Articol de pe siteul http://andreidobos.wordpress.com
Apararea Lujin este una dintre lecturile la care revin periodic, de fiecare data intrigat si poate usor enervat de anumite particularitati structurale ale acestui minunat roman, dar intotdeauna pasionat. Povestea, bine-cunoscuta cititorilor lui Nabokov, are parte de o deschidere de manual: copilaria micutului Alexandr Ivanovici, violentata de precautia cu care cei din familie il abordeaza si de brutalitatea contactului cu lucrurile din jur, se duce incet-incet spre terenul minat, schizoid, al paradisului artificial. La aceasta vor fi contribuit decisiv, fara doar si poate, personaje aparent secundare, dar de o luminozitate stridenta in memoria lui Lujin, frantuzoaica grasa, matusa si, de ce nu, insisi Phileas Fogg si Sherlock Holmes. Piesele cu adevarat importante din economia existentiala a personajului ies de pe harta atentiei lectorului pe masura ce naratiunea inainteaza, toate desfasurarile de forta se concentreaza intr-un singur punct, unde (si cand) printr-o putere de abstractie proprie sahului, tensiunea interioara atinge cote fantastice, acel gen de tensiune ignoranta, deopotriva, la prioritate si posteritate. De aceea, Alexandr Ivanovici isi uita destul de repede tatal, fara prea multe probleme, il uitam si noi, cu toata constiinciozitatea cu care autorul il tipologizeaza si, fireste, ironizeaza. De aceea o interpretare in cheie psihanalitica a lui Lujin mi se pare nu doar paguboasa, cat, mai ales, de o infioratoare banalitate. Altele sunt calitatile si altele problemele pe care le pune Apararea Lujin.

Sa pornim de la evidente: Nabokov creeaza un subtext al romanului cu ajutorul caruia tinde sa demonstreze corespondentele dintre literatura si sah, mai precis corespondentele intre doua limbaje diametral diferite ca expresie, dar agonale si anxioase, de comunicare cu sinele profund. De aceea, Lujin lasa senzatia unui geniu romantic avant la lettre, posedat si de un nobil autism, iar Nabokov imita, prin modul in care isi construieste romanul, o partida de sah. Ca lucrurile stau astfel ne-o spune chiar instanta intuitiei feminine care, prin viitoarea doamna Lujin, tatoneaza profunzimile acestei complicate fiinte, observand ca, desi, substantial, Lujin nu este ceea ce se poate numi un om cult, el da totusi dovada de o asemenea calitate in esenta: “Si, lucru ciudat, cu toate ca Lujin citise in viata si mai putin decat ea, nu terminase gimnaziul si nu se interesase de nimic altceva decat de sah, ea intuia in el mirajul unei culturi careia ei ii lipsea. Erau titluri de carti si nume de eroi care lui Lujin ii erau cumva familiare, desi cartile propriu-zise nu le citise niciodata. Felul lui de a vorbi era greoi, plin de cuvinte ridicole, nelalocul lor, dar, uneori, aparea cate o intonatie nestiuta (subl. mea), sugerand alte cuvinte, vii, pline de subtilitate, pe care nu era in stare sa le exprime”.

Totul in acest roman pare sa urmareasca, cu o acuitate la limita patologicului, acea intonatie nestiuta din descrierea de mai sus; de la savantlacul observatiei psihologice pana la complicata filosofie a autismului. Meditatia lui Nabokov se transforma, pe nesimtite, intr-un poem obsesiv, un malaxor al vocilor (Lujina, mama si tatal acesteia din urma), resentimentelor (propria copilarie, Valentinov, un adevarat visiting devil etc.) si propriile limite (Turatti) care se devora pe sine si care, prin exemplare intorsaturi de penita, izbuteste slefuirea unui artefact perfect construit. Un artefact care mi-a lasat, inca de la prima lectura, sentimentul unei puternice stranietati; o stranietate nu neaparat in consens cu cea despre care (si de care incearca sa se apropie) vorbeste Harold Bloom (metafizica?) cat, mai degraba, stranietatea apropierii subtile intre acest roman si un lamento in stil fin de sicle care imi devenise de o limpede familiaritate la un moment dat. Tocmai aceasta solutie simpla mi-a violentat receptarea: apararea Lujin era, la urma urmei, o strategie atroce care isi atragea urmaritorul in pacla sahului etern, il obliga pe acesta din urma sa se invarteasca in jurul cozii si il devora apoi cu o perfidie iesita din comun. Pana la urma, autorul ne insala, partinitor fiind pieselor negre, ne face sa credem ca apararea ar avea – ce gluma buna! – titlul de solutie, in timp ce albul, Turatti, este cel care trebuie, cu adevarat, sa gaseasca solutia, iesirea din impasul mediocrei remize. Dar despre cum se va descurca incurcatul Turatti, romanul nu spune nimic, iar aceasta este adevarata provocare a lui Nabokov. Restul este patologic si reprobabil.