă înfulecată.Căci, urmărind cele două trupe lansate una contra celeilalte pe terenul convenţional al tablei de şah, este evident că avem de-a face cu o adevărată bătălie prin intermediul pieselor. Cum «combatanţii» rămân neînsufleţiţi, dialogul silenţios şi mişcările tiptile, singura speranţă de progres poate veni numai din partea jucătorilor care le comandă.

În funcţie de vârsta de iniţiere, începătorul se prezintă cu un anumit profil de personalitate. Dublul scop al practicării şahului la acest nivel este în acelaşi timp de ordin instructiv şi formativ: asimilarea noţiunilor elementare şi a unei anumite tehnici de joc trebuie să se facă într-o manieră educativă pentru a dota începătorul cu mijloacele necesare punerii lor rapide în practică, pregătindu-l în acelaşi timp pentru viitor.

Primele noţiuni pot fi date destul de devreme pentru ca copiii să poată «juca» repede căci la această vărstă toate se învaţă de la sine şi ei se lansează imediat în bătălii interminabile.

Astfel, unii se aruncă din primele mutări pentru «matul cizmarului»  sau în tot felul de escapade naive, alţii îşi avansează cu migală pionii şi piesele pentru a înfuleca tot ce văd şi a transforma un maximum de pioni în tot atâtea dame, potrivit unui scenariu de un veritabil război de exterminare. În fine, majoritatea dintre ei nu acordă nici o importanţă centrului, îşi neglijează dezvoltarea, mută de mai multe ori aceleaşi piese în căutarea unui atac sau ameninţări puerile.

Fiecare copil învaţă să joace din surse diferite iar regulile de bază nu sunt întotdeauna înţelese la fel. Astfel, un pion sau chiar o piesă nu contează prea mult pentru unii debutanţi, în timp ce alţii dezvoltă o adevărată pasiune materialistă etalându-şi «trofeele de vânătoare»  pe marginea tablei.  Cum mutările sunt în general făcute la întâmplare, fără nici o idee sau spirit de anticipaţie, este important ca antrenorul să intervină cu mult tact pentru a corija greşelile evidente, pentru a le arăta ocaziile pierdute şi a le strecura astfel cunoştinţele necesare. Dar, atenţie, nu prea des şi numai după ce mutarea a fost efectuată căci debutanţii joacă «pe viaţă şi pe moarte» şi nu apreciază deloc când cineva se amestecă în «răfuielile» lor. Cel mai bine acceptate sunt intervenţiile în final când, după o serie de tentative zadarnice, unul din jucători se arată incapabil de a câştiga sau de a remiza o anumită poziţie. În aceste cazuri, antrenorul poate să arate mutarea corectă sau chiar să ia locul unuia din jucători pentru a explica calea de urmat.

Este etapa exuberanţei naive, o adevărată sită prin care se strecoară, nu întotdeauna cei mai dotaţi, dar mai ales cei mai descurcăreţi. Astfel, campion al lumii la numai 24 ani, Mihail Tal nu făcea o bună impresie la începuturile sale căci, neavând un simţ natural al jocului şi reticent la valoarea pieselor, el pierdea o mulţime de partide din cauza excesului de sacrificii sau a tot felul de greşeli de ordin strategic.

Chiar dacă a învăţat să joace, începătorul poate comite tot felul de greşeli, cum ar fi:

• pierderi de timp inutile.
• neglijarea vulnerabilităţii câmpurilor f7 (f2) sau h7 (h2).
• avansarea impulsivă sau neinspirată a pionilor.
• mutări care slăbesc propria poziţie.
• scoaterea prematură în joc a pieselor grele.
• măsuri profilactice excesive.
• dezvoltarea unilaterală a unui flanc în detrimentul mobilizării generale.
• pierderea rocadei sau lăsarea nejustificată a regelui în centru.
• slăbirea poziţiei propriului rege.
• lipsa de armonie şi de legătură între cele două flancuri.
• un slab simţ al pericolului şi o anumită lăcomie de material.
• jocul bazat exclusiv pe curse.
• lipsă de atenţie sau de concentrare.
• dezinteres faţă de intenţiile, ameninţările şi cursele adverse.
• impulsivitate şi pripeală în gândire şi acţiune.

Un asemenea jucător se tărâşte de la o mutare la alta, care  n-au de cele mai multe ori nici o legătură între ele sau confundând cu anumite jocuri video unde trebuie să înghită cât mai multe «pac-gommes». Incapabil de a se proiecta prea departe din cauza negurei ignoranţei, un asemenea jucător trebuie să înţeleagă că şahul este un joc creativ unde fiecare element poate să se prezinte într-o postură poziţivă sau negativă, de exemplu:

• dacă ne avansăm pionii, este adevărat, câştigăm spaţiu şi putem jena piesele adverse, dar cu preţul slăbirii spatelui frontului.
• avansându-ne trupele, putem spera să exersăm o anumită presiune asupra poziţiei adverse dar ne putem dezorganiza în acest fel comunicaţiile şi provoca breşe în apărare.
• atunci când sacrificăm material, putem obţine alte diverse compensaţii, dar finalul nostru va fi din această cauză, inferior sau chiar pierdut.

Iată de ce trebuie să îndreptăm mereu nenumăratele lipsuri şi neînţelegeri ale elevilor noştri si, în acest sens, antrenorul trebuie să facă distincţia între un începător care se străduieşte să caute mutările bune, fără să le găsească de cele mai multe ori, şi altul care cade pe tot felul de greşeli… fără să le caute!

După un anumit timp, copiii care insistă trebuiesc încadraţi într-un program de instruire minimal, dacă se poate cu forme atractive şi competitive, evitând monotonia unui curs universitar şi saturaţia şahistă în general. Căci ei învaţă mult mai bine când se amuză, când experimentează şi chiar când se izbesc de greutăţi. În faţa necunoscutului, unii poate vor ezita, alţii vor fi chiar îngrijoraţi, dar antrenorul trebuie să ştie exact ce au de învăţat elevii săi la fiecare etapă a evoluţiei lor. Iar dacă în grupul nostru unul din elevi are deja un nivel superior, cea mai bună solutie este să-l folosim în calitate de ajutorul antrenorului.

Desigur că la ora actuală există o mulţime de cărţi pentru învăţarea jocului de şah dar fiecare antrenor ar trebui să-şi întocmească propria sa programă analitică, cum ar fi de exemplu:

PROGRAMA ANALITICĂ

– Tabla de joc şi topografia sa: câmpuri, coloane, linii, bande laterale, diagonale, zone (centru, flancul regelui şi al damei), câmp alb în colţul drept.

– Poziţia iniţială, denumirea şi mutarea pieselor

– Valoarea şi forţa de acţiune a pieselor în funcţie de plasamentul lor

– Mutările speciale: luarea «en passant», transformarea pionului, rocada.

– Statutul special al regelui: şahul, matul şi patul (exemple cu toate piesele)

– Diferitele cazuri de egalitate (remiză): repetarea mutărilor şi a poziţiei, şahul etern, materialul insuficient pentru mat, acordul comun, patul.

– Notaţiile şi terminologia şahistă.

– Scopul şi bazele unei partide de şah: materialul, spaţiul şi timpul

– Etapele unei partide, obiectivele si principiile de bază.

– A începe bine o partidă de şah: dezvoltare, centralizare, mobilitatea pieselor, structura de pioni, securitatea regelui, iniţiativa etc.

– Greşelile tipice ale începătorului, curse şi miniaturi

– Ce trebuie făcut după deschidere?

– Marile principii ale luptei şahiste: de activitate, de eficacitate, de economie, de securitate, a superiorităţii materiale, a compensaţiilor

– Valoarea relativă a pieselor şi a schimburilor

– Exploatarea avantajului material în final: poziţii şi principii de bază

– Principalele  metode de joc: atacul, apărarea, contraatacul, jocul de poziţie.

– Arsenalul tactic de bază: atacul simplu, dublu (furculiţa), concomitent, prin descoperire, legarea, interferenţa, distragerea, diversele sacrificii, schemele de mat.

– Combinaţiile simple.

– Atacul contra regelui advers: în centru, în poziţia rocadelor.

– Mijloacele jocului poziţional: avansarea pionilor, activarea figurilor, diversele modalităţi de blocare a forţelor adverse, schimburile, manevrele, transferurile de trupe, ocuparea căilor de comunicaţie, crearea de slăbiciuni în tabăra adversă, schimbarea direcţiei de joc, sacrificiul poziţional etc.

Şi acum câteva recomandări de ordin metodologic:

• partida de şah trebuie întotdeauna privită ca o bătălie de altă dată, bazată pe:

– forţa (trupele), exprimată în diferitele piese de valoare inegală dar distribuite la început în mod egal între cei doi jucători.

– spaţiul (câmpul de bătălie), reprezentat de tabla de joc pe care avem tot interesul să controlăm sectoarele cele mai importante.

– timpul (viteza de deplasare a trupelor), determinată de alternanţa regulată a mutărilor, cu respectarea regulilor de onoare.

– regele (comandantul suprem), a cărui moarte pune capăt luptei, deci este imperativ să-l apărăm pe al nostru şi să-l atacăm pe cel advers.

• pentru deschiderea partidei, putem să ne limităm la expunerea principiilor de bază, la câteva denumiri de deschideri, fără a indica prea multe variante.

• pentru jocul de mijloc, cel mai important este să lămurim noţiunea de «poziţie» şi cum trebuie judecată, de a prezenta câteva combinaţii şi idei tactice.

• pentru final, să încercăm să le prezentăm noţiunile de bază care să le permită să-şi ducă partida până la capăt.

• aplicaţiile practice vor consolida cunoştinţele dobândite, în timp ce contactul permanent antrenor –
  jucător va permite să corijăm greşelile făcute iar partidele în doi vor menţine interesul lor faţă de şah.

Se întâmplă destul de rar ca partidele de concurs să continue până la mat, pentru că având destul timp de gândire pentru a-şi da seama de inevitabil, jucătorii preferă să pună imediat capăt decepţiei. Începătorul nu are încă format acest spirit de clarviziune, căci lipsa de cunoştinţe accentuează naivitatea sa şahistă. Şi, bineînţeles, el resimte o bucurie imensă atunci când ajunge să-şi facă cât mai repede mat adversarul.

Anumiţi părinţi îşi consideră copilul un «geniu»  numai pentru simplul fapt că joacă şah. Şi atunci când el revine plângând după o partidă pierdută, este vina antrenorului. Asemenea părinţi ar trebui să înţeleagă că în şah, chiar dacă există unele calităţi, succesul nu vine pocnind din degete, că trebuie muncit şi jucat mult, că există întotdeauna anumite trepte în evoluţia şahistă. Şi dacă intervin anumite înfrângeri – căci în mod sigur vor exista întotdeauna!-,  nu trebuie să dramatizăm ci să profităm pentru a trage învăţămintele necesare.

Pentru aceasta, el este din plin servit de către nenumăratele miniaturi şi curse în deschidere. Pe de altă parte, datorită numărului de mutări redus, partidele-miniatură pot reprezenta, într-o primă etapă, cea mai bună cale pentru a strecura unele cunoştinţe de bază. Astfel, fără a-l plictisi cu demonstraţii prea lungi, se poate transmite tânărului începător:

• ce se întâmplă atunci când se încalcă principiile jocului în deschidere.
• că, în afara misiunii lor preparative, deschiderile conţin de asemenea nenumărate idei de acţiune cu caracter expeditiv.
• că sute de curse, înscrise în însăşi structura deschiderilor, îşi pândesc victimele la cel mai mic pas greşit.
• că aliajul de antagonism şi de disimulare, propriu luptei şahiste, favorizează jocul cu curse şi incitarea de a greşi.
• că în şah există o paletă apreciativă extrem de largă între mutarea recunoscută unanim drept cea mai bună şi gafa cea mai oribilă.
• că trebuie să ne concentrăm tot timpul, căci o clipă de neatenţie, ignoranţa sau un anumit automatism pot da naştere la greşeli care vor tranşa asemeni unei ghilotine.
• că, dezorientaţi de complexitatea problemelor şi a dificultăţilor de tot felul ce trebuiesc surmontate, jucătorii de şah pot să se frământe, să ezite, să fie exasperaţi de opoziţia acestui diavol de adversar care ne hăituieşte şi caută mereu să distrugă ceea ce noi construim sau sunt, pur şi simplu, puşi la pământ de către propriile slăbiciuni şi incapacităţi de a face faţă exigenţelor insurmontabile ale partidei lor.

Copilăria este o perioadă  în acelaşi timp ambiguă, complexă şi fascinantă. Nu toată lumea poate apropia un copil sau un tânăr. Şi aceasta nu este decât începutul în rezolvarea problemelor căci trebuie de asemenea să le insuflăm pasiunea pentru şah, să le transmitem cunoştinţele necesare, să îi formăm la şcoala dură a competiţiilor, să le întreţinem mereu motivaţia pe tot parcursul evoluţiei sportive.

Orice antrenor trebuie să fie conştient de imensa sa misiune educativ-formativă şi să răspundă încrederii acordate de jucător şi de părinţii săi. Aceasta se realizează înainte de toate printr-o bună comunicare şi cunoaştere reciprocă, de exemplu, prin întocmirea unei fişe cu întrebări – răspunsuri, care poate fi adaptată pentru orice moment al întâlnirii cu elevul său.

Iată un prim set de recomandări generale care vor permite unui începător să facă faţă primelor dificultăţi:

– înainte de a începe partida, încearcă să-ţi stăpâneşti pripeala datorată excitaţiei şi turbulenţei specifice vârstei şi să te acomodezi cu atmosfera unei competiţii şahiste.

– învaţă să notezi mutările fără să omiţi vreuna şi să-ţi întocmeşti bine fişa de partidă.

– obisnuieşte-te cu toate cadenţele de joc şi utilizarea diverselor tipuri de ceasuri de control.

– încearcă să asimilezi cel puţin bazele diverselor regulamente dar să ştii că arbitrul este în principiu cel mai bun cunoscător al regulilor, deci trebuie respectat şi ascultat în toate.

– oricare ar fi poziţia, nu-ţi pierde cumpătul, încearcă s-o analizezi cu calm, gândeşte-te la scopul pe care ţi l-ai propus şi caută întotdeauna o soluţie acceptabilă.

– stabileşte-ţi întotdeauna obiective concrete căci însuşi încercarea de a le duce la îndeplinire poate stimula latura activ-creativă a inteligenţei tale!

– caută întotdeauna cunoştinte şi idei noi, fără să uiţi însă experienţa maeştrilor precursori.

– participă la şedinţele de antrenament, la stagii şi diverse competiţii care-ţi vor îmbogăţi cunoştinţele şi experienţa.

– caută societatea persoanelor cu aceeaşi pasiune, practică diverse sporturi relaxante, ceea ce-ţi va ajuta să-ţi învingeţi emoţiile perturbatoare şi stresante, să-ţi  aducă sănătate şi încredere în propriile forţe.

– o bună asociere de joc practic, de studiu şi de muncă de analiză poate să se dovedească mult mai eficace decât toate sfaturile celordin jur. Iată de ce, trebuie să-ţi păstrezi întotdeauna optimismul şi buna dispoziţie, să joci fără frica înfrângerilor căci mai bine o pierdere onorabilă decât un comportament incorect!

– succesele nu vor veni decât cu multă răbdare, perseverenţă şi muncă, calităţi care se sprijină pe voinţă şi autoconvingere.