PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

Ideea de a scrie acest material mi-a venit în urma numeroaselor comentarii aprinse de pe site care au atins măcar tangențial acest subiect. Mulți parteneri de discuție au fost probabil șocați de franchețea cu care mi-am prezentat punctul de vedere nepopular și mi-au cerut să le ofer informațiile pe care mă bazez. Le-am promis că o voi face într-un articol extins, pentru că un comentariu este cu totul insuficient pentru a lămuri ceva atât de complex. M-am ținut de promisiune, chiar dacă mi-a luat destule ore de lucru.

Șahiștii sunt în cea mai mare parte indivizi cu un înalt spirit competitiv și, mai devreme sau mai târziu, realizează că nu prea mai pot progresa. O clasificare superioară, un rating mai înalt, rezultate superioare în turnee – toate acestea le-ar satisface setea de succes și orgoliul, nemaivorbind de faptul că vin la pachet cu avantaje materiale. Indiferent dacă blocajul a intervenit la 1900, la 2300 sau la 2600, jucătorul ajunge să se întrebe care este cauza lui. Din ce cauză X și Y au o forță de joc superioară? Sunt mai deștepți? Au avut antrenori mai buni? Au niște metode de antrenament secrete? Petrec mai mult timp studiind? Dacă da, ce anume și cum studiază? Au o memorie mai bună? La unele dintre acele întrebări ajunge și antrenorul care observă cât de mult variază rezultatele de la un elev la altul. Din ce cauză unul pare că absoarbe totul ca un burete, luptă la medalii la fiecare finală de juniori, obține titluri, și altul pare că bate pasul pe loc ani de zile? Din moment ce au aceeași vârstă, și li s-a acordat aceeași atenție, s-au predat aceleași lucruri, au mers la aceleași concursuri, de ce „au ieșit” atât de diferiți?

Sunt puține subiecte care fascinează oamenii inteligenți mai mult decât cel al factorilor care determină excelența într-un domeniu oarecare. Preocupările legate de găsirea unui răspuns datează cel puțin de pe vremea civilizației antice. S-a scris atât de mult și este o tematică atât de vastă și complexă încât ar fi o glumă de prost gust să pretind că aș putea să fac altceva decât să zgârii suprafața problemei într-un articolaș oarecare. Totuși, întrucât subiectul mă pasionează de ani buni de zile și am citit mult din literatura științifică în domeniu, voi încerca măcar să schițez o introducere pentru cititorii acestui blog. Evident, voi încerca să prezint tematica într-un mod simplificat și pe alocuri chiar simplist. Altfel, s-ar ajunge la noțiuni avansate de cercetare în domeniul psihologiei și subtilități tehnice legate de validarea statistică a datelor, lucruri care nu cred că își au locul aici.

În această primă parte mă voi referi la ideile luate la modul general, iar în cea de a doua parte voi vorbi mai concret despre datele pe care le avem la ora actuală în domeniul care ne pasionează, cel al șahului.

În funcție de epocă și curentele filozofice predominante, pozițiile au variat între două extreme. O extremă ar fi cea care acordă înzestrării naturale (prezentă la naștere) un rol esențial – modelul geniului înnăscut, care are nevoie doar de puțin efort pentru a realiza ulterior lucruri deosebite. Cealaltă extremă este cea egalitaristă, care vede toți nou-născuții ca fiind absolut egali din punct de vedere intelectual și consideră că rezultatele obținute în oricare domeniu sunt în întregime datorate mediului. Prin mediu (în acest context) se înțelege absolut tot ceea ce intervine în viața individului, inclusiv familia, școala, cantitatea și calitatea instrucției urmate și așa mai departe. Desigur, mulți s-au situat pe o poziție intermediară care apreciază că rezultatele deosebite apar ca urmare a unei combinații echilibrate de factori care sunt în parte prezenți la naștere și în parte țin de mediu. Disputa de idei și argumente a devenit consacrată în ultimul secol sub denumirea popularizată de literatura de limba engleză, „nature versus nurture”. La ora actuală prin „nature” se înțelege natura individului prezentă la naștere și înscrisă în codul său genetic, și prin „nurture” se înțelege tot ceea ce ține de exterior.

Importanța acestei controverse nu este strict de ordin științific, ci este dată de consecințele extraordinare pe care le are asupra modului în care înțelegem natura umană. Implicațiile filozofice și politice sunt cu bătaie lungă. Din păcate, de multe ori, tocmai scopurile politice doctrinare sunt cele care au dictat și prezentul nu pare să facă excepție. De mult prea multe ori știința nu a fost lăsată să dea răspunsuri posibil obiective. Interesele de moment au dictat care rezultate pot fi acceptate și popularizate și care trebuie ascunse sub preș sau interzise. A existat o epocă în care exagerările de tip genetic-determinist au dus la conceptele de tip eugenic și care în interpretarea lor cea mai barbară și într-un anumit context politic favorabil au inspirat o parte din programul naziștilor. Nici epoca actuală nu face excepție, însă exagerările sunt de sens opus. Trecem printr-o perioadă în care în lumea vestică domnește o păguboasă corectitudine politică în toate domeniile, și unul dintre fundamentele ei este egalitarismul. Ca urmare, cercetările bine documentate și cât se poate de convingătoare care arată că oamenii nu se nasc egali, că există diferențe native înalt semnificative statistic nu doar de ordin fizic între indivizi, rase sau sexe, se strecoară cu foarte mare greutate prin furcile caudine ale cenzurii și de multe ori costă cariera celui care are îndrăzneala să le publice.

Timp de secole controversa a fost bazată doar pe presupuneri și argumente „de bun simț”. Abia relativ recent am ajuns să dispunem de arsenalul științific necesar unor studii care să dea răspunsuri bazate pe modul în care se prezintă realitatea, și nu modul în care credem sau ne-ar plăcea să se prezinte. Am reprezentat simplificat pozițiile existente în prezent în tabelul de mai jos:

Modelul determinist genetic susține că genele au o importanță majoră în determinarea aptitudinilor individului, iar mediul nu poate decât să acționeze în sensul accelerării sau inhibării dezvoltării în direcția favorizată genetic. Să luăm exemplul unui individ care se naște cu o constituție genetică favorabilă unui matematician strălucit. Genele îi dau doar abilitatea de a deveni așa ceva, el are calitățile native necesare care se vor putea manifesta doar dacă va trăi într-un mediu care-i permite să studieze și să se afirme. Dacă trăiește într-o peșteră sau singurul contact cu matematica este număratul oilor, talentul său latent nu se va manifesta niciodată. În schimb, un alt individ care nu are constituția genetică corespunzătoare, nu are nicio șansă să ajungă mare matematician, chiar dacă are cei mai buni profesori și condiții ideale. Insist asupra faptului că nu există și nu au existat niciodată persoane care să susțină că genele în sine ar fi condiția unică și suficientă pentru a obține un anumit rezultat. Printre cei mai cunoscuți susținători timpurii ai acestul model se numără Sir Francis Galton, cel care a născocit de fapt și expresia „nature versus nurture”. Printre altele, el a studiat migălos arborele genealogic al câtorva sute de oameni care au excelat în diferite domenii (savanți, scriitori, muzicieni, sportivi, pictori) și a descoperit legături de rudenie uimitoare între foarte mulți dintre aceștia (de exemplu cel puțin 20 de muzicieni de mare clasă pe linia familiei Bach).

Modelul determinist cultural se pare că a fost sugerat pentru prima dată de John Locke. Conform acestui model, creierul unui nou născut nu se diferențiază cu nimic de cel al altuia, nu există predispoziții, calități sau defecte înnăscute. Mintea este ca o pânză albă, este tabula rasa (blank slate), urmând ca mediul în care se dezvoltă individul să determine 100% viitorul său. Un citat faimos care exprimă foarte bine acest punct de vedere aparține lui John Watson:

Dați-mi o duzină de copii sănătoși, bine dezvoltați, și o lume croită după specificațiile mele în care să-i cresc, și vă garantez că pot lua oricare dintre ei la întâmplare și educa astfel încât să devină orice soi de specialist doresc eu – medic, avocat, artist, comerciant și, da, chiar și cerșetor sau hoț, indiferent de talentele, plăcerile, tendințele, abilitățile, vocațiile sau rasa străbunilor lui […] munca mai intensă decât a altora este probabil cea mai rezonabilă explicație pe care o avem astăzi nu doar pentru succesul în orice domeniu, ci chiar și pentru geniu.

Cu toate că, din punct de vedere științific, la ora actuală această idee este cam la nivelul ideii că Terra este plată, ea este cea îmbrățișată de curentele politice la modă și este promovată agresiv pe toate căile posibile. Există o adevărată prăpastie între ceea ce se cunoaște științific și ceea ce crede populația bombardată cu mesajele de tip egalitarist.

Modelul integrat, al interacțiunii gene-mediu, acordă o importanță aproximativ egală celor două elemente. Fără a intra în amănunte, voi spune doar că descoperirile din ultimul deceniu din domeniul epigeneticii încep să confirme modul în care mediul poate influența expresia genelor. Ideea ar fi aceea că anumite gene pot fi inhibate sau activate în funcție de mediu. Pe de altă parte, genele la rândul lor favorizează un anumit mediu, individul preferând circumstanțele care corespund înclinațiilor sale naturale. Se creează astfel un circuit dublu de feedback (genele stimulează alegerea unui mediu care la rândul său favorizează expresia anumitor gene). Rămâne totuși în discuție care este proporția în care cele două elemente contribuie în cele din urmă la rezultat. Estimările sunt foarte variate.

Cum s-ar putea stabili cât din rezultatele unui individ este consecința elementelor native și cât este datorat factorilor de mediu? Asupra lui au acționat tot timpul ambele elemente. În medicină ne lovim mereu de această problemă, a influențelor multiple care acționează simultan. Metoda care se practică este cea a izolării variabilei care se dorește a fi studiată. De exemplu, dacă un pacient afirmă că se simte mult mai bine după ce a folosit medicamentul X, a băut ceaiuri de tip Y și a ținut regimul Z nu avem de unde știi care dintre X, Y sau Z a determinat ameliorarea. Avem nevoie de grupuri de lucru în care doar unul dintre factori să fie lăsat liber să varieze. Putem avea un grup care folosește X, Y și Z și un alt grup care folosește Y și Z dar fără X. Comparând cele două loturi ne dăm seama de efectul X, am izolat variabila X. Există ceva similar în domeniul care ne interesează? Din fericire răspunsul este DA. Natura ne oferă, din când în când, indivizi cu un genom identic. Este vorba despre gemenii monovitelini (monozigotici). Despre aceste persoane știm un lucru esențial: orice diferențe ar exista între ei sunt exclusiv rezultatul mediului, întrucât ei sunt practic clone. Din păcate, nu avem echivalentul unei clonări a mediului. Este imposibil să forțezi două persoane să treacă exact prin aceleași experiențe de viață. Totuși, doi copii crescuți simultan în aceeași familie, mergând la aceeași școală, trăind în același mediu, primind aceeași instrucție, reprezintă o aproximație bunicică a unui mediu (aproape) identic.

Ce ne spun studiile? O primă comparație interesantă este cea între creierele unor persoane diferite. Spre uimirea egalitariștilor, tehnicile moderne de imagistică cerebrală arată că există încă de la naștere deosebiri clare între creiere. Anumite zone din creier sunt mai mult sau mai puțin dezvoltate, grosimea cortexului variază, numărul de conexiuni variază și așa mai departe. Așa cum fiecare amprentă este unică, fiecare creier are o morfologie unică. Și acele deosebiri anatomice nu vor fi lipsite de răsunet clinic, pentru că fiecare funcție corticală depinde de numărul neuronilor și a conexiunilor care se stabilesc între zone cerebrale specifice. Ce se întâmplă când comparăm gemenii monovitelini? Chiar la vârsta adultă, gradul de asemănare a creierelor este deosebit de ridicat. Gemenii fraternali (copii născuți deodată dar având coduri genetice diferite) prezintă caractere de asemănare mai mari decât două persoane luate la întâmplare, însă departe de asemănarea gemenilor monovitelini.

Urmăriți imaginea de mai sus, o codificare color. Culoarea albastră reprezintă 100% din diferențele observate între doi indivizi oarecare. Culoarea verde reprezintă 60% din diferențele observate între doi indivizi oarecare, și cea roșiatică 30% din diferențele care sunt așteptate între doi indivizi oarecare. Pe coloana din stânga sunt simbolizate diferențele între doi indivizi neînrudiți. Albastru pur, conform așteptărilor. Pe coloana din mijloc situația gemenilor fraternali – aceștia au un genom diferit, dar cu șanse de asemănare, având aceiași părinți. Predomină culoarea verde, care denotă că sunt cu 40% mai puține diferențe decât în stânga. Coloana dreaptă se referă la gemenii monovitelini și acolo deja e plin de roșu. Sunt cu 70% mai puține diferențe. Chiar dacă mediul a acționat ani și ani de zile asupra acestor creiere de adulți, ele rămân foarte asemănătoare.

Cât se poate de convingătoare sunt rezultatele studiilor în care s-au comparat gemeni monvitelini separați la naștere sau în primii ani de viață și crescuți de familii diferite, de multe ori în medii complet diferite, pe continente diferite, gemeni care s-au reîntâlnit peste zeci de ani, ca adulți. În multe cazuri nici nu știau de existența celuilalt frate. Este exemplul perfect de izolare a variabilei, pentru că în toate aceste cazuri avem componenta genetică identică și cea de mediu variază liber. Cel mai cunoscut studiu este studiul Minnesota, cu peste 100 de perechi de gemeni monovitelini crescuți separat. Ce s-a constatat? O similaritate remarcabilă a coeficientului de inteligență (corespunzător unei condiționări genetice de peste 70%), rezultate uluitor de asemănătoare la testele de personalitate, temperament, preocupări în timpul liber, atitudini și concepții sociale, simpatii și antipatii politice. Unele asemănări ajung să provoace uluială (aceleași ticuri, aceleași glume preferate, același gusturi sexuale etc.). Ceea ce este și mai important, și de aceea voi sublinia, este următoarea concluzie: Deosebirile găsite între gemenii monovitelini crescuți în medii complet diferite sunt de aceeași amploare cu deosebirile între gemenii monovitelini crescuți împreună! Cu greu poate fi găsită o dovadă mai clară a faptului că mediul contează incomparabil mai puțin decât zestrea genetică cu care te naști. Invers, studiile care s-au concentrat pe copiii adoptați nu au găsit similarități între aceștia. Atunci când o familie adoptă 2 copii, să zicem, de la cea mai fragedă vârstă, și îi crește exact în același mod, factorul mediu este aproape identic. Totuși, copiii nu seamănă deloc între ei la niciunul din capitolele de mai sus (IQ, temperament, personalitate etc.), ci seamănă mult mai mult cu … eventualii lor frați și părinții biologici!

O altă lovitură puternică adusă concepțiilor care pun accent pe mediu a fost adusă de studiile cercetătoarei în domeniul psihologiei Judith Rich Harris, care au dus-o în final la publicarea cărții The Nurture Assumption (v-o atașez aici). Autoarea a demonstrat convingător faptul că rolul părinților în formarea unui copil este foarte redus. În măsura în care mediul îi influențează dezvoltarea, este mult mai important anturajul celor de vârsta lui (prieteni, colegi). Personalitatea, psihicul, preocupările, ideile viitorului adult sunt în măsură foarte mică influențate de ce au încercat părinții să-i transmită. Eroarea de bază a studiilor care mai mereu găseau corelații între felul în care se comportă părinții și felul în care se comportă copilul lor devenit adult este aceea că presupuneau în mod automat că asemănările sunt pur culturale (educaționale), ignorând factorul ereditar. Un copil poate avea anumite calități prezente la părinți nu neapărat pentru că i-au fost cumva insuflate/educate, ci pentru că a moștenit genele răspunzătoare de acele calități. De exemplu, mai multe studii trâmbițate de cei care pun accentul pe factorul mediu dovedesc faptul că șansele ca un adult să fie agresiv sunt mai mari dacă părinții săi sunt și ei agresivi. Interpretarea rezultatului a fost următoarea: copilul, trăind într-un mediu neprielnic plin de agresivitate, a crezut că așa este normal, ca urmare a devenit și el agresiv cu cei din jur, imitând modelul părintesc. Toată această poveste înduioșătoare, regăsită tot în al doilea film de prost gust, a picat în momentul în care s-au studiat copiii adoptați de părinți agresivi. S-a constatat că aceștia nu au devenit câtuși de puțin agresivi. În schimb, copiii adoptați de familii „calme”, dar ai căror părinți au fost agresivi, au devenit la rândul lor agresivi.

O mare parte dintre aceste descoperiri și multe altele au fost superb sintetizate în cartea lui Steven Pinker intitulată sugestiv The Blank Slate, din care m-am inspirat parțial în introducere. Este de departe autorul meu preferat în acest domeniu și am citit cu mare plăcere cam tot ce a publicat. Păcat că foarte puțin din ceea ce a scris a fost tradus în limba română (o singură carte, din câte știu). Sper ca cei care citesc acest articol să aibă răbdarea ca cel puțin să urmărească scurta prezentare de mai jos, făcută la puțin timp după lansarea cărții. Îmi cer scuze pentru calitatea subtitrării (de exemplu „naturalețea umană” ar trebui să fie „natura umană”) – nu îmi aparține.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=CuQHSKLXu2c]

Partea a II-a – Considerații legate de șah

Și în domeniul șahului, cel care ne interesează în mod deosebit, opiniile legate de importanța relativă a factorilor nativi comparativ cu cei de mediu (unde prin mediu se înțelege tot restul, inclusiv pregătire, antrenor etc.) variază foarte mult. În mod tradițional, jucătorii de șah foarte puternici au fost văzuți drept exemplul ideal de dotare nativă deosebită, la fel ca și marii compozitori sau matematicieni. Această imagine se explică intuitiv prin faptul că este foarte ușor pentru oricine să învețe regulile jocului și ideile de bază, dar pare extraordinar de greu să ajungi la performanța de a câștiga zeci de partide în simultane sau a juca orb, chiar cu mai mulți adversari deodată. În plus, ce altceva decât geniul ar putea explica performanțele uluitoare ale unor copii-minune precum Morphy, Capablanca sau Reshevsky?!

Reshevsky zdrobind adversari într-un simultan la vârsta de 8 ani

 

Aceeași opinie a fost împărtășită și de cei mai mulți campioni din trecut. S-ar putea să vă facă plăcere să auziți vocea marelui Alehin, care pare a fi foarte convins de faptul că marii jucători de șah sunt născuți, nu făcuți (pe la secunda 35).

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=CfcDttgVBwk]

Ofensiva concepțiilor egalitariste din ultimele decade nu a iertat nici șahul. O importantă contribuție au avut-o nu doar niște studii publicate în anii 90, cât mai ales succesul experimentului Polgár, care a dovedit în viziunea multora că munca dirijată, susținută, de la cele mai mici vârste, poate da rezultate excepționale. Voi mai reveni asupra acestui subiect.

Din punct de vedere al cercetării serioase, un moment foarte important a fost reprezentat de un studiu publicat în 1993 de psihologul K. Anders Ericsson și echipa sa. Acesta a introdus conceptul de „deliberate practice” (voi folosi traducerea aproximativă de antrenament dirijat). Antrenamentul dirijat (AD) este definit drept munca susținută, urmată în vederea îmbunătățirii nivelului de exprimare într-un anumit domeniu. Autorii fac o distincție clară între AD și alte două forme de activitate: munca, presupusă a fi un efort motivat în primul rând de recompense externe, respectiv joaca, văzută drept activități inerent plăcute, lipsite de un scop pe termen lung. În lucrarea originală, autorii au reușit să găsească o corelație între nivelul atins de un grup de violoniști și numărul de ore de AD. Cei mai buni violoniști aveau undeva peste 10.000 de ore de AD, comparativ cu violoniștii de nivel mediu care erau pe la 7500 și cei modești la 5000 sau mai puțin. Aceasta este originea mult trâmbițatului mit al celor 10.000 de ore necesare pentru a atinge excelența într-un domeniu. În lucrări ulterioare, și-a extins cercetarea asupra altor grupuri (pianiști, șahiști!), menținându-și poziția că singura diferență între cei care excelează în domeniul respectiv și restul este numărul de ore de AD. Totuși, chiar și acești autori au acceptat faptul că este perfect posibil ca disponibilitatea indivizilor de a se angaja în AD pe perioade foarte lungi de timp să fie o caracteristică condiționată genetic. Astfel, în viziunea lor, nu există talent sau geniu ca atare în niciun domeniu, ci în cel mai rău caz există predispoziția spre muncă susținută. Aceasta este singura concesie pe care au făcut-o.

Ideile lui Ericsson au aprins rapid imaginația publicului și au fost urmate de un val de articole de popularizare a științei prin care diferiți autori căutau să arate că singurul lucru care face diferența între indivizi este cantitatea de muncă depusă în vederea atingerii unui scop, și ca urmare orice părinte poate să facă din copilul său un geniu în oricare domeniu dorește. Rezultatele practice însă se lasă în continuare așteptate. Totuși, în literatura de specialitate au apărut și reacții negative, care au evidențiat deficiențe serioase în metodologia folosită de Ericsson și în interpretarea rezultatelor. Una dintre cele mai mari probleme este faptul că nu a luat niciodată în calcul cazurile foarte numeroase de indivizi care au renunțat la obiectivul ințial propus, după perioade lungi de AD, tocmai pentru că nu au avut rezultate. Cu alte cuvinte, AD pare a fi într-adevăr o condiție necesară pentru succes, dar nu și suficientă! Alte probleme evidente provin din dificultatea de a aprecia corect numărul de ore de AD, care se bazează pe niște aproximări grosiere făcute de subiecți. De asemenea, este imposibil de stabilit calitatea AD, e posibil ca o persoană să facă mai mult într-o oră decât o altă persoană în 3. În fine, este extrem de improbabil ca un același prag (10.000 de ore) să fie universal valabil, indiferent de domeniu.

Legat strict de domeniul șahului, există 6 studii care au căutat să găsească o eventuală corelație între numărul de ore de AD și nivelul atins de jucător (exprimat prin coeficientul ELO). Ele sunt listate mai jos (fragmentul este luat dintr-o lucrare publicată în 2013 de Hambrick și colaboratori):

Autorii de mai sus sunt în general psihologi și pasionați de șah în același timp. Guillermo Campitelli, de exemplu, este un argentinian cu un rating maxim pe la 2200, pe care l-a intrigat tocmai faptul că s-a străduit timp de mulți ani de zile, inclusiv în vremea junioratului, să ajungă la un titlu internațional și în pofida numărului mare de ore de AD nu a reușit acest lucru. Ajuns ulterior un cercetător cunoscut pe plan internațional, și-a propus printre altele să găsească explicații legate de insuccesul său. După chestionarea amănunțită a unui număr mare de jucători de șah a descoperit lucruri „ciudate”, care contraziceau dogma oficială a AD. Lotul său confirmă faptul că antrenamentul este, într-adevăr, important, dar în același timp sugerează că viteza progresului este mult diferită, și există o limită individuală. Dau un citat sugestiv dintr-un interviu al său:

Problema este că, printre jucătorii care au ajuns la nivel de maestru, unii au făcut-o în 3.000 de ore … în timp ce alții au avut nevoie de 30.000 de ore și au ajuns la același nivel. Și există oameni care s-au antrenat mult peste 30.000 de ore și nu au ajuns la acest nivel.

Nu doresc să intru în amănunte de ordin tehnic care detaliază metodologia statistică folosită pentru analiza rezultatelor din studiile de mai sus. Trebuie menționată concluzia de bază a unei meta-analize, care este reprezentată grafic mai jos:

Ceea ce demonstrează figura este deosebit de important. Se pare că, cel puțin pe loturile studiate până în prezent (aproape 1100 de jucători!), AD nu contribuie decât cu 34% la nivelul atins de jucător. Restul de 66% nu poate fi explicat prin acest element, fiind foarte verosimil contribuția a ceea ce am putea denumi talent.

Atașez un alt grafic interesant rezultat din studiul Gobet & Campitelli din 2007.

Graficul reprezintă cu bare albe jucătorii de nivel intermediar, cu bare gri pe cei ajunși la nivel de expert (între 2000 și 2200) și cu negru cei la nivel de maestru (peste 2200). În principal se observă faptul că barele negre (jucătorii mai puternici) sunt mai mult către dreapta, corespunzător unui număr mai mare de ore de studiu și barele albe (jucătorii mai modești) par a fi mai frecvent înspre stânga (puține ore de studiu). E firesc să fie așa, însă anomaliile dovedesc faptul că numărul orelor de studiu (AD) nu explică totul. Hambrick remarcă foarte bine următoarele elemente:

• Există o suprapunere majoră a distribuțiilor, de exemplu cam o treime dintre maeștri aveau mai puține ore de AD decât media din grupul experților, și câțiva maeștri aveau chiar mai puțin studiu decât media grupului de jucători de nivel intermediar (jucători cu 2 clase mai jos!).
• Dintre jucătorii de nivel intermediar (sub 2000), un sfert aveau mai mult AD decât media experților și câțiva aveau mai multă practică decât media maeștrilor.
• Numărul de ore de AD, în cazul maeștrilor, variază foarte mult, între 832 și 24.284 de ore – o diferență de aproape 3 ordine de magnitudine (!!). Iată și o reprezentare grafică sugestivă, mai jos:

O analiză detaliată publicată în anul 2011 de Robert Howard duce la concluzii interesante și despre fenomenul Polgár. Se știe că cele 3 surori au urmat un program intensiv de antrenament de la cea mai fragedă vârstă cu tatăl lor și ulterior cu diferiți antrenori de mare calibru. Chiar dacă o ignorăm pe Sofia, apar niște diferențe interesante între cele două surori mai cunoscute. Din date biografice și autobiografice rezultă că Judit a ajuns la un peak de 2735 după aproximativ 60.000 de ore de AD, în timp ce Zsuzsa a avut un peak mult mai mic, de 2577, după mult mai mult antrenament, cam 80.000 de ore! La fel de interesant este faptul că media numărului de ore necesare atingerii ratingului maxim, pentru primii 10 jucători ai lumii la vremea respectivă, a fost de doar 14.000. Așadar, din nou se poate spune că o pregătire țintită, intensă, și de durată este necesară marii performanțe, însă există diferențe foarte mari între indivizi legate atât de viteza cu care progresează, cât și de nivelul maxim la care pot ajunge. În plus, ar trebui să luăm în considerare următorul element: surorile aveau deja performanțe uluitoare la vârste foarte mici (de exemplu Judit învingea un maestru fără să vadă tabla de joc la 7 ani), vârste la care nici măcar nu se apropiau de pragul magic de 10.000 de ore de antrenament. Este logic să presupunem că în familia Polgár există un set de gene care permit posesorilor să învețe șah cu mare ușurință.

Un alt element esențial pe care l-au evidențiat câteva studii este acela al importanței deosebite a vârstei la care se începe AD. Se pare că pentru a ajunge la excelență în șah, aceasta trebuie să fie cât mai mică. Un copil reușește să progreseze mult mai rapid decât un adult și în plus se pare că cei care încep după vârsta copilăriei nu reușesc să ajungă în top, indiferent de numărul orelor de AD.

Mă simt nevoit să discut câteva lucruri despre IQ, respectiv legătura sa cu performanța în șah, un subiect controversat și adesea dezbătut aprins chiar și pe acest blog. Vă spun sincer că sunt extrem de dezamăgit de siguranța cu care se emit păreri și verdicte pe această temă, venind din partea unor oameni care nu au habar despre ce este vorba. Nu sunt nici neurologi, nici psihologi, nici sociologi și nici nu cunosc nici măcar ABC-ul noțiunilor despre care se pronunță. În cel mai bun caz repetă niște legende auzite la colț de stradă sau luate din revistele pentru gospodine. Nu sunt nici eu un expert în domeniu, însă cunoștințele pe care le am provenite din profesia de bază, contactul permanent cu psihologii (inclusiv cei de la Neuropsihiatria Infantilă) și mai ales din miile de pagini de lucrări de specialitate pe care le-am citit, cred că-mi dau dreptul să prezint câteva idei de bază pe acest blog.

Testele utilizate au evoluat foarte mult de un secol încoace și cele folosite în discuția de față și în general în toate lucrările științifice sunt concepute în așa fel încât să reducă la minimum influențele culturale. Nu voi intra în detalii privitoare la tipurile de teste sau la teoriile legate de inteligența umană și felurile ei, e un subiect mult prea vast. Testele sunt calibrate în așa fel încât media rezultatelor obținute pe un eșantion reprezentativ să fie de 100 de puncte. Ca urmare, un IQ de 100 este în principiu media grupului care a fost testat la conceperea testului (grup reprezentativ statistic pentru populația globală). Atunci când se analizează un lot și se înscrie într-un grafic pe orizontală scorul IQ și pe verticală proporția persoanelor care au obținut acel scor se obține o curbă de distribuție gaussiană, cu aspectul cunoscut de „clopot”, având cei mai mulți indivizi concentrați în zona nivelului mediu și din ce în ce mai puțini spre extreme (IQ foarte scăzut în stânga, respectiv foarte înalt în dreapta). Este o curbă binecunoscută în statistica biologică, are o formă asemănătoare și dacă studiem înălțimea, capacitatea vitală, numărul de hematii pe mililitru sau aproape oricare alt parametru biologic.

Pe imaginea de mai sus se vede modelul curbei de distribuție a inteligenței, cu o medie IQ la 100 și o deviație standard (DS) de 15 puncte. Aproximativ 50% din populație se găsește între un IQ de 90 și 110. Peste 68% din populație se încadrează între 85 și 115, adică media ± 1DS (plus/minus o deviație standard). Un IQ de 115 sau mai mare au doar 13,59% din indivizi, unul de 130 sau mai mare doar 2,14%, iar unul de peste 145 (media + 3DS) doar 0,13%.

Precizia cu care se măsoară acest IQ în ziua de azi este foarte ridicată. Unul și același individ, măsurat în mod repetat, în laboratoare diferite, obține rezultate care nu variază cu mai mult de 3 puncte în plus sau în minus. Acest lucru înseamnă că dacă la o măsurătoare s-a obținut un scor de 120, să zicem, toate scorurile viitoare obținute se vor situa între 117 și 123 (evident, presupunând că individul este cooperant și sănătos). Este de asemenea demonstrat faptul că acest coeficient nu prea se poate modifica pe parcursul vieții, indiferent de metodele folosite; cele mai mari succese au fost ameliorări de … 5 puncte și par să fie simplul rezultat al obișnuirii individului cu un același tip de test după multe repetări (dispar emoțiile, unele probleme sunt similare cu cele vechi deja cunoscute etc.). Inteligența nu se poate învăța.

Coeficientul de inteligență are în mod categoric o componentă genetică majoră (undeva între 70 și 80%). În această privință cercetările serioase se pun de acord. S-a dovedit faptul că inteligența măsurată în copilărie prin teste psihometrice și cognitive se corelează strâns cu nivelul educațional pe care-l va atinge individul, cu venitul (câștigurile materiale), și (interesant!) cu durata de viață și starea de sănătate. Oamenii cu un IQ mai ridicat trăiesc vieți mai lungi și sunt mai puțin expuși bolilor (aici nu e clar dacă este strict o problemă genetică, sau și prin influențele de mediu indirecte; un om inteligent probabil duce o viață mai cumpătată, știe de ce să se ferească).

Iată, de exemplu, un grafic care arată legătura dintre IQ și profesii (este făcut pe un lot numeros, foarte înalt semnificativ statistic). Se observă că pentru cele mai multe profesii există o plajă destul de largă de IQ-uri, însă atât media cât și extremele variază simțitor.

Mai jos este un alt grafic interesant, în care se face o comparație între coeficientul mediu IQ al populației țărilor și nivelul de trai (exprimat prin produsul intern brut, PIB = GDP, gross domestic product în engleză). Se observă corelația clară între IQ și GDP, dovedită prin acea diagonală ce pornește din stânga jos (IQ mic și sărăcie) și merge către dreapta sus (IQ mare și bogăție). Excepțiile (punctele răspândite în exteriorul culoarului diagonal) sunt explicate în textul original (de exemplu există țări cu un IQ relativ scăzut dar GDP ridicat pentru că au norocul să stea pe un rezervor gigant de țiței).

Așadar, inteligența este stabilă de-a lungul vieții (excepție bolile care afectează creierul), este determinată genetic în mare parte și este poligenică. Pentru cele afirmate aș putea să dau sute de trimiteri la lucrări de specialitate, multe din ultimii ani. Dau doar un link către un studiu foarte recent, din februarie 2014. Aceste constatări științifice indubitabile deranjează sensibilitățile politice actuale pentru că oferă o bază biologică pentru diferențele găsite constant între diferite grupuri populaționale înrudite genetic. În worldview-ul promovat actual, diferențele nu au voie să fie decât de cauză socio-culturală. Întrucât componenta genetică a inteligenței este atât de marcată, este firesc ca persoanele sau grupurile care au mai multe gene comune să fie mai apropiate ca IQ comparativ cu alte grupuri cu care au mai puține gene comune. Și acest lucru s-a constatat în multiple studii, comparând diferite familii de-a lungul generațiilor. S-a constatat la fel de clar în comparațiile efectuate între diferite rase. În evoluția speciei umane au existat câteva momente de ramificare, mari migrații și colonizări de noi continente și teritorii. Ulterior, timp de multe zeci de mii de ani, populațiile respective au evoluat izolat de cea originală, fiind supuse unor presiuni evolutive diferite. Ca urmare au și suferit mutații diferite fixate treptat în noul grup populațional, de unde diferențele existente în prezent. Pornesc cu exemplul cel mai studiat și ușor de înțeles. Iată cum se prezintă schematic coeficientul IQ comparativ între caucazieni (albi) și negri:

Comparații ca cea de mai sus s-au făcut pe milioane de indivizi, prima de mari proporții fiind în timpul primului război mondial printre recruții americani. În timp ce media populației albe este pe la 100, cea a populației negre este cu o deviație standard mai jos, la 85. Această constatare nu este contestată absolut de nimeni, întrucât este aceeași în zeci și zeci de studii efectuate de aproape un secol încoace. Indiferent de nivelul de trai, de perioada istorică, de țară, de existența discriminării împotriva negrilor sau, mai nou, a discriminării pozitive a acestora, s-a găsit mereu și mereu același rezultat. Doar interpretarea cauzelor diferă. Printre adepții egalitarismului există însă opinia că diferențele sunt datorate asupririi istorice a negrilor din SUA și condițiilor mai proaste de trai ale acestora. Însă … chiar și în studiile care au comparat în Statele Unite familii de albi aflate la pragul de jos al sărăciei cu familii de negri înstărite, diferențele s-au păstrat. Apoi s-au efectuat și cercetări asupra copiilor adoptați, de exemplu familii foarte bogate de albi care au adoptat copii de diferite origini (albi europeni, asiatici, hispanici, negri) și i-au crescut de la cea mai mică vârstă în condiții identice. Ajunși la vârsta adultă, toți acei copii au avut în medie IQ-ul specific originii lor rasiale, fără legătură cu mediul în care au crescut. Aceeași diferență există și pentru țări care nu au cunoscut sclavagismul sau țări care nici nu au intrat în contact cu albii. De fapt, în mari părți ale Africii negre nici măcar nu se inventase roata când țările respective au intrat în contact cu albii, și nu exista vreo construcție cu etaj, civilizația locală fiind cu mii de ani în urma celei europene. După unii autori, precum Flynn, există o oarecare micșorare a prăpastiei IQ în ultimele decenii, care este pusă pe seama îmbunătățirii condițiilor de viață și nivelului de trai al populației de culoare. La o analiză atentă pare să fie doar un artefact statistic datorat unei selecții observaționale (se pare că se și lucrează cu „agendă politică”). O bună dovadă că efectul Flynn este mai mult o speranță decât o realitate este dată de graficul următor, care arată scorurile obținute la nivel național în SUA din 1975 până în 2008 la testul NAEP (test care verifică abilitățile matematice și de citire). Pe grafic se vede cum nivelul tinerilor de 17 ani de culoare este cam același cu cel al albilor la 13 ani, hispanicii la 17 ani sunt foarte puțin mai sus … iar albii la 17 ani au scoruri MULT mai mari. Graficul este luat din acest articol din 2010.

Înainte ca cititorii mei albi să se umfle în pene, voi preciza că nu sunt albii europeni cei care au media IQ cea mai ridicată. Pe primul loc se situează evreii Ashkenazi, cu o medie de 115 (1 DS peste media albă). Pe locul doi ar fi populația est-asiatică (parte din China, Japonia, Coreea), care o medie între 105 și 110 (în funcție de studiu). Cele mai scăzute nivele există în populațiile subsahariene din Africa, aborigenii australieni și … țigani. Pe graficul de mai jos sunt reprezentate curbele constatate pentru câteva dintre aceste grupuri (lipsesc est-asiaticii), vă las să ghiciți cui aparține fiecare curbă.

Se observă, desigur, că există o suprapunere importantă, în special la curbele a căror medie este apropiată. Totuși, ca o caracteristică specifică modelului matematic al curbelor Gauss, o diferență chiar foarte mică între mediile a două curbe, duce la diferențe foarte mari la extreme. De aceea, dacă socotim doar populația care se încadrează la un IQ excepțional, să zicem peste 140, vom găsi incomparabil mai mulți din grupul verde decât cel albastru și aproape niciunul din grupul roșu. În clipa în care acest lucru este înțeles nu trebuie să mai mire faptul că printre inteligențele extraordinare ale omenirii, mari savanți, laureați ai premiilor Nobel, oameni care au ajutat la progresul omenirii, anumite grupuri cum ar fi cel al evreilor Ashkenazi se găsesc într-o proporție extrem de ridicată comparativ cu proporția lor pe plan mondial. Nu trebuie nici să ne mire că asiaticii „rup” totul la ora actuală, de la rezultatele testelor SAT în SUA până la IT, numărul și calitatea inovațiilor și așa mai departe. Stereotipul hollywoodian al asiaticului ochelarist care face chestii geniale pe calculator are o bază de pornire cât se poate de reală. Sau, aș putea da un exemplu mai puțin plăcut. De foarte multe decade psihologii au determinat prin studii pe deținuți că cea mai ridicată și periculoasă infracționalitate este specifică persoanelor cu un IQ între 80 și 90. Cei cu un IQ peste 90 încep să-și găsească alte mijloace de existență și înțeleg modul în care funcționează o societate civilizată. Cei cu un IQ sub 80 în general sunt incapabili să conceapă o infracțiune serioasă, fiind mai mult în categoria neajutorați. Atunci nu trebuie să mire pe nimeni că proporția deținuților de culoare este disproporționat de mare în SUA, cam așa cum e și a țiganilor în România. Graficul de mai sus explică adevărata cauză și explică de ce eforturile financiare și educaționale deosebite ale societăților reușesc să schimbe atât de puțin din aceste proporții.

Revenind la ceea ce ne interesează în mod deosebit, jocul de șah, cred că începe să devină clar din ce cauză un număr atât de mare dintre jucătorii de șah ai lumii au avut și au gene evreiești. Nu este tocmai o întâmplare faptul că jumătate dintre campionii mondiali au avut asemenea origini, nu este o întâmplare nici faptul că surorile Polgár au progresat atât de rapid, în timp ce alții care au încercat aceeași metodă au avut rezultate modeste, nu este nicio întâmplare faptul că din vreo 85 de mari maeștri câți a avut SUA, doar unul este de culoare. Este pur și simplu biologia nemiloasă, care nu ține cont de dorințe, imaginație sau politică.

Merită abordată și problema diferenței care există între șahul masculin și cel feminin. Nu de alta, dar s-ar putea să existe deja unii cititori mai săraci cu duhul cărora să le treacă prin cap că aș avea înclinații spre rasism (neînțelegând nici ce înseamnă rasism, nici ce am expus mai sus și nici din ce cauză am făcut-o – doar pentru a demonstra importanța factorului nature). M-aș simți neîmplinit dacă nu m-ar acuza și de sexism. 🙂 Toată lumea știe de diferența în cauză, doar că unii se feresc să o comenteze. Eu nu am asemenea rețineri. Excepționala Judit este singura jucătoare care a ajuns să se lupte de la egal la egal cu jucătorii de top, fiind la un moment dat (pentru o scurtă perioadă) chiar în primii 10 jucători ai lumii. În prezent se află pe locul 57, iar următoarea (Hou Yifan) abia pe 158. În primii 1000 de jucători ai lumii am numărat 23 de jucătoare. Rotunjind la 25, tot ar rezulta un raport de doar 1:40. Și luând oricare țară la întâmplare, se găsește cam aceeași diferență între nivelul șahului feminin și al celui masculin. De exemplu, pentru România am găsit 5 jucătoare în primii 100, cea mai puternică fiind Corina Peptan, cam pe locul 33. În plus, cei care au lucrat ca antrenori cu fete au constatat diferențe clare la mai multe capitole (eu, nefiind printre ei, nu voi comenta în această privință). Întrebarea este, ca de obicei în articolul nostru, care este cauza diferențelor? Adepții corectitudinii politice și ai feminismului au „decretat” că nu este voie să existe diferențe de natură intelectuală între bărbați și femei, aruncând la gunoi bunul simț, milenii de observații și toată literatura științifică. Ca urmare, în viziunea lor, diferențele existente sunt doar de cauză culturală. Fetele nu sunt încurajate să joace șah, spun ei, și, în plus, diferența numerică nu este doar la nivel de vârf, ci și la bază. Argumentul egalitarist, susținut inclusiv printr-o serie de articole pe site-ul ChessBase, mă amuză prin naivitatea sa. El sună cam așa: este evident că dacă din numărul total de șahiști doar a 20-a parte (să zicem) sunt femei, va exista aceeași proporție și la vârf. La fel cum dacă o țară are o populație de 10 ori mai mare decât alta, e normal să aibă de 10 ori mai multe restaurante, fără ca asta să însemne că sunt de 10 ori mai gurmanzi. Dacă ar exista la fel de multe șahiste ca șahiști, în primii 100 de jucători ai lumii ar fi câte 50 de fiecare sex. La o primă lectură ideea sună bine, până când ajungi la întrebarea firească – din ce cauză sunt mai puține șahiste? Nu cumva tocmai din cauză că femeile sunt mai puțin atrase, în general, de tipul acesta de activitate și de tipul de pregătire pe care-l presupune? Nu cumva pentru că nu au în aceeași măsură și proporție calitățile necesare marii performanțe în șah? Nu cumva observăm că la grupele cele mai mici de vârstă proporția între băieți și fete este aproape egală, după care treptat fetele abandonează tocmai pentru că nu au rezultate și nu le place, sau le place altceva mai mult? Cred că o analogie evidențiază ridicolul raționamentul egalitarist. Cum ar fi ca cineva să prezinte următorul punct de vedere: oamenii mici și grași sunt exact la fel de capabili să ajungă baschetbaliști de clasă mondială ca și cei înalți și atletici. Pentru că, nu-i așa, chiar dacă la vârf în NBA există extrem de puțin jucători mici și grași, aceasta este doar o oglindire a proporției globale, din întreg baschetul mondial, la toate nivelele, unde de asemenea sunt foarte puțini baschetbaliști mici și grași. 🙂

Care este adevărata explicație a diferenței dintre rezultatele șahiștilor și șahistelor? Ar fi absurd să neg o oarecare influență de ordin cultural, însă trebuie căutată în primul rând rădăcina biologică. În privința rezultatelor la testele IQ folosite în prezent, nu există o diferență între sexe la nivel de MEDIE. În testele efectuate cu câteva decenii în urmă existau scoruri superioare la sexul masculin. Inițial, bărbații misogini au interpretat rezultatul drept o dovadă a unei superiorități a inteligenței masculine. Ulterior însă, psihologii și-au dat seama că problema era existența unor tipuri de întrebări la care sexul frumos obținea scoruri mai mici. Acelea au fost eliminate și testele calibrate astfel încât să nu mai existe diferențe între media obținută de bărbați și femei. Așadar, la ora actuală putem spune că bărbații și femeile sunt în medie la fel de inteligenți, lucru cu care sunt de acord și-l aplaud călduros. Diferențele apar însă atunci când examinăm două elemente: forma curbelor Gauss și defalcarea pe aptitudini.

• În privința formei curbelor, inteligența masculină are o mai mare deviație standard, este o curbă care se extinde mai mult în ambele capete, mai aplatizată. Ca urmare, există mult mai mulți bărbați idioți decât femei, însă există și mai mulți bărbați deosebit de inteligenți. De aceea, este mai probabil ca cei mai mulți nenorociți și ticăloși să fie bărbați, la fel cum este probabil ca cei mai mulți inventatori, artiști de vârf, creatori de orice soi, genii sau … mari jucători de șah să fie tot bărbați. Înlăturarea de câteva decenii bune a oricărei forme de discriminare împotriva femeilor în lumea civilizată, ba chiar și evidenta favorizare și încurajare a lor (prin măsuri de tipul affirmative action) nu a schimbat situația, pentru că nicio măsură politică nu schimbă genele. Curbele de jos sunt intenționat exagerate, pentru a înțelege ideea.

• Al doilea aspect se referă la defalcarea pe aptitudini. Fără a intra în detalii (s-au scris cărți întregi pe tema asta), voi spune doar că un scor identic IQ nu înseamnă că persoanele au aceleași talente în toate privințele. Există multe componente ale inteligenței. E posibil și chiar probabil ca tocmai cele necesare șahului să fie mai frecvent întâlnite la bărbați. Mai jos dau doar o exemplificare, scorurile SAT pe sexe de-a lungul mai multor ani în SUA, grupate pe scris și matematică.

 

Se observă că în toți anii femeile au obținut la testele de scris scoruri ușor peste ale bărbaților, însă la probele de tip matematic au fost mereu în urmă. Curbele se suprapun în mare parte, însă media albastră (masculină) este deviată binișor spre dreapta, ceea ce duce la o diferență majoră la capătul drept (mult mai mulți bărbați decât femei au șanse să devină mari matematicieni). Nu există în testele SAT ceva specific pentru șah, dar bănuiala mea este că s-ar vedea o imagine similară celei pentru matematică.

În studiile care au vizat direct jucătorii de șah, s-au constatat următoarele:

• Jucătorii de șah au un IQ substanțial peste media populației (adică peste 100); pare să fie undeva pe la 120.
• Jucătorii de șah puternici (2200+) au un IQ mediu pe la 130, adică două deviații standard peste media de 100. Dacă ne uităm pe curba de distribuție a inteligenței vom vedea că doar o mică parte a populației (aproximativ 2%) se află la acest nivel sau peste. Cu alte cuvinte, se pare că doar o persoană din 50 este suficient de inteligentă pentru a avea șansa de a ajunge la nivelul de maestru la șah. Iată și o reprezentare grafică mai sugestivă:

• Totuși, peste un anumit nivel se pierde corelația dintre IQ și rating (adică jucătorii de 2600 nu sunt necesar mai inteligenți decât cei de 2300).
• Exact aceleași lucruri s-au constatat și în studiile legate de excelența în muzică.
• În schimb într-un studiu care a testat jucătorii de fotbal american nu s-a găsit niciun fel de legătură între IQ și valoarea lor sportivă, iar coeficientul lor de inteligență nu a fost peste media populației. Se pare că inteligența nu garantează succesul în orice domeniu. Nu știu de ce, dar pe mine nu mă uimește acest rezultat, mai ales când mă gândesc și la fotbaliștii autohtoni.
• Copiii care au un IQ mai mare progresează mai repede la șah în condițiile unui volum de muncă egal. Totuși, în cazul în care grupul cu IQ mai scăzut lucrează mai mult, va ajunge să „depășească” grupul mai dotat.

Pe diagrama de mai sus se observă cum la un volum de AD de doar 50 de ore pe an, se păstrează un decalaj între cei cu un IQ mediu de 130 și cei cu un IQ mediu de 115.

Pe cea de a doua diagramă se vede cum, în condițiile în care grupul cu IQ 130 a rămas la 50 de ore pe an și grupul cu IQ 115 a trecut la 200 de ore pe an, cei mai inteligenți sunt egalați și ulterior depășiți.

• Memoria generală și de lungă durată NU se corelează cu nivelul de joc al șahiștilor. În schimb, există o corelație evidentă între nivelul de joc și ceea ce se numește „memoria de lucru”. Memoria de lucru este capacitatea de a menține cât mai multe informații simultan într-o stare activă, gata de a fi utilizate imediat. De exemplu, a reține o poezie timp de ani de zile, sau numărul de telefon al unui vechi prieten nu constituie memorie de lucru. Memoria de lucru este reținerea unui nume nou, a adresei și a numărului de telefon simultan până când apuci să le scrii în agendă. Egalitaristul Ericsson a sugerat, bineînțeles, că și memoria de lucru ar putea fi îmbunătățită prin AD, însă când ipoteza sa a fost testată corelația găsită a fost exact zero. Pentru cei care nu știu, un coeficient de corelație egal cu zero înseamnă că cele două variabile studiate nu au absolut nicio legătură una cu cealaltă; o corelație perfectă are un coeficient de 1. Așadar, este demonstrat faptul că o memorie de lucru mai bună este corelată cu un rating mai ridicat, dar nu cu numărul orelor de antrenament. Concluzia este evidentă.
• Au existat și studii care s-au axat pe determinarea tipului de trăsături de personalitate care „prezic” în cel mai înalt grad succesul copiilor în viitor. Se pare că pe primul loc s-ar găsi determinarea, dorința de a izbuti în pofida oricăror obstacole, care tinde să ducă la acumularea unui număr foarte mare de ore de studiu.
• O constatare care pe mine personal m-a surprins a fost aceea că lucrul în grupuri mici este mai eficient decât cel individual. La un același număr de ore de studiu intens, progresul este mai rapid dacă șahistul le petrece studiind în compania altor șahiști (colegi sau antrenori). Probabil că nu întâmplător numeroși antrenori de mare calibru recomandă elevului să „respire” șah, să fie înconjurat de oameni cu aceeași pasiune.
• În faza inițială, de începători, există un efect benefic general asupra copiilor care învață să joace șah prin faptul că le dezvoltă răbdarea, respectul pentru reguli, încercarea de a anticipa reacțiile adversarului și alte trăsături psihologice utile. În unele studii s-a găsit că ar duce la rezultate mai bune și la alte materii, altele însă nu par să confirme constatarea. Nu pare să existe o îmbunătățire a memoriei sau inteligenței. Pentru jucătorii de nivel intermediar și avansat, este cert că îmbunătățirea nivelului la șah nu duce la beneficii de altă natură. Deprinderile cognitive formate studiind șahul intens sunt foarte specifice, este o activitate cu un grad înalt de specializare, și (spus în limbaj popular) nu prea ajută la altceva.
• Un studiu foarte interesant și detaliat din 2009 (l-am atașat aici) efectuat pe 1685 de perechi de gemeni sugerează că proporția în care moștenirea genetică este responsabilă de rezultatele în diferite domenii (sport, arte, muzică, șah) este undeva între 50 și 90%.
• O constatare ciudată și pentru care, cel puțin deocamdată, nu există nicio explicație științifică (nici măcar o ipoteză decentă) este aceea că în rândurile jucătorilor de șah proporția stângacilor este semnificativ mai mare decât în populația generală.

Concluzia studiilor și cercetării științifice este una clară pentru mine:

Mediul interacționează cu genele pentru a produce un campion. Antrenamentul nu este altceva decât metoda prin care potențialul genetic existent poate fi valorificat.

În lipsa unui antrenament asiduu și bine gândit, marea performanță este imposibil de atins. Însă marea performanță este de asemenea exclusă în lipsa unui material genetic deosebit, indiferent de numărul de ore de pregătire sau metodele de pregătire folosite. La nivele modeste și medii, lipsa de talent poate fi suplinită de o muncă mai susținută decât a celor talentați. Dar această muncă este suficientă doar până într-un anumit punct, nu te poate duce mai departe, așa cum îl poate duce pe cel care a avut norocul să tragă un loz genetic câștigător.

Încă de la primul contact cu șahul, de la primele partide, de la primele reguli învățate, diferențele dintre copii există și sunt clare pentru cei care au ochi să le vadă. Unii prind totul „din zbor”, altora le trebuie explicații suplimentare, repetări multiple și se descurcă mult mai greu. Cu mult înainte de a putea vorbi de mii de ore de pregătire, atunci când există doar câteva, sau câteva zeci, zestrea genetică este un arbitru dur. Același lucru a fost semnalat în toate domeniile, indiferent dacă este vorba despre pian, fotbal sau matematică. Semnele geniului sunt foarte timpurii, apar cu mult înainte ca numărul orelor de muncă sau calitatea vreunui antrenor să poate fi bănuite că ar avea o influență. La vârsta de 2-3 ani, Magnus Carlsen uimea familia cu rezolvarea unor probleme și jocuri concepute pentru copii mult mai mari. La 5 ani citea cărți de geografie și știa pe de rost toate țările și capitalele lumii. Tot atunci, tatăl său a încercat să-l învețe șah, dar nu l-a interesat, avea alte pasiuni. Abia după 7 ani, de unul singur, s-a reapucat de șah, și în foarte scurt timp era mai bun decât surorile lui mai mari, care făceau șah de ani de zile. Crede cineva că Magnus este unde este doar pentru că a studiat mult?! Oare câte ore de studiu apucase să acumuleze până la 13 ani, când deja îi dădea emoții lui Kasparov în partide directe? Te pomenești că este produsul puternicei școli novergiene de șah? Oare dacă Agdestein ar lua orice alt copil și l-ar pregăti, ar ajunge și acela la 2870? Sunt întrebări retorice cu răspunsuri evidente.

Unii s-au păcălit făcând studii retrospective, la fel ca și Ericsson. Un studiu retrospectiv este unul care analizează evenimentele din trecut. De exemplu, se uită la campioni și la jucători modești, și găsește că, în general, campionii s-au pregătit mai mult – de unde concluzia că pregătirea este cea care explică nivelul lor. GREȘIT. Această concluzie a fost dovedită ca falsă în toate cazurile în care s-au făcut studii prospective. Acestea pornesc cu un grup de indivizi aflați la același nivel (să zicem copii începători) și urmăresc evoluția lor în viitor, timp de ani de zile. Cei care au procedat așa au văzut că numărul de ore de studiu este de fapt un slab predictor al nivelului la care ajunge elevul (elevi care au studiat exact la fel de mult au ajuns la nivele mult diferite, iar alții chiar au abandonat pe parcurs, tocmai pentru că s-au lămurit că nu progresează).

Cum se face atunci că există o mulțime de antrenori de șah de top care aparent, cel puțin, bagatelizează importanța talentului? Cum se face că ei nu observă ceea ce observă orice educatoare de grădiniță, sau oricare părinte cu doi sau mai mulți copii? Există mai multe motive:

• Fiind antrenori deosebit de valoroși reușesc să maximizeze potențialul genetic existent în fiecare individ, reușesc să obțină mai mult decât reușise elevul de unul singur sau cu antrenori mai slab pregătiți. Aceasta le dă o stare de încredere absolută în forțele proprii.
• Observă faptul că, în general, elevii care lucrează mai mult ajung mai sus, și automat presupun că este doar acel număr de ore cel care face diferența. În realitate, chiar și dispoziția de a lucra în sine, chiar și acele „balamale fizice și psihice” sunt verosimil tot determinate genetic.
• Legat de ideea de mai sus, se ajunge la o problemă de tipul „oul sau găina?”. Modelul egalitariștilor este acela că, la un moment dat, întămplător sau fără vreo cauză precisă, elevul X începe să se pregătească mai mult decât Y, și ca urmare peste câțiva ani între ei va exista o diferența clară de forță de joc. Modelul mai apropiat de realitate este însă altul: X și Y intră în contact cu șahul, X are înclinații native care-l fac să fie mai pasionat de șah și să înțeleagă mai ușor șahul; ca urmare X lucrează mai mult decât Y pentru că îi face plăcere, pentru că are rezistență superioară, și pentru că apar primele rezultate pozitive, care la rândul lor îl stimulează să se pregătească și mai mult și feed-backul pozitiv continuă.
• În general, la antrenorii foarte buni ajung elevii cei mai buni, adică tocmai cei care sunt cei mai talentați din generația lor. Există o preselecție serioasă. Copiii cărora nu le place șahul nici măcar nu ajung la vreun club sau la vreun antrenor. Dintre cei cărora le place, o mare parte nu au totuși talent, și se pierd rapid. Dintre puținii care ajung să joace turnee mai serios și să impresioneze la cluburile lor o și mai mică parte câștigă medalii pe plan național, fiind lideri ai generației lor. Și dintre aceștia, doar cei mai promițători ajung în cele din urmă să lucreze cu un antrenor foarte bun. Fiind obișnuit cu asemenea copii cu o evidentă înzestrare genetică pentru șah, antrenorul poate în mod greșit să extrapoleze ceea ce vede la populația generală.
• Există și antrenori care sunt cât se poate de conștienți de realitatea faptului că anumiți jucători sunt netalentați sau plafonați și o spun în discuții private, dar nu în discuții publice sau în cele purtate cu elevi sau familiile lor. Motivul este evident, nu doresc să-și piardă din clienți, care la urma urmei reprezintă o sursă de venit. Practica nu e străină niciunei meserii. Și printre mecanicii auto, cei mai mulți vor descoperi ceva în neregulă la mașină, medicii din unități private vor găsi un motiv să revii la control iar avocații îți vor recomanda să faci recurs de fiecare dată.

Schițez mai jos o bibliografie, sunt diferite cărți și articole, aproape toate obținute online. Unele au fost citite în întregime, altele parțial, uneori am avut acces doar la concluzii. O mare parte se găsesc în spatele unui paywall (nu sunt gratuite) – dar am profitat de un cont de unitate medicală care mi-a permis accesul. Totuși, cele mai multe nu pot fi republicate sau răspândite fără permisiunea autorilor. Există și câteva de care nu m-am atins, dar s-au făcut referiri la ele prin alte părți, așa că le-am menționat și eu aici.

BIBLIOGRAFIE

Ackerman, P. L. Nonsense, common sense, and science of expert performance: Talent and individual differences. Intelligence.

Anderson, J. R. (2000). Learning and memory: An integrated approach (2nd ed.). New York: John Wiley and Sons.

Bilalić, M., McLeod, P., & Gobet, F. (2007). Does chess need intelligence? A study with young chess players. Intelligence.

Brooks, D. (2011). The social animal: The hidden sources of love, character, and achievement. New York: Random House.

Burns, B. (2004). The effects of speed on skilled chess performance. Psychological Science

Campitelli, G., & Gobet, F. (2011). Deliberate practice: Necessary but not sufficient. Current Directions in Psychological Science

Charness, N., Krampe, R. Th., & Mayr, U. (1996). The role of practice and coaching in entrepreneurial skill domains: An international comparison of life-span chess skill acquisition

Charness, N., Tuffiash, M., Krampe, R., Reingold, E., & Vasyukova, E. (2005). The role of deliberate practice in chess expertise

Colvin, G. (2010). Talent is overrated. What really separates world-class performers from everybody else. New York: Penguin.

Coon, H., & Carey, G. (1989). Genetic and environmental determinants of musical ability in twins. Behavior Genetics

Coyle, D. (2009). The talent code: It’s born. It’s grown. Here’s how. New York: Bantam.

Cronbach, L. J. (1957). The two disciplines of scientific psychology. American Psychologist

Cronbach, L. J. (1990). Essentials of psychological testing (5th ed.). New York: HarperCollins.

de Bruin, A. B. H., Rikers, R. M. J. P., & Schmidt, H. G. (2007). The influence of achievement motivation and chess-specific motivation on deliberate practice. Journal of Sport & Exercise Psychology

de Bruin, A. B. H., Smits, N., Rikers, R. M. J. P., & Schmidt, H. G. (2008). Deliberate practice predicts performance over time in adolescent chess players and drop-outs: A linear mixed model analysis. British Journal of Psychology

Detterman, D. K., Gabriel, L. T., & Ruthsatz, J. M. (1998). Absurd environmentalism. The Behavioral and Brain Sciences

Duckworth, A. L., Kirby, T. A., Tsukayama, E., Berstein, H., & Ericsson, K. A. (2012). Deliberate practice spells success: Why grittier competitors triumph at the National Spelling Bee. Social Psychological and Personality Science

Elo, A. E. (1986). The rating of chessplayers, past and present (2nd ed.). New York: Arco.

Engle, R. W. (2002). Working memory capacity as executive attention. Current Directions in Psychological Science

Engle, R. W., Tuholski, S. W., Laughlin, J. E., & Conway, A. R. A. (1999). Working memory, short-term memory and general fluid intelligence: A latent variable approach. Journal of Experimental Psychology

Ericsson, K. A. (2006). The influence of experience and deliberate practice on the development of superior expert performance. In K. A. Ericsson, N. Charness, P. J. Feltovich, & R. R. Hoffman (Eds.), The Cambridge handbook of expertise and expert performance (pp. 683–703). New York: Cambridge University Press.

Ericsson, K. A. (2007). Deliberate practice and the modifiability of body and mind: Toward a science of the structure and acquisition of expert and elite performance. International Journal of Sport Psychology

Ericsson, K. A. (2012a). Training history, deliberate practice and elite sports performance: an analysis in response to Tucker and Collins review–what makes champions? British Journal of Sports Medicine

Ericsson, K. A., & Charness, N. (1994). Expert performance: Its structure and acquisition. American Psychology

Ericsson, K. A., & Moxley, J. H. (2012). A critique of Howard’s argument for innate limits in chess performance or why we need an account based on acquired skill and deliberate practice. Applied Cognitive Psychology

Ericsson, K. A., Nandagopal, K., & Roring, R. W. (2005). Giftedness viewed from the expert-performance perspective. Journal for the Education of the Gifted

Ericsson, K. A., Prietula, M. J., & Cokely, E. T. (2007). The making of an expert. Harvard Business Review, 85, 114–121.

Freeman, J. (2007). If you can’t measure it—it doesn’t exist. High Ability Studies

Frey, M. C., & Detterman, D. K. (2004). Scholastic assessment or g? The relationship between the scholastic assessment test and general cognitive ability. Psychological Science

Frydman, M., & Lynn, R. (1992). The general intelligence and spatial abilities of gifted young Belgian chess players. British Journal of Psychology

Galton, F. (1869). Hereditary genius. London: Macmillan.

Gobet, F., & Campitelli, G. (2006). Educational benefits of chess instruction: A critical review. In T. Redman (Ed.), Chess and education: Selected essays from the Koltanowski conference (pp. 81–97). Dallas, TX: Chess Program at the University of Texas at Dallas.

Gobet, F., & Campitelli, G. (2007). The role of domain-specific practice, handedness, and starting age in chess. Developmental Psychology

Grabner, R. H., Neubauer, A. C., & Stern, E. (2006). Superior performance and neural efficiency: The impact of intelligence and expertise. Brain Research Bulletin

Grabner, R. H., Stern, E., & Neubauer, A. C. (2007). Individual differences in chess expertise: A psychometric investigation. Acta Psychologica

Hambrick, D. Z., Libarkin, J. C., Petcovic, H. L., Baker, K. M., Elkins, J., Callahan, C. N., Turner, S. P., Rench, T. A., & LaDue, N. D. (2012). A test of the circumvention-of-limits hypothesis in scientific problem solving: The case of geological bedrock mapping. Journal of Experimental Psychology

Hambrick, D. Z., & Meinz, E. J. (2011a). Sorry, strivers. Talent matters. The New York Times

Hambrick, D. Z., & Meinz, E. J. (2011b). Limits of the predictive power of domain-specific experience. Current Directions in Psychological Science

Hambrick, D. Z., & Meinz, E. J. (2012). Working memory capacity and musical skill. In T. P. Alloway, & R. G. Alloway (Eds.), Working memory: The connected intelligence (pp. 137–155). New York: Psychology Press.

Hayward, C. M., & Gromko, J. E. (2009). Relationships among music sight-reading and technical proficiency, spatial visualization, and aural discrimination. Journal of Research in Music Education

Howard, R. W. (2011). Does high-level intellectual performance depend on practice alone? Debunking the Polgár sisters case. Cognitive Development

Howard, R. W. (2012). Longitudinal effects of different types of practice on the development of chess expertise. Applied Cognitive Psychology

Hunter, J. E., & Schmidt, F. L. (1990). Methods of meta-analysis: Correcting error and bias in research findings. Newbury Park: Sage.

Kahneman, D. (2011). Thinking, fast and slow. New York: Farrar, Straus, and Giroux.

Kaufman, S. B. (2007). Investigating the role of domain general mechanisms in the acquisition of domain specific expertise. High Ability Studies

Kinney, D. W. (2009). Internal consistency of performance evaluations as a function of music expertise and excerpt familiarity. Journal of Research in Music Education

Krampe, R. Th. (1994). Maintaining excellence: Cognitive-motor performance in pianists differing in age and skill level. Berlin, Germany: Max-Planck-Institut für Bildungsforschung.

Lubinski, D. (2009). Exceptional cognitive ability: The phenotype. Behavior Genetics

Lyons, B., Hoffman, B., & Michel, J. (2009). Not much more than g? An examination of the impact of intelligence on NFL performance. Human Performance

Macnamara, B., Hambrick, D. Z., & Oswald, F. L. (2013). Deliberate practice and performance in music, sports, games, professions, and education: A meta-analysis.

Meinz, E. J., & Hambrick, D. Z. (2010). Deliberate practice is necessary but not sufficient to explain individual differences in piano sight-reading skill: The role of working memory capacity. Psychological Science

Pink, D. H. (2009). Drive. The surprising truth about what motivates us. New York: Riverhead Books.

Plomin, R., DeFries, J. C., McClearn, G. E., & McGuffin, P. (2008). Behavioral genetics (5th ed.). New York: Worth Publishers.

Ruthsatz, J., & Urbach, J. B. (2012). Child prodigy: A novel cognitive profile places elevated general intelligence, exceptional working memory and attention to detail at the root of prodigiousness. Intelligence

Schneider, W. (1998). Innate talent or deliberate practice as determinants of exceptional performance: Are we asking the right question? The Behavioral and Brain Sciences

Schneider, W., Gruber, H., Gold, A., & Opwis, K. (1993). Chess expertise and memory for chess positions in children and adults. Journal of Experimental Child Psychology

Shenk, D. (2010). The genius in all of us. Why everything you’ve been told about genetics, talent, and IQ is wrong. New York: Doubleday.

Simonton, D. K. (2008). Scientific talent, training, and performance: Intellect, personality, and genetic endowment. Review of General Psychology

Sloboda, J. A., Davidson, J. W., Howe, M. J. A., & Moore, D. G. (1996). The role of practice in the development of performing musicians. British Journal of Psychology

Spearman, C. (1904). General intelligence, objectively determined and measured. The American Journal of Psychology

Tuffiash, M., Roring, R. W., & Ericsson, K. A. (2007). Expert performance in SCRABBLE: Implications for the study of the structure and acquisition of complex skills.

van der Maas, H. L., & Wagenmakers, E. J. (2005). A psychometric analysis of chess expertise. The American Journal of Psychology

Vinkhuyzen, A. E., van der Sluis, S., Posthuma, D., & Boomsma, D. I. (2009). The heritability of aptitude and exceptional talent across different domains in adolescents and young adults. Behavior Genetics

Watson, J. B. (1930). Behaviorism. Chicago, IL: The University of Chicago Press.

Winner, E. (2000). The origins and ends of giftedness. American Psychologist