Gavril Flutur scrie un roman: Când oile dau mat lupilor

De-a lupul şi oile

“Ne jucam lupul şi oile. E un joc, în care dacă joci cu lupul trebuie să mănânci oile. Dacă eşti cu oile, trebuie să încercuieşti lupul”. După câteva jocuri împreună cu prietenii, Gavril a început să câştige mereu. Nu cu mult înainte, îi auzise la urechi o vorbă, că “nici vacile nu era bun să le pască”. Ambiţios, a dat drumul vacilor din grajd, a mers cu ele pe câmp şi … le-a pierdut. “Le-au găsit ai mei, a doua zi, fugiseră”.

Avea 12 ani şi vederea tare slabă. Într-o zi, unchiul său, pasionat de şah, i-a zis că ar face bine să se apuce de asta. Şi Gavril s-a apucat. A mers cu colindul, a luat 100 şi ceva de lei (prin ’82 asta), din care 90 de lei i-a dat pe o tablă de şah. Părinţii i-au zis că e ţăcănit, că de prostii de-astea avea el nevoie? Când le-a mai trecut din supărare, au realizat că fiul lor gândeşte bine şi repede. Unchiul avea prieteni şahişti şi îl lua pe copil cu el.

“Era o casă, veneau oameni mari şi jucau şah între ei. Mă uitam la ei şi mă gândeam că vreau să joc cu ei, să îi bat. Şi, prima dată când am jucat cu unul, am pierdut din prostia mea. Aveam avantaj mare, dar…”. Dar, peste câteva săptămâni, nu îl mai bătea nimeni.

“Dacă nu eram bun nici de păscut vacile, şahul mi-a dat un canal în viaţă”. La 12-13 ani, lui Gavril îi era clar ce vrea: să ajungă campion la şah. De ce la şah? “Pentru că şahul e la fel pentru toată lumea. Nu e nicio diferenţă, văzător sau nevăzător. Oricum, de la un nivel, jucătorul, orb sau nu, are tabla în minte, ţine minte poziţiile”.

Aşadar, o deschidere ciudată pentru partida vieţii lui Gavril. Trecem peste o bucată din partida de mijloc, în care Gavril a învăţat şah din ce i-au citit alţii prin cărţi. Şi-o aminteşte pe prima: “O idee străbate deschiderile”.

Povestea încăpăţânatului total

Sună telefonul. E mesaj. Vorbitor. Un program special îi citeşte lui Gavril mesajul primit. În spaniolă, pe repede înainte. “Dacă era posibilitatea asta atunci, să îmi citească un program cărţile de şah, altfel vorbeam astăzi cu şahiştii buni”, spune “spaniolul” născut în Suceava.

Prin ’92, lumea văzuse că e bun. Dar cum la vremea aia “nu prea aveai cu cine să vorbeşti pe la Federaţie [de şah]”, m-am gândit că în România nu mai pot progresa. A plecat la un concurs în străinătate, dar i-a fost frică să rămână. În ţară, o firmă din Rădăuţi îi susţinea deplasările la turnee. “Dar când le-am zis, în 95, că vreau să merg la un concurs în Spania, au zis că nu pot să îmi dea aşa o sumă”. I-a înţeles, dar n-a cedat.

Atenţie, de-aici se va juca agresiv! Se vor lua figuri, pionii vor pica pe capete, sacrificii la tot pasul. Pentru poziţie.

“Alo! Domnu’ Isărescu?”

În iulie 1995, se organiza un concurs mare la Benasque. Nu pentru nevăzători şi slab văzători, ci pentru toţi, concurs deschis. Gavril, om în toată regula, cu femeie acasă, vrea să plece. N-are viză, bani de drum, bani de participare la turneu. Şi tot vrea să meargă. Ba chiar cu “maestrul”, un prieten sucevean care vrea să ajungă şi el în Spania. Gavril va spune că îi e antrenor, dar “maestrul” n-are habar de şah. Dar i-ar putea citi de prin cărţi, pe drum.

“Şi am plecat la Bucureşti, să căutăm sponsori. Am mers din bancă în bancă. Nimic. Era primăvară, imediat după accidentul de la Baloteşti. Dar noi am zis să încercăm şi la Tarom“. Au intrat şi au ieşit numaidecât, după un “n-avem timp de astea acum”. Dar, după ce i-au bătut pe toţi la cap, s-au ales cu două numere de telefon. Unul de la biroul directorului de la Tarom şi unul de la biroul lui Mugur Isărescu, guvernatorul BNR.

“M-am întors cu “Maestrul” la Suceava şi am început să dau telefoane. În fiecare zi, la ore diferite, doar-doar o să dau de ei”. Mai erau doar câteva zile până la turneu. “Era joi, luni începea turneul. Primim telefon de la Tarom că aveam biletele. Am sunat la BNR şi ne-au chemat la Bucureşti, că sunt de acord să ne susţină”, îşi aminteşte Gavril.

Au dormit în tren, întinşi pe jos, s-au schimbat la costum în Gara de Nord. “Am vrut să te văd şi eu, că eram curios cine a sunat de atâtea ori”, i-a spus Isărescu lui Gavril. I-a dat bani şi avionul i-a dus până la Barcelona. Au ieşit din aeroport şi au vrut să ia taxi-ul. “Taximetristul ne-a spus o enormitate, am socotit noi cât venea în lei şi era enorm. Am zis să luăm trenul, să mergem cu naşul”.

– Maestre, cum sunt peştii?

– Peştii? Portocalii, roşii, galben cu negru.

Au luat trenul spre Zaragoza, sperând ca apoi să ajungă la Benasque, ora din provincia Huesca, din nord-estul Spaniei. “Dar, când a venit naşul, ne-a spus că înţelege că noi facem ceva deosebit, dar a zis că în Spania fiecare călător trebuie să plătească”. Şi i-a dat jos din tren. Maestrul a plecat în recunoaştere, Gavril a rămas pe peronul gării.

“Apoi vine Maestrul şi îmi zice “Am găsit un oraş extraordinar”. Era San Vicente de Calders. Era un parfum aşa de flori dulci, mediteraneene, nu mai simţisem aşa ceva. În centrul oraşului, erau fântâni cu peşti coloraţi. Mi-a spus Maestrul. Eu îl întrebam: “Cum sunt”. Şi el îmi spunea că unii sunt roşii, alţii portocalii, alţii galben cu negru. Atunci i-am spus maestrului că, dacă voi ajunge cineva, o să îmi fac o casă aici”.

Au stat în oraş, şi-au dat seama că nu merge cu naşul şi au cumpărat bilete. Gavril a ajuns la turneu, a luat locul 24. “Am jucat prost”. Dar, tot atunci, au zis că nu vor să mai plece acasă. Au dormit două zile în aeroport, “pe bănci din alea de beton”, apoi au mers în gară, “dar la 12 noaptea s-a închis, Maestrul a dormit pe jos, pe un carton, eu m-am proptit cu spatele de perete şi aşa am stat până dimineaţă”.

În ţara visului: “Noi dormim sub un pod”

Au luat trenul spre Lisabona, capitala Portugaliei, cu gândul să ceară “azil politic”. O utopie. Au ajuns la ocean, şi-au zis că neam de neamul lor nu a mai ajuns aici, s-au luat în braţe. Când se plimbau pe faleză, au dat de un grup de oameni. “Mai săracă ţară ca asta, nici România nu e”, se jelea un ţigan venit din România, iar Gavril şi Maestrul îşi dădeau seama că nu au ajuns unde trebuie. “Dormim sub un pod”, a încheiat ţiganul, iar şahiştii s-au îndreptat spre biroul pentru străini.

Li s-a spus că vor fi expulzaţi. Aşa că au făcut drum întors în Spania. Au mâncat 50 de conserve de peşte, “cu biscuiţi”. Au ajuns la Madrid, iar Gavril a făcut rost de numărul de telefon al unui antrenor de şah. Omul se pregătea să plece în concediu, dar Gavril i-a explicat of-ul lui, că vrea să rămână în Spania. L-a ajutat, iar Gavril a ajuns să ţină clase la clubul antrenorului. A participat şi la concursuri, lua premii mici, dar importante, deoarece îşi putea plăti chiria.

Maestrul a plecat doi ani de lângă el, “vrăjit” de o femeie, dar s-a întors. Îi citea partide din cărţi, ca pe vremuri. În tot acest timp, “Maestrul” a prins probabil doar câteva mutări de impresionat gagici prin baruri, dar i-a fost de mare ajutor lui Gavril.

Partida se îndreaptă spre sfârşit. Dar mutările sunt frumoase, merită un minut de atenţie.

Soţ, tată, angajat, şahist din pasiune

În 2000, a primit cetăţenie spaniolă. Acum, toţi cei patru fraţi ai săi sunt în Spania. Gavril a plecat din Madrid în Bilbao, apoi lângă Barcelona, în apropierea oraşului cu peşti coloraţi din fântâni.

Are o casă acolo, unde stă cu nevasta româncă şi copiii româno-spanioli, o fată şi un băiat. A jucat la bursă, nu s-a descurcat deloc rău, acum lucrează în vânzări la Loteria Spaniolă. Câştigă bine, iar Loteria susţine şi echipa de şah a nevăzătorilor. Recunoaşte că dorinţa de a-şi construi o familie în adevăratul sens al cuvântului l-a îndepărtat de lumea şahului de mare performanţă.

Cândva, în toţi aceşti ani, a avut ocazia să joace o partidă amicală cu Wiswanathan Anand, campion mondial la şah. A fost remiză. Ţine partida în memorie. De altfel, ar putea juca şah fără tablă. Aşa fac toţi jucătorii ajunşi la un anumit nivel. Ar putea juca aşa cu Dacian Pribeanu, făcând deschiderea, jocul de mijloc şi finalul nu pe tablă, ci prin dialog.

Dacian crede că şahul este “lupta dintre negru şi alb, dintre dorinţele şi temerile tale”. Din experienţă, Gavril spune că şahul este “o cale perfectă pentru integrarea în societate a nevăzătorilor”. Dă un exemplu simplu. Există un soi de fotbal pentru nevăzători, dar niciodată echipa nevăzătorilor nu va putea juca de la egal la egal cu o echipă de văzători. La şah, cu voinţă, se poate. Pentru el, şahul mai este ştiinţă, artă, sport. “Eşti toată viaţa student”, închide el partida.

“Ca şi ceilalţi, ei pot visa”

Cupa Mondială la Şah pentru nevăzători a avut loc în ultima săptămână la Călimăneşti. Au participat şapte echipe: Ucraina, Polonia, Serbia, Spania, Kazahstan, Republica Moldova şi România, scrise aici în ordinea pe care au ocupat-o la finalul concursului. Românii au primit lingura de lemn, pe care şi-au atârnat-o zâmbind de gât. Marele maestru Dieter Nisipeanu şi actualul campion naţional al României, Constantin Lupulescu, au venit la eveniment pentru bunul lor prieten Dacian. Cei trei au concurat la Olimpiada de la Dresda, din 2008.

“Îmi amintesc că, odată, am jucat cu un nevăzător. Nu e nicio diferenţă, doar că, pe atunci, lui îi şoptea cineva ce mutare am făcut eu”. Altfel, nicio diferenţă. Pe un forum, cineva explică de ce, la şah, nu e nicio diferenţă între nevăzători şi văzători. “Au capacitatea de a visa, la fel ca şi ceilalţi”. Şahul îl visezi, tabla e doar un suport.

Cum se joacă: tabla pe care joacă nevăzătorii are pătrăţele negre ieşite în relief, depăşind nivelul celor albe. Piesele se prind de tabla de joc. Piesele negre au vârful ascuţit, iar cele albe – rotund.