Joacă şi joc de Nicolae Manolescu
Mă intorc la şah. E păcat că jocul cel mai ingenios şi profund din toate nu prezintă nici un interes pentru educatori. Nu există niciun altul care să aibă capacităţile formatoare ale şahului. S-a spus că e un sport şi totodată o artă.
Nicolae Manolescu
Roger Caillois susţine, într-o carte celebră, că jocul nu se opune seriozităţii, ci realităţii. Cu alte cuvinte, pe de o parte, jocul nu aparţine divertismentului, fiind adică „serios”. Iar pe de alta, ar trebui să fie definit ca un domeniu paralel faţă de realitate, avându-şi autonomia şi regulile proprii.
În clasificarea lui Caillois a jocurilor, nu există însă distincţia dintre joacă şi joc. Franceza nici nu are doi termeni pentru joaca unor copii şi jocul unor adulţi, nici alte limbi. Între joacă şi joc există însă o sumă de diferenţe. Nu toate clarificate de către psihologi, pedagogi, sociologi ori filosofi şi care ne conduc la concluzii opuse. Unii pretind că diferenţa principală ar consta în faptul că un copil care se joacă nu ştie că se joacă.
Din experienţă personală, urmărindu-mi copiii, pot spune contrariul. „Mă duc să mă joc”, ne anunţă fetiţa mea care are şase ani şi jumătate. În vreme ce adulţii, pretinde aceeaşi teorie, ştiu că se joacă. Nici în cazul lor, n-aş paria pe această idee.
Roger Caillois
Oare un şahist, care şi-a consacrat viaţa (nu doar tinereţea, ci viaţa, şahul fiind adesea practicat profesionist de oameni de vârsta a treia) jocului cu pricina, poate crede că se joacă? Pentru el şahul e viaţă. Adică realitate. Ca, de altfel, joaca fetiţei mele cu păpuşile sau cu animalele din plastic. M-am întrebat care este modelul joacăi. L-am găsit, în cazul aceleia cu animalele, în poveştile şi filmele pe care Ana le ştie. Am surprins-o repetând scene din Scooby-Doo. Păpuşile ei reiau întâmplări din viaţă, cu părinţi, copii, maîtresses (adică învăţătoare), medici şi altele. Ana este perfect conştientă că joaca ei nu e realitate. Aşadar, lucrurile stau exact invers decât cred unii.
Mă intorc la şah. E păcat că jocul cel mai ingenios şi profund din toate nu prezintă niciun interes pentru educatori. Nu există niciun altul care să aibă capacităţile formatoare ale şahului. S-a spus că e un sport şi totodată o artă. Eu prefer să-l consider pur şi simplu un joc şi să-l recomand oamenilor şcolii ca un mijloc excepţional de a dezvolta în copii şi în adolescenţi anumite calităţi, fizice şi morale deopotrivă.
(În paranteză fie zis, când am citit că Bobby Fisher se antrena pentru finala de le Reykjavik cu Boris Spasski ridicând haltere şi făcând mai multe bazine zilnic, mi-am amintit cum am pierdut eu finala unei competiţii şcolare din cauza oboselii: prima migrenă din viaţa mea m-a împiedicat să devin campion după o partidă în care aveam, spre sfârşit, o tură în plus!) Aşa cum există (sau ar trebui să existe) săli şi ore de sport (oricare), tot aşa ar trebui să existe cluburi şi ore de şah în toate şcolile din ţară. Pe lângă o politică a computerului pentru toţi, ministerul ar trebui să iniţieze şi una a şahului pentru toţi.
Aşa cum există (sau ar trebui să existe) săli şi ore de sport (oricare), tot aşa ar trebui să existe cluburi şi ore de şah în toate şcolile din ţară
(Scris de Nicolae Manolescu pe www.adevarul.ro)
- 16
- 643
- 0
