Ajedrez (Șah)

 
 Articol preluat de pe http://sonumbitchblog.wordpress.com/2014/04/28/ajedrez-sah/
Ocazional, turist în Catalunia. În Catalunia locuiește și familia lui, a mers în vizită. Bonus, s-a înscris la un concurs de șah. Durerea zilnică, o afecțiune a coloanei pe care o poartă din pantofi și până în creștetul capului, e și azi acolo. Un orgoliu frânt pe la spate ține loc coloanei. Merge pe străzile curate ale Barcelonei, ici și colo presărate cu taxiuri galben-negre, cu magazine cochete- mici, curate-, cu mandarini și lămâi, cu autobuze roșii și fete frumoase. O Barcelonă în care oamenii sunt mai mult absenți pe străzi (sau poate absența lui din proprii pași e pricina), acum, în preajma sărbătorilor iernii (care aici nu e iarnă), cu excepția împrejurimilor Pieței Catalunia, ale Pieței Spania (Piața Catalunia nu e în Piața Spania, clar, ar spune lumea că spun catalanii!) și ale Barcelonetei, aproape de Mediterana liniștită, unde ospătarii te invită direct de pe stradă- într-un marcaj om la om agresiv- în restaurant. Se comportă, oamenii, ca în mai toate marile orașe, centrul e o inimă alimentată de mai puțin discutatele artere.
O senzație. Deja vu. Dar ce e deja vu-ul, se gândește, dacă nu un vis de noapte, de somn, și unul de zi, împletite cu trenul evenimentelor reale, izvorât parte din malaxorul subconștientului, acea regiune necunoscută, iar celălalt izvor aflându-se în stânca unui concret cotidian? Un mix de vise și visuri, de subconștient și evident, ca niște indicatoare de care știi, dar pe care le-ai lăsat în spate pe nebăgate de seamă și care te așteaptă negreșit în față. Sau… Un fel de încercuire bezmetică a unui centru instabil ? Juca șah, exista o posibilitate ca într-o zi să ajungă la Barcelona. Firele s-au atins. Deja vu. Cine știe ce planuri au cele nevăzute… De teama cui se ascund nevăzutele în Invizibil? Sau poate deja vu e doar o pistă falsă, fals speranță a eternității. Ba mai mult, a eternității repetate! Și asta, desigur.
A plecat mai devreme, azi, la concursul de șah, ca să aibă timp să viziteze Parcul Guell. Toată lumea o face, e și el dator. O cerșetoare de profesie, dintre cele care au deznobilat cerșetoria, cu un batic negru acoperindu-i capul, îngână ceva sprijinită de un perete…
Pe drum, în Parcul Guell…
Un cerșetor fără cap (capul îi e ascuns sub costum într-un mod ingenious) și un om-floare, măslini și mandarini, și iriși ușor ofiliți, și vânzători de accesorii lucioase întinse direct pe nisipul unei mici arene de pe marginea căreia se vede ceața de deasupra mării, un magician. Fals magician. Suflă baloane colorate de spumă- de mărimea unui zeppelin-, iar niște papagali, doi sau trei, verzi se hârjonesc într-un copac. Case albe în care par a se ascunde îngeri ponosiți; îngeri trăind din subînchirierea pământului se văd din imediată vecinătate și până la marginea mării. Un chitarist mângâind corzile, de sub un turban, cântă unei haite de câini vagabonzi, domesticiți, în fapt, de Jimmy Hendrix și Bob Dylan. El șade, ei dorm în jurul lui la intrarea  într-o grotă de piatră de la poalele parcului. Milioane de aparate de fotografiat explodează în milioane de zoomuri, ca jocul de imagini dintr-un caleidoscop. Aceste fotografii, vitraliile unui atom numit Parcul Guell.  Pe drum, în catalană, pe o clădire crenelată, era scris un poem pe care nu are să-l înțeleagă niciodată, e inutil să înveți catalană dacă nu locuișesti în Catalunia, chiar dacă în sufletul lui țopăie un pic de patetic barcelonez…
Rememorează primele zile. 3 partide din nouă, urmează a imediat a patra. 3 puncte, 3 victorii. Neașteptat. Nu a înțeles niciodată exact algoritmul lui Arpad Elo, cum se calculează punctele acumulate sau pierdute într-un concurs de șah… Primul oponent a fost o doamnă foarte în vârstă. S-a gândit, văzând-o pe scaunul din fața lui, că va încerca să țină ritmul cu el. Poate greșit sau poate nu era cazul acestei doamne, gândi că cei mai în vârstă, din cine știe ce instinct, poate din cel al mirajului tinereții, nici mai mult, nici mai puțin, încearcă să țină ritmul cu cei tineri. Așa i-a spus chipul ei că va face. Așa că a început să joace repede. Repede. Și mai repede. Ca hiponotizată de gândul lui neauzit, Pilar a început să joace repede. Repede. Și mai repede. Și a greșit. Și a pierdut. Nu poți alerga… când nu mai poți alerga. I-a fost dragă. Când a pierdut, Pilar a zâmbit, a zis că i-a fost foame. L-a cuprins vinovăția. Competițiile:  tu meriți mai mult ca alții. Absurd. Dacă el exagerase, forțând o strategie, că ea va reacționa cumva și existau îndoieli că o va face… ea a făcut-o exact așa.
Continuarea o puteti citi aici pe pagina originala a articolului despre sah