Pentru prima parte a articolului, click aici: Partea 1-a.
O teorie asemanatoare dar divergenta spune ca Fischer era atat de convins de superioritatea sa asupra oricarui oponent, incat infrangerea era de neconceput. In acest fel, pana si cate un esec ocazional avea darul de a-i scadea moralul si increderea in fortele proprii. Partidele lui Fischer ne arata ca, in rarele ocazii in care a pierdut o partida de turneu, performanta sa din partida urmatoare a fost mediocra, iar procentul de victorii totale din turneu mai mic decat de obicei. “Recuperarea” morala dupa astfel de esecuri se pare ca este mai usoara pentru un jucator care este constient de propriile sale forte si care ia in calcul si posibilitatea unei infrangeri. Cand era doar un pusti, si pierdea o partida de sah rapid, invariabil Fischer aseza piesele din nou si cerea o revansa imediata; un semn care poate indica o adanca nevoie psihica de a-si reconstrui imaginea proprie, imaginea unui invingator. Lacrimile insoteau deseori infrangerile. La turneul Candidatilor din ’59 a plans cand Mihail Tal i-a administrat o lectie severa. Fischer a fost vazut plangand iarasi la Mar del Plata ’60 cand a fost invins de Spassky intr-o celebra partida jucata in Gambitul Regelui. Cand a fost provocat de reporteri inaintea meciului cu Petrosian cu intrebarea “Plangi atunci cand pierzi o partida?” Fischer a raspuns ca un adolescent mandru: “Ma rog, daca eu plang, rusii se imbolnavesc atunci cand pierd o partida”(Aici Fischer se refera la cateva meciuri ale sale impotriva rusilor, care dupa o serie de infrangeri isi luau un time-out pe motive in special medicale, asa cum s-a intamplat si cu Spassky, si cu Taimanov, printre alti. Tot Fischer a spus la un moment dat legat de acest fenomen: “Se pare ca nu am invins niciodata un oponent sanatos!”)
Cel mai interesant fenomen despre Fischer este nu faptul ca sahul are asemenea efect asupra lui, ci (foarte interesant!) efectul pe care il are sahul jucat de el impotriva adversarilor sai – le distrugea moralul, facandu-i sa se simta de parca ar fi fost prinsi in menghina de o forta extraterestra. “E un calculator uman!” era una din laudele pe care admiratorii i le faceau. “E doar un calculator” era comentariul rautacios al detractorilor sai.
Ce insemna acest lucru? In primul rand, calculatoarele nu au probleme psihice sau de moral. Masinile (in general si la timpul prezent!) nu poseda o atasare psihologica fata de reguli particulare sau stiluri de joc, si pot calcula precis si foarte repede.
Fischer era perceput ca o masinarie bazata pe microcipuri – analiza pozitii complexe cu o viteza uimitoare, iar adversarii erau aproape intotdeauna in urma cu timpul pe ceas. Referindu-se la viitorul computer sahist, Jim Sherwin, un jucator american care il cunostea bine, il asemuia pe Fischer cu un “prototip al lui Deep Blue”.
Deep Blue, computerul care l-a invins pe Garry Kasparov intr-un meci celebru.
Analiza sovieticilor a aratat ca si in fata pozitiile atipice Fischer nu “cheltuia” mai mult de 15-20 de minute pe mutarile critice; alti mari maestri ajungeau si la dublul acestui interval. Totodata, Fischer nu parea a fi guvernat de vreun sistem sau vreo tehnica predeterminata psihologic. Un singur exemplu ar trebui sa fie de ajuns: mutarea 22 a partidei nr.7 din meciul contra lui Petrosian din 1971, Meciul Candidatilor. Cine altcineva decat Fischer ar fi schimbat calul pe nebunul adversarului? Sa schimbi un cal activ pentru un nebun slab era de neconceput ; parea ca incalca o axioma de baza a jocului! Totusi, dupa cum a demonstrat Fischer, a fost decizia corecta, transformand un avantaj mic intr-un avantaj decisiv.
Mutarea 22. Cxd7! jucata de Fischer
Jucatorii umani se simt deseori nesiguri in pozitii deschise, complexe, deoarece o parte din ei se teme de necunoscut. Drept urmare, ei evita expunerea regelui propriu de frica sa nu fie prins in tirul inamicului. Bunul simt si cunoasterea istorica le spune ca asa se intampla de obicei. Nu si Fischer. Daca el credea ca adversarul sau nu are vreo sansa de atac castigator asupra regelui ramas fara aparatori, daca nu vedea nici un pericol, regele sau statea neprotejat, parca provocandu-si adversarii.
In fata sangelui rece al lui Fischer, increderea adversarilor sai incepea sa se dezintegreze. O mutare a lui Bobby, aparent slaba, era reevaluata serios. Era o mutare care avea un plan de geniu in spatele ei, nedetectabila de simplii muritori (de obicei, aveau dreptate!). Marele Maestru American Robert Byrne a etichetat acest fenomen “Frica-De-Fischer”. Mari maestri se cocosau sub presiune, costumele lor se sifonau efectiv, transpiratia incepea sa sape santuri pe fetele lor, panica le consuma incet-incet sistemul nervos. Erori “nefortate” incepeau sa apara pe tabla. Calculele nu mai erau precise. Exista un zvon printre marii maestrii ai timpului ca Fischer isi hipnotiza adversarii chiar, cum se intamplase la vremea lor si cu Lasker, Alehin, Tal, si mai tarziu Kasparov. Din cand in cand, in meciuri lungi in special, adversarii lui Fischer sufereau caderi psihosomatice. Fischer inducea adversarilor sai tot felul de stari negative, de la presiune arteriala, migrene, raceli, gripe, epuizare, in timp ce el parea imun la mai toate aceste stari.
(va urma)
0 Comentarii