Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (1)

Pentru a afla cum puteti procura METODOLOGIA  ANTRENAMENTULUI  SAHIST si a vedea tabla de materii dati click aici

Incepând de acum şi continuând timp de mai multe saptămâni bune, o noua surpriză plăcută ne aşteaptă printr-un colaborator de marcă arhicunoscut in şahul românesc şi cel francez, cât şi in toată Europa.

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român Volodia Vaisman – căci despre el este vorba – a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate. Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână, şi cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog.

Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua experienţa noastră.In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi.

Mulţumim maestrului Volodia Vaisman pentru generozitatea şi energia de care dă dovadă când este vorba de şah, de şahişti români sau de Romania. Vă las acum în compania fascinantelor şi misterioaselor taine, pe care şi le doreşte dezvăluite şi explicate orice antrenor sau jucător din lume, în primul rând cei care vorbesc, citesc, scriu, gândesc şi simt româneşte. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţi de concepţii metodologice sănătoase şi temeinice.

______________________________________________________________

Mică  introspecţie în universul tânăr

Fără doar şi poate, tuturor copiilor le place să joace şi să se amuze, în timp ce prima datorie a familiei este să îi educe şi să-i pregătească pentru viaţă.

Practica şahului răspunde admirabil la această dublă cerinţă de a se forma prin joc. Căci, mimând un joc războinic care intrigă şi captivează în acelaşi timp, şahul are darul de a permite exersarea inteligentei şi cultivarea unor capacităţi care vor îmbogăţi personalitatea lor în formare. Copilul va evolua astfel pe două fronturi: spre înţelegerea jocului şi ameliorarea dezvoltării sale mentale.

Pentru un tânăr, practicarea şahului este întotdeauna profitabilă căci îi dezvoltà stima de sine, îl ridică în ochii altora si îi cultivă o serie de capacităţi importante, cum sunt: răbdarea, concentrarea, memoria, gândirea logică, motivaţia intelectuală ş.a., ceea ce nu-i poate decât îmbunătăţi rezultatele şcolare. Prin aceasta, jocul de şah îi formează bazele pentru abordarea mai târziu a altor domenii de activitate,  îi demonstrează că trebuie să acţioneze după ce s-a gândit bine, că poate  învăţa din greşeli, că munca şi efortul sunt întotdeauna recompensate. In fine, competiţiile de şah îi oferă o deschidere spre lume, îi permite să călătorească, să facă cunoştinţă cu o mulţime de oameni noi, să-şi  facă chiar prieteni.

În fiecare an, mii de copii găsesc în această paradigmă de luptă cavalerească un refugiu de toleranţă şi de convivialitate, departe de societatea noastră din ce în ce insensibilă şi violentă. Şi ocaziile de a învăta rudimentele jocului sunt nenumărate: cu ajutorul unui prieten, în familie, la scoală etc. Unii dintre ei se vor decide poate  într-o bună zi să deschidă uşa unui club, în căutarea unor noi adversari sau dorind să se perfecţioneze. Şi atunci, existenţa unui animator sau antrenor ar putea fi esenţială, pentru a-l întâmpina, a-i da încredere şi a-i ghida primii paşi.

Orice antrenor ar trebui să-şi facă «ucenicia» cu copiii, unii devin chiar adevăraţi specialişti în materie. În acest caz, trebuiesc respectate cel puţin trei principii de bază:

– să deschidă lumea şahului tuturor copiilor fără deosebire.

– să fie extrem de prudent în pronosticuri, în special în afirmarea talentului, imposibil de cuantificat la un tânăr la început de drum si care nu este încă bine format.

– să se ocupe mai mult de cei care iubesc şahul, care doresc într-adevăr să se perfecţioneze, care suportă mai bine solicitările şi progresează văzând cu ochii.

Pe lângă o anumită abilitate pedagogică indispensabilă, fiecare antrenor are obligaţia profesională de a-şi forma o bună cultură psiho-pedagogică, din care vă dau un scurt concentrat al raporturilor  «antrenor – tineri amatori de şah»:

• Copiii de 6-7 ani (perioada de «mică copilărie») sunt atraşi de plăcerea de a putea atinge şi manipula aceste mici figurine cu nume de vis: rege, regină, cal, turn etc., de posibilitatea de a comanda şi dispune de capul lor, chiar de a putea să se măsoare cu cei mari. Dar naivitatea şi lipsa de supleţe în gândire nu permit în general decât iniţierea lor în rudimentele jocului.

• Abia între 7-10 ani (perioada copilăriei) se formează personalitatea şi materia cenuşie se deşteaptă: ei pot, în principiu, să înveţe totul cu condiţia de a le demonstra, căci ei posedă deja o gândire operativă concretă. Pe de altă parte, atenţia lor este instabilă, sunt gălăgiosi şi nu le place decât să joace.  Antrenorul ideal pentru această vârstă trebuie:

– să fie pasionat de şah şi să-i placă să lucreze cu copiii, să-i înţeleagă şi să manifeste o mare disponibilitate afectivă faţă de energia lor naturală.

– să fie mereu atent cum se comportă: calm, punctualitate, disponibilitate,echitate.
– să evite monotonia şi rutina, să caute să facă cursuri atractive şi interesante.

• Începând cu 11-12 ani (declanşarea pubertăţii), tânărul începe să iubească şi să deteste, să-şi făurească propriile repere şi să-şi dorească independenţa.El începe să-şi dezvolte o gândire operativă mai logică şi combinativă, să reţină ideile şi diferitele raporturi, să opereze cu noţiuni convenţionale, să facă generalizări şi analize, să integreze orice raţionament abstract cu condiţia să i se explice de o manieră logică şi riguroasă.

Pe de altă parte, puberii pot avea unele probleme psihofizice, ei sunt mai capricioşi şi exigenti, folosesc negaţia şi opoziţia, au atitudini de bravadă şi de intoleranţă în scopul vădit de a contraria, chiar de a şoca. Toate acestea le aduc uneori nelinişte şi neîncredere în sine, temere şi suspiciune.

• Începând cu cei de 13 ani, un antrenor cu experienţă trebuie să-şi filtreze mai bine cuvintele, să-şi verifice conduita, să se gândească bine înainte de a lua o decizie, să evite comentariile jenante, să încerce să înţeleagă mai bine şi cu multă bunăvoinţă toate manifestările lor. Se recomandă metoda ascultării şi a dialogului pentru a-l putea încuraja şi susţine în eforturile şi deciziile sale. Şi încă mult mai important este să privim peste prezentul fluctuant, să anticipăm perspectivele şi să colaborăm cu tânărul jucător pentru dezvoltarea sa viitoare.

• Adolescentul de peste 16 ani posedă deja o gândire analitică cu posibilitatea unor operaţii de analiză şi de sinteză, poate opera cu probabilităţi logice şi abstracte, să efectueze raţionamente ipotetice şi deductive, să abordeze critic realitatea, atenţia, memoria şi spiritul său de observaţie se maturizează, el simte nevoia de a da frâu liber imaginaţiei sale creatoare.   Adolescentul este deja pe cale să dezvolte o personalitate armonioasă, gata să se adapteze exigenţelor vieţii, să-şi asume primele responsabilităţi în ceea ce priveşte studiile, cariera şi viata sa personală. El îşi arogă cel mai adesea dreptul la independenţă dar, cum pretenţiile sale de maturitate n-au întotdeauna o bază reală, survin conflicte frecvente în cadrul relaţiilor umane, la realizarea dorinţelor sale, privind rezultatele din competiţii, diversele selecţii sau trecerea la seniori.

Este de asemenea vârsta primelor iubiri, ceea ce este în sine o experienţă fabuloasă, dar şi a despărţirilor, care pot să-l destabilizeze făcându-l, tot aşa de bine entuziast şi nerăbdător cât şi distrat şi apatic. În plus, relaţiile sentimentale tumultoase absorb multă energie, fiind însoţite de anumite modificări în starea sa de spirit: ei nu-şi mai pot controla emoţiile, somnul nu mai este acelaşi şi, în cel mai rău caz, simt că totul se dezintegrează în jurul lor şi poate apărea depresiunea.                                                                                                   

La această vârstă devine important ca antrenorul să-i servească de model prin prestigiul şi autoritatea sa şahistă, prin spiritul său de exigenţă şi disciplină. La rândul său, antrenorul trebuie să ştie să-şi protejeze elevii, să le acorde toată încrederea, să-i încurajeze şi  să-i motiveze în toate manifestările lor de independenţă pentru ca ei să se poată astfel depăşi în cadrul competiţiilor.

După exemplul mixităţii învătămăntului şcolar şi a perspectivei egalităţii civice a tuturor cetăţenilor, toţi viitorii  şahişti pleacă în principiu cu aceleaşi şanse de reuşită. Desigur, diferenţe vor exista întotdeauna  între fete şi băieti şi chiar în interiorul aceluiaşi sex, având în vedere propriul temperament şi caracter, din cauza educaţiei şi situaţiei scolare a fiecăruia, urmare a situaţiei familiare şi a influenţelor mediului social etc.

Astfel, băietii sunt în general mai combativi, manifestă un mai mare spirit de initiaţivă şi de rivalitate, sunt mai agresivi dar şi negativi. De altă parte, fetele sunt mai sensibile, ascultătoare şi perseverente dar mai pasive şi prefăcute. La început, fetele pot rivaliza cu băieţii, de aceea primele etape ale diverselor campionate de copii sunt uneori mixte. Aceasta se explică prin faptul că anumite teste dau fetele un pic superioare în ceea ce priveşte: atenţia, memoria şi maturitatea gândirii, în timp ce băieţii obtin rezultate mai bune în raţionamentele logice şi reprezentările spaţiale care vor avea mai multă importanţă mai târziu. Pe măsură ce competiţiile se înnăspresc şi trebuie să se implice mai mult, băieţii o iau în general înaintea fetelor.

Cauzele sunt multiple:

– în general, fetele joacă şah de plăcere în timp ce băieţii o iau mult mai în serios.

– motivaţia fetelor poate diminua din momentul apariţiei altor priorităţi tipic feminine, cu mari repercusiuni asupra numărului şi intensitătii antrenamentelor şi al competiţiilor.

– maniera de joc a fetelor este deseori influenţată de natura lor feminină: fineţe, eleganţă, implicare dar şi prudenţă excesivă, emotivitate  fragilă, spirit mai conservator etc.

– tensiunea luptei şahiste este uneori prea dură de suportat pentru tandreţea şi sensibilitatea sexului frumos.

– marea majoritate a jucătoarelor sunt mai puţin dispuse să-şi asume anumite riscuri,  fie de ordin financiar (cheltuielile legate de pariciparea la competitii), social (studii, prieteni etc.) sau familiar (diverse obligaţii).

– în fine, perioadele de pubertate, ale primelor flirturi, de interes faţă de sex etc., privesc mai mult fetele, cu o oarecare încetinire sau chiar oprire a activităţii lor şahiste.

Toate acestea explică, cu toate excepţiile,  de ce puţine fete pot avea pulsiunile combative necesare pentru a intra printre cei mai buni jucători din lume.  Căci inteligenţa feminină este mai mult artistică-creativă faţă de cea masculină care este mai logică  şi riguroasă; nici memoria lor nu funcţionează la fel, în timp ce spiritul jocului, aptitudinile combative şi setea de a învinge sunt în general mai puternice la bărbaţi.

Specificul relaţiilor umane  şi problemele complexe ridicate de antrenamentul individual fac ca  anumite jucătoare mai ambiţioase să recurgă la serviciile unor jucători mai puternici.  Si dacă există bărbati si femei care se asociază pentru o aventură  –  literară, spirituală sau politică –  sau se leagă din prietenie sau comunitate de idei, dece n-ar exista  şi cupluri sahiste?  O asemenea uniune ar putea aduce celor două părţi toate beneficiile legate de practicarea aceleiaşi pasiuni: documentaţie, antrenament  şi întrajutor comun în carierile lor  şahiste sau pentru crearea unei eventuale colaborări  şahiste mai large, ceea ce ar putea să se resfrângă  şi asupra unei bune înţelegeri în viaţa de toate zilele.

Din toate jocurile care sunt la dispoziţia copiilor, că ar fi simulatoare, funcţionale sau cu reguli arbitrare, şahul antrenează practic toată personalitatea jucătorului într-un lanţ didactic dintre cele mai complete: a învăţa – a stăpâni cunoştinţele sale – a le transforma în priceperi – a le pune în practică – a verifica rezultatele obţinute şi aşa din nou de la început. Iată de ce antrenorul care vine des în contact cu copiii participă – în felul lui – la acest important proces care urmăreşte transformarea lor în fiinţe adaptate din punct de vedere social. Încetul cu încetul, copiii îşi vor da seama că practica şahului îi ajută să se simtă bine iar educatorii ar trebui să profite de această aderare pentru a le insufla bazele comportamentului social-sportiv:

– acceptarea implicită a unor reguli şi convenţii de fair-play.

– obligaţia de a gândi înainte de a juca căci, o dată efectuată, o mutare nu mai poate fi retrasă.

– a se obişnui de a juca în linişte căci regulamentul interzice perturbarea prin orice mijloc a adversarului.

– rezultatele sunt deseori condiţionate de volumul şi constanţa implicării din timpul partidei.

– fiecare situaţie trebuie bine analizată căci orice imprudenţă sau greşeală se plăteşte, uneori foarte scump.

– libertatea opţiunilor incumbă în acelaşi timp responsabilitatea fiecărei decizii luate.

– superioritatea şi  victoria nu se impun ci se demonstrează la tabla de joc.

Pentru a forma şi educa un om transmiţându-i cunoştinţele şi experienţa necesare, rolul principal revine familiei, şcolii şi societăţii. Dar practica şahului poate şi ea să-şi aducă contribuţia căci, în era vitezei şi a răspunsurilor instantanee, acest joc poate învăţa copiii să nu se grăbească, căci cu răbdare şi perseverenţă se poate reuşi mai bine. Pe de altă parte, prin necesitatea de a se concentra mult timp, de a se gândi înainte de a acţiona, de a fi vigilenţi în faţa tuturor intenţiilor adversarului, jocul de şah poate reprezenta o veritabilă terapie pentru copiii hiperactivi, imprudenţi sau refractari. Astfel, chiar înainte de a merge prea departe în asimilarea tehnicii şahiste, tinerii trebuie să înţeleagă marile  lecţii morale ale acestui joc:

• că fiecare situaţie trebuie bine apreciată şi analizată pentru a putea face alegerea cea mai bună printre posibilităţile existente.
• matul trece întotdeauna înaintea câştigului de material şi un eventual sacrificiu momentan poate să ne apropie de victorie.
• rezultatele bune sunt condiţionate de munca dinainte, din timpul şi de după partidă.
• pentru a se ameliora şi progresa, este indispensabil să ne analizăm temeinic propriile partide.
• odată  partida sau turneul terminate, trebuie să le repunem întotdeauna în discuţie şi să continuăm dincolo de un succes sau un insucces.

Acum este deasemenea momentul de a-l învăţa:

• că o partidă de şah se joacă în doi, cu respectarea unor reguli bine definite şi a  adversarului.
• că, odată jucată, o mutare nu poate fi retrasă deci adversarul ar putea exploata imprudenţa noastră.
• şi , înfine, că superioritatea şi victoria nu se impun, ci se demonstrează la tablă fără resentimente, ostilitate sau ură.

• că în orice ocazie şi moment trebuie să se concentreze şi să se gândească bine  înainte de a juca.

Dincolo de transformările anatomo-psihologice datorate creşterii, aspiraţiile tinerilor, modul lor de a vedea lucrurile, posibilităţile lor sunt foarte diferite de la o vârstă la alta; şi chiar fiind de aceeaşi vârstă, copiii nu se aseamănă între ei. Astfel, ţinănd cont de cele trei criterii ce caracterizează un tânăr:   emotivitatea – sursă de energie şi de creativitate dar şi de complicaţii,  activitatea – concretizată în nevoia de a gândi şi acţiona şi viteza de reacţie – pornind de la înflăcărarea instantanee a resurselor sale până la mobilizarea lor mai lentă dar durabilă, putem distinge mai multe caractere de bază:

– nervosul: impulsiv şi pripit care se înflăcărează repede dar nu reuşeşte întotdeauna să finalizeze.

– exuberantul: temerar şi expansiv care debordă de acţiune, dar este prea aventuros.

– pasionatul: exaltat şi plin de râvnă dar şi muncitor căruia îi place să reuşească.

– flegmaticul: serios şi controlându-şi emoţiile, dar lipsit de entuziasm

– sanguinul: impetuos, tendinţă spre violenţă, dar foarte abil şi descurcăreţ.

– sentimentalul: sensibilitate vie dar naivă, conştiincios dar mai degrabă timid.

– nonşalantul: lipsă de ardoare şi de agerime, nu munceşte decât forţat.

– apaticul: insensibil şi indolent, nu munceste decât în propriul ritm.

Apoi, putem să ne preocupăm de nivelul intelectual al  elevului nostru, de particularităţile caracterului său, de natura temperamentului, de intensitatea trăsăturilor sale afective, de felul şi calitatea muncii sale, de atitudinea faţă de rezolvarea testelor, de comportamentul său în timpul partidei  în rezolvarea diferitelor probleme cum ar fi, de exemplu: dacă doreşte să-şi analizeze partidele şi să se amelioreze, cum reacţionează în faţa înfrângerilor şi a victoriilor etc.

Conştient că fiecare caracter cere un tratament diferit şi că adesea aceeaşi problemă poate să se prezinte sub forme diferite, antrenorul trebuie, prin abilitatea sa psiho-pedagogică, să caute mereu apropierea cea mai potrivită, să înţeleagă fiecare manifestare a elevilor săi şi, în special, să găsească cele mai bune soluţii de ameliorare.

Munca cu copiii cere o cunoaştere solidă a universului lor spiritual, foarte bogat şi nuanţat.  Adult, antrenorul trebuie să fie capabil să simtă sufletul tânăr, să ghicească ce se întâmplă dincolo de zidul aparent inabordabil al copilăriei.