Bucuria şahului, “la orice vârstă şi în orice regim”

Marele maestru la şah Mihai Şubă în timpul turneului de veterani de la Bucureşti, mai 2012.

Foto: Ionuţ Iamandi

Cu o ceaşcă de cafea cu lapte în dreapta, foaia de notat partida în stânga şi capul îngropat adânc între mâini, marele maestru Mihai Şubă gândeşte următoarea mutare. Nu îşi priveşte adversarul, nu priveşte în jur, ci doar fixează, dindărătul ochelarilor, tabla de şah. E linişte în sala de joc, întreruptă doar de respiraţia mai grea a unui şahist aflat probabil într-o poziţie dificilă.

Aşa l-am cunoscut faţă în faţă pe unul dintre cei mai titraţi şahişti români ai tuturor timpurilor, aflat la un moment dat, înainte de 1989, la un pas infim de a se număra printre cei 12 candidaţi la titlul de campion mondial la şah.

Şi în prezent, la cei aproape 65 de ani ai săi, Mihai Şubă este redutabil la masa de joc. O dovedeşte ratingul său, de 2423 de puncte ELO, dar şi turneele de şah pe care continuă să le câştige şi acum. Cum ar fi campionatul mondial de şah pentru veterani din 2008, sau campionatul european pentru seniori din 2011.

Masa la care joacă Mihai Şubă e înconjurată de asistenţă. Marele maestru mută. Îşi îndreaptă mâna spre un pion al adversarului. O retrage. Adversarul se foieşte în scaun. Face parte din tactica psihologică, probabil. Mâna se îndreaptă iarăşi către pion şi de această dată, puţin tremurat dar ferm, piesa este îndepărtată de pe tablă.

Mihai Şubă este stabilit de câţiva ani buni în Spania. Dar joacă deseori în România, cum ar fi campionatul naţional de şah pentru veterani, încheiat pe 10 mai 2012, şi desfăşurat într-una dintre frumoasele săli ale Hanului lui Manuc, din centrul Bucureştiului. Concursul a fost adjudecat de Mihai Şubă cu uşurinţă – din cele şapte partide jucate, marele maestru a cedat doar o remiză, pe toate celelalte câştigându-le.

Cu doi pioni în minus şi cu o perspectivă sumbră pentru următoarea etapă a jocului – adversarul cedează. Jucătorii îşi strâng mâinile şi semnează foaia de partidă. Partida se încheie. Mihai Şubă reia însă poziţia şi începe să analizeze alte şi alte variante de joc. Se strâng şi chibiţii şi atmosfera se încălzeşte. Marele maestru reface mutări, arată alte variante posibile, vorbeşte cu voce tare. Minute în şir. Până la urmă, un şahist care încă juca la masa vecină cere linişte. Piesele se reaşează în tăcere în poziţia iniţială.

Între ultima mutare a partidei de astăzi şi festivitatea de premiere, marele maestru Mihai Şubă ne-a spus – mie şi colegului Ştefan Baciu, şi el şahist practicant – câteva lucruri despre felul în care vede el şahul, despre condiţia şahistului astăzi, dar şi înainte de 1989, dar şi despre proiectul primei sale cărţi publicate în limba română. Vorbeşte rar, iar când vrea să sublinieze o frază, te priveşte intens pe deasupra ochelarilor. Cred că a jucat cu noi încă o partidă, în care întrebările au fost piesele albe, iar răspunsurile – piesele negre.

Sportul pentru orice vârstă

Ştefan Baciu: Domnule Mihai Şubă, cum vă simţiţi acum, după o nouă revenire în România şi după un nou succes?

Mihai Şubă: Am vrut neapărat să joc în acest campionat pentru a crea o emulaţie puţin mai mare pentru această categorie de joc pentru veterani, care este foarte populară în ţările din Europa de Est şi chiar şi în Germania, Austria, Italia. Sunt ţări care sprijină foarte mult acest tip de joc.

Ştefan Baciu: Aveţi şi antecedente…

Mihai Şubă: Da, am avut antecedente la nivel european şi mondial, deşi aici nu era de aceeaşi talie concursul cu mondialele sau europenele. Încă sunt campion mondial până la proba contrarie, nu?

Ştefan Baciu: Până la următoare ediţie?

Mihai Şubă: În august va fi… Şi sper să contribuie puţin chestia asta la ridicarea prestigiului şahului, să se vadă mai clar avantajul şahului faţă de alte discipline, şi anume că se poate practica la orice vârstă.

Reporter: Cum explicaţi întinerirea elitei şahiste vizibilă în ultimii să spunem 30 de ani?

Mihai Şubă: Sunt nişte condiţii obiective. S-au schimbat oarecum calităţile necesare cu ajutorul computerului, acest studiu devenind mult mai rapid şi mai amplu decât era înainte. Şi deci, gama de calităţi necesare unui şahist de vârf s-a schimbat.

Reporter: V-aţi gândit vreodată dacă există o vârstă optimă pentru performanţa şahistă?

Mihai Şubă: Nu ştiu, eu nu am avut niciodata o vârstă optimă fiindcă m-am apucat cam târziu, m-am răzbunat la bătrâneţe în sensul că jucam binişor şi la 60 de ani, la 61 de fapt… Nu mi-e clar.

Ştefan Baciu: Trăiţi în Spania, sunteţi rezident acolo. Vreau să vă întreb dacă urmăriţi în continuare fenomenul şahului românesc şi ce părere aveţi despre el?

Mihai Şubă: Da, îl urmăresc. Din păcate, noi am scăzut pe scala mondială. Eu îmi amintesc de timpurile fericite când fetele noastre erau cu medalii de argint, de bronz şi noi le ajutam destul de mult.

La Olimpiada de la Medelin se pare că trebuiau să câştige aurul dar printr-un abuz al Federaţiei Sovietice au făcut un meci de baraj, dar de fapt ar fi fost campioane după regulament. Iar echipa de băieţi a ieşit pe locul 5-6 când am jucat eu prima oară în Olimpiadă.

Cel mai bun scor a fost când am început eu să joc masa întâi şi atunci am ieşit chiar pe locul 5 curat şi confirmat anul următor în mondială, care a fost la Lucerna şi am ieşit tot pe locul 5 cu echipa. Şi asta în condiţiile pierderii premature şi destul de dureroase a lui Victor Ciocâltea.

Şahul şi Securitatea

Reporter: Asta se întâmpla în perioada comunistă. Există vreo legătură între tipul de regim şi performanţa în şah?

Mihai Şubă: Şahul are nevoie de un sprijin, de sponsorizare. Efectul de “return” la investiţie nu prea se realizează în şah sută la sută, poate doar la anumite competiţii de mare anvergură, deci are nevoie puţin de sprijin.

Pe de altă parte merită acest sprijin pentru valoarea educativă şi pentru că e ieftin. Să fim serioşi, în afară de şahul de elită la top, şahul e un sport ieftin şi foarte folositor. Şi uite, cine joacă şah nu se plictiseşte nici la bătrâneţe sau la pensionare.

Ştefan Baciu: Care este cea mai plăcută amintire a dvs din viaţa şahistă? Sunt mai multe?

Mihai Şubă: Nu ştiu… Pot să vă spun cele mai mari deziluzii pe care le-am suferit sau neplăceri, dar bucurii ai tot timpul când joci. Teoretic cea mai bună performanţă a mea a fost locul 3 la Interzonalul din Las Palmas, care m-a pus pe post de rezervă de candidaţi. Asta, pe vremea aceea, era cea mai mare performanţă a unui şahist român în ciclul de campionat mondial. Am fost între primii 12 din lume.

Ca punctaj ELO, am avut şi atunci momente destul de bune, la top mi se pare că am fost între primii 24 sau 25.

La Dortmund apoi, în 1983, a fost un turneu foarte bun pe care l-am câştigat, deşi cu foarte mare oboseală pentru că am jucat o săptămână întreagă o partidă întreruptă cu Maia Ciburdanidze, o partidă foarte lungă, în fiecare zi se juca. Eu trebuia să câştig mult mai devreme că am avut avantaj mare dar m-am tot jucat cum se zice şi s-a lungit foarte mult… Am câştigat până la urmă…

Reporter: Dar spuneţi-mi, înainte de ’90 aveaţi un statut aparte în societate dat de talentul, performanţele şi rezultatele la şah?

Mihai Şubă: Da, era un statut aparte, în general bun, normal. Mai are şi anumite defecte chestia asta, defecte umane în general: invidie, mâncătorie şi ce se mai practica pe la noi. Din cauza unei astfel de chestii am fost şi nevoit să plec din ţară. Am fost ameninţat cu suspendare pe viaţă.

Reporter: De ce?

Mihai Şubă: Pentru că antrenorul lotului olimpic a vrut să îmi impună anumite turnee peste programul pe care îl făcusem eu. Mă rog, a scris un document fals, l-a semnat şi ne-am vorbit cam tare unul altuia în Biroul Federal. Mi-a spus ca argument că el este membru de partid.

Reporter: Dumneavoastră eraţi membru de partid?

Mihai Şubă: Nu, nu eram. Mie mi-au spus de multe ori să devin membru şi eu nu am dat un răspuns negativ aşa categoric, dar am spus că nu am timp să ajung la şedinţe. La mine a fost o chestie de familie, părinţii mei au fost foarte persecutaţi că nu s-au înscris în partid.

Eu nu pot să spun că aş fi avut o copilărie nefericită, însă părinţii mei, tata ofiţer şi mama funcţionară, nu erau nici industriaşi, nici milionari, nici mai ştiu eu ce, dar au fost într-o categorie destul de prigonită, ca mici burghezi. Erau şi discriminări pe vremea aia. De exemplu nu am putut să mă duc la liceul de arte plastice, deşi eram bun la arte plastice, dar fără o “origine sănătoasă”, cum se spunea, nu prea puteai sa intri.

Reporter: Dar dacă erai şahist de top, să spunem în top 10 sau 20 erai protejat, avantajat de partid sau de securitate?

Mihai Şubă: În general erai agreat şi majoritatea îţi luau apărarea, fiind un fel de “VIP”. Însă mai erau persoane şi de partea cealaltă, care îţi putea face zile negre, ceea ce un jucător obişnuit nu a putut percepe.

Ştefan Baciu: Vi s-a refuzat vreodată viza la un turneu? Aţi vrut să plecaţi undeva şi nu aţi primit viză?

Mihai Şubă: Cred că am mirosit ceva chiar înainte să plec. Cel care era şeful Securităţii, care am înţeles că a păţit-o rău după revoluţie, mă simpatiza şi mi-a zis ceva. Am plecat cu băiatul meu şi aveam intenţia într-adevăr să plec definitiv. Păi când te ameninţă cu suspendarea după ce ţi-ai dedicat aşa o mare parte din viaţă şahului, ce altceva poţi face?

Şahul şi trombonul

Reporter: Dar în confruntările dintre Karpov şi Korchinoi, sau dintre Karpov şi Kasparov, jocurile politice au jucat vreun rol?

Mihai Şubă: Nu, nu prea au jucat nici un rol. Au fost mai mult tromboane de-ale lui Korchinoi. Eu sunt de acord că a avut mai mulţi fani care l-au sprijinit, dar era un om greu de suportat şi asta recunoaşte şi el.

Reporter: Sau Keres?

Mihai Şubă: Keres probabil că s-a simţit prea dator. Nu putea să îl bată pe cel care i-a salvat viaţa. (fostul campion mondial Mihail Botvinnik, n.r.). El putea să intre pe listă de colaboraţionişti, precum Alehin, care a fost persecutat rău şi se ascundea prin Spania şi prin Portugalia în ultimii ani de viaţă.

Reporter: Deci una peste alta, forţa de joc a fost clar determinantă în secolul trecut în stabilirea ierarhiilor în şahul mondial.

Mihai Şubă: Întotdeauna.

Reporter: Dar spuneţi-mi, există posibilitatea ca mental să influenţezi rezultatul unei partide? Mă refer la meciurile pentru titlul mondial în care Korchinoi l-a acuzat pe Karpov că se folosea de tehnici paranormale.

Mihai Şubă: V-am spus că totul a fost un trombon. Acum desigur că anumite comportări pot avea repercursiuni. Era un tip, un doctor, care îl hipnotiza pe Karpov pentru că el a avut mereu o sănătate şubredă. De asta s-a şi întrerupt şi meciul lui cu Kasparov, Karpov nu putea să doarmă la un moment dat şi doctorul îl ajuta să doarmă.

Ştefan Baciu: Vroiam să vă întreb de ce şahişti români v-aţi simţit mai apropiat de-a lungul timpului?

Mihai Şubă: Am avut nişte jucători care erau un model, şi culţi şi inteligenţi şi fără compromisuri. De exemplu am avut un amic foarte bun care m-a ajutat foarte mult, Forintos din Ungaria. Sau un alt prieten foarte bun, care a fost la un moment dat în echipa de analisti a lui Karpov. Iar în prezent cu cei pe care îi cunosc sunt în relaţii foarte familiare cu mulţi, ca să nu îl amintesc decât pe Ivanciuc.

Poziţiile în şah, “precum chipurile oamenilor”

Ştefan Baciu: Sunteţi autor de cărţi de şah. Dar din câte ştiu eu, nu în limba română.

Mihai Şubă: Cu sprijinul Federaţiei Române de Şah, anul acesta s-ar putea să se editeze în româneşte prima mea carte, care este un fel de crez al meu. Este şi uşor autobiografică. Atrag atenţia asupra unor idei, nu neaparat originale. O versiune a ei a apărut în engleză şi a fost foarte apreciata la vremea ei, a fost si premiată în 1991 de către Federaţia Britanică drept “Cea mai bună carte a anului”.

Reporter: Este vorba de ediţia care va fi tradusă?

Mihai Şubă: Nu chiar, ediţia în româneşte este o actualizare a celei în engleză. O rescriu puţin.

Ştefan Baciu: Aveţi în plan să mai scrieţi şi altceva?

Mihai Şubă: Acum o lună doar ce am scos volumul despre “Sacrificiul intuitiv”. Se referă la înţelegerea poziţională, la rolul părţii intuitive în şah.

Şahul e un joc de recunoaştere de modele. Există un film foarte interesant făcut cu National Geographic de Suzana Polgar în care se arată că centrul din creier al întelegerii sau aprecierii şahiste este cam în acelaşi loc cu zona care contribuie la recunoaşterea chipurilor umane.

Lucrul acesta este foarte important. Aţi văzut cum este să te întâlneşti cu o persoană dupa zeci de ani şi să o recunoşti deşi trăsăturile s-au modificat semnificativ. Există o esenţă.

Intuiţia este un lucru important fiind rezultatul unei înţelegeri digerate, unei acumulări de informaţie digerată. Erudiţie digerată este definiţia intuiţiei.

Cam aşa spunea şi Einstein despre intuiţie. Sacrificiul implică ideea de risc şi de evaluare poziţională.

Marele Maestru Mihai Suba alaturi de doi adevarati jurnalisti : Ionut Iamandi si Stefan Baciu

Interviu preluat de pe site-ul:  romania-actualitati.ro