Băiatul orb campion la şah » Gazeta deschide azi ziarul cu un reportaj 100% emoţie şi empatie umană

Timotei Sîrghi s-a născut fără vedere. Natura şi-a reparat greşeala şi i-a dat în compensaţie una dintre cele mai electrizante minţi pe care o poate avea un copil.

În noiembrie Timotei a împlinit 13 ani. Îi strîngem mîna cînd intrăm în sala de şah de la Hanul lui Manuc. Timotei stă pe un scaun şi pare mai mic decît este. Şi pare cuminte. Asta pînă deschide gura. Direct, fără mari introduceri. “Concursul acesta din urmă a fost cel mai bun. Dar m-am enervat că un coleg a luat bătaie de la o fată şi apoi a încheiat turneul înaintea mea. Şi s-a şi lăudat, deşi îi dădusem remiza. Nu te lauzi cînd ţi se oferă remiză. Dar să iei bătaie de la o fată”… Timotei rememorează concursul la care colegul Cornel a luat bătaie de la o fată. De la o fată! Cine a mai pomenit aşa ceva, mai ales la finala pentru nevăzători a Capitalei?

Fetele-sperietori
“Niciodată nu vor să joace cu fete, le e frică să nu iasă ele învingătoare”, zice la provocare antrenorul băiatului,Dan Miţaru. “Minciuni, dom’ profesor”, strigă băiatul. “Nu mi-e frică de nimeni. Joc cu oricine”.

Deşi nu recunoaşte, Timotei, un copil de clasa a 7-a, adoră limonada cu levănţică. Are replică pentru orice cu glas din univers, are o familie care îl susţine şi un antrenor de şah care ştie să-i îmbunătăţească sclipirea. Singura problemă ar fi că Timotei nu vede. Problemă? Problemă pentru alţii, poate. Puţini oameni sînt atît de solari, direcţi şi fericiţi cum este el.

Secretul lui ar fi că are mereu o viaţă extrem de plină. Numai cînd îl auzi cîte îţi înşiră că face zilnic ajungi să te întrebi dacă nu cumva acest şahist a descoperit, numai pentru el, ziua de 36 de ore.

“De şah m-am apucat pentru că nu prea mai aveam ce să fac. Ştiam să mult piesele de la 8 ani, mă învăţase tata, dar serios am început de pe la 12. Jucam foarte prost”… Ei, na, nu cred aşa ceva. “Baaaa, să credeţi. Am vrut să joc bine ca să particip la concursuri”. Concursurile sînt viaţa lui Timotei. “Aş merge la concurs în fiecare zi. Şi mi-aş dori să am cît mai mulţi adversari.

Timotei s-a născut aşa, fără darul ochilor. Habar nu are cum e altcumva. “Mi-e foarte greu cînd nu cunosc locurile”, spune el. Băiatul cunoaşte însă matematică. Dar îi place şi româna. Şi chimia. Doar desenul şi sportul nu-i plac. Tresar. Desenul? Dar… Misterul se dezvăluie senin ca o zi de vară. E simplu. Timotei nu a vrut să se ducă la o şcoală specială pentru nevăzători. Aşa că merge la o şcoală cu copii care văd. “Unii sînt buni, alţii sînt răi cu mine. Dar majoritatea sînt buni. Mă ajută. Nici cu limbile străine nu mă descurc extraordinar, dar mama mă învaţă acasă rusa. Chiar îmi place rusa”.

“E un dezavantaj să nu vezi tabla”, zice Miţaru. “Ba nu e nici un dezavantaj”, îi taie macaroana Timotei. “Eu îi întrec deseori pe cei care văd. Tot ce sper e să nu trişeze, dar asta nu cred că mi s-a întîmplat pînă acum. Eu văd piesele cu degetele. Le văd în cap şi asta e tot ce contează”. “E, nu e chiar aşa”, nu se lasă antrenorul, “una e să vezi, alta e să vizualizezi”. “Nu sînt deloc de acord. Deloc-deloc”. Iar Timotei cînd nu e de acord se simte în aer. Vibrează aerul din vechiul han şi paharul cu limonadă de pe masă.

Cărţi, cărţi şi încă nişte cărţi în plus
Timotei este expresiv prin chip, dar mai ales prin mîini. Lăcomia cu care degetele îi aleargă pe piese, mîncîndu-le parcă, înghiţindu-le, este fascinantă. Parcă îmblînzeşte piesele acelea speciale, le domoleşte cu autoritate şi blîndeţe, să nu-şi mai facă de cap aiurea, la g4 sau b5 sau unde Dumnezeu mai au ele treabă.

Băiatul acesta joacă şah 5 ore pe zi. Asta înseamnă antrenamente (acasă la dom’ profesor, la club, la sala de la han) – asta înseamnă că tatăl lui îl aduce cu troleibuzul, iar Miţaru îl preia de la Universitate. Acasă joacă singur. În vacanţă, la ţară, tot singur. “Am încercat eu să-i învăţ pe unii de pe acolo, să am cu cine juca, dar nu am avut spor”, zice şahistul.

Dar asta nu e tot. Timotei cîntă şi la clarinet. “Era să adorm la un concert de-al lui”, face mişto antrenorul. “Vă ştiu glumele pe dinafară, dom’ profesor”. Ascultă cărţi audio – peste 500 pînă acum, pe care le ştie pînă la amănunt. De exemplu, cîţi dintre voi îşi amintesc de Agop din Toate pînzele sus!? De Radu Tudoran. Şi cîţi mai ştiţi că Agop era armean? Şi cîţi copii de 13 ani din zilele noastre mai ştiu în general de Toate pînzele sus!?

Faţa lui Timotei se luminează cînd e întrebat de cărţile lui preferate. “Îmi plac mai ales romanele cu detectivi şi cele de război. Pe acelea cu indieni le mănînc pe pîine”. Se bate cu fraţii lui mai mari pe Internet. “Vreau şi eu netul pentru poveştile mele. Ei vor să se joace la calculator”. De fapt, Timotei crede şi ştie faptul că el a ajuns să cunoască atîtea, să caute, să descopere tocmai pentru că nu vede. Bezna nu e a lui, e a altora. “Cu jocurile astea pe calculator, ce pot să zic? Să-şi strice alţii vederea, eu prefer să-mi păstrez auzul”. Se lasă tăcerea. Sala de şah de la Hanul lui Manuc pare a nu răbda uneori această fericire a unui om atît de plin pe dinăuntru. Şi nici noi, cei care, în jurul lui, vedem şi poate nu prea clar.

Ţine la şcoală
Ne revenim repede, că ritmul lui Timotei e alert. “Dom’ profesor, dar dacă particip la concursuri trebuie să lipsesc de la şcoală?” “Cam da”. Se strîmbă larg, e sincer nemulţumit că trebuie să aleagă. “Nu suport să lipsesc de la şcoală. Nu aş suporta să am o medie de 8”. Dacă nu aţi reţinut, vă mai spun o dată: Timotei merge la o şcoală, într-o clasă, unde colegii lui văd. Şi se şi laudă că e printre cei mai vocali copii din clasă. “Fetele au gura mai mare. Sînt mai glăsoase”, zice şi rîde mulţumit de cuvîntul pe care l-a inventat. “Sînt un băiat ca toţi băieţii”, spune el. Ba nu, nu eşti, dar asta nu pentru că ai fi fără vedere!

O sală deosebită
Sala de şah de la Hanul lui Manuc nu e ca alte săli de şah. Are mobilier frumos sculptat, scaunde confortabile şi canapele elegante. Iubitorii jocului de sah sînt aşteptaţi acolo în fiecare joi de la orele 17. Sala a ajuns în folosinţa jucătorilor de şah bucureşteni prin bună-voinţa familiei Cantacuzino.

Un antrenor-prieten
Dan Miţaru este Maestru Internaţional şi a fost campion al Bucureştilor. A mai fost antrenor la clubul Vulcan, dar acesta s-a desfiinţat. Spune că a ajuns să antreneze din întîmplare copii, dar că nu-i pare rău. Mai ales că puştii pe care îi pregăteşte au tot felul de deficienţe, iar Miţaru şi-a dat seama că limba şahului nu o vorbeşte oricine. Misiunea lui e cu atît mai dificilă, dar şi el învaţă multe de la ei.

PARTEA A II-A: Regele din vîrfurile degetelor

Antrenorul lui Timotei Sîrghi crede că elevul lui are talentul şi inteligenţa necesare pentru a deveni primul Mare Maestru Internaţional la nevăzători din România.

Dan Miţaru spune că Timotei Sîrghi are stilul lui Boris Spassky. “Are psihicul lui Spassky, mutările lui. Ştiţi, la un mare şahist contează şi condiţia fizică, marii şahişti înoată, aleargă. E greu să rezişti cîte 5 ore în faţa tablei de şah”. “Aoleuuu, chiar cinci ore nu cred că aş rezista”, se hlizeşte micul Spassky. “Trei ore da, asta pot s-o fac”. Dar ce te faci, că ţie nu-ţi place sportul? Cum te antrenezi fizic? “Ei fac lupte între ei, se trîntesc în joacă, se mai iau de urechi”, rîde antrenorul. “Minciuni, dom’ profesor, noi niciodată…”, începe serios Timotei, apoi îl pufneşte un rîs molipsitor. Băieţii sînt băieţi.

Ar fi bun ca antrenor
Timotei şi Dan Miţaru sînt prieteni. Cînd sînt împreună, Miţaru reprezintă ochii lui Timotei. Comunicarea lor s-ar putea întinde şi în timpul partidelor – atingeri pe umărul stîng, de pildă, care să-l facă atent pe elev la strategie. “Nu folosim aşa ceva, nu prea avem voie”, zice Miţaru. “Şi mie nici nu-mi trebuie”, se cocoşeşte băiatul de după limonada imensă. “Noi mergem pe sistemul de antrenorat rusesc. Sîntem amici, dar cînd elevul greşeşte îşi ia pedeapsa”. “Da, ne face «gulii»”. Şi cînd cîştigăm, şi cînd pierdem”, nu scapă momentul băiatul. Miţaru a văzut cum stau lucrurile în alte părţi. “În Armenia, Norvegia, China s-a introdus şahul în şcoli, ca materie opţională”. Şi-ar dori ceva asemănător şi pe la noi. Vise deocamdată. Oricum, nu a mai avut elev ca Timotei. “Minciuni, dom’ profesor, sigur aţi mai avut”. Lui Timotei trebuie să-i ţii piept, nu glumă. Cînd se lasă de şah, se poate apuca de dezbateri libere, avocăţeală, cauze caritabile.

Sau nu. Deocamdată, băiatul se gîndeşte să se facă profesor. “De matematică sau de română”. Îi place să îi înveţe pe alţii. “Şi ca antrenor de şah ar fi bun. Eu cred că are carieră şi acolo. Are răbdare şi e bun pedagog”, spune tehnicianul. Răspunsul nu se lasă aşteptat, aducînd iar rîsete în camera cu pian şi mobilier de epocă: “Minciuni, dom’ profesor…”

“Sînt din carne, nu din aur”
Timotei nu vede, dar iubeşte actorii. Poate face 40 de imitaţii după actori cunoscuţi. Ar putea deveni fără probleme actor, la rîndul lui. “Din păcate, toţi actorii noştri mari au murit”, conchide el. Cum reuşeşte să le facă pe toate? “Mă culc pe la 1 noaptea. Mă trezesc la 10 dimineaţa. Numai cînd am concurs mă culc la 10 şi mă scol la 5”. Emoţii? Nicidecum, spune Timotei. Concentrare. “Se trezeşte la 5 şi la 5 şi 5 e în stare să mă sune, să mă bage şi pe mine în priză”, îl priveşte cu drag antrenorul.

Îi e drag puştiul ăsta cu memorie extraordinară şi cu gura pe măsură. Dan Miţaru mai antrenează copii cu deficienţe, 6 puştani de la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6. Iar în cazul lui Timotei Sîrghi ştie unde vrea să ajungă. “Vreau să fie singurul junior care să joace la văzători. Şi sînt sigur că va fi primul Mare Maestru.

Internaţional al nevăzătorilor”. “Minciuni, dom’ profesor, nu o să fiu niciodată aşa de bun. Mare Maestru, auzi…”, bombăne oarecum satisfăcut băiatul. E clar că acolo i-ar plăcea şi lui să ajungă, doar că e reţinut în declaraţii. Şi campion mondial la nevăzători – ce vis frumos! “Ăsta e băiatul meu de aur”, murmură Miţaru. “Nu sînt din aur, sînt din carne”, parează şi ripostează Timotei. Pentru el, acest dialog spumos, viu, prietenos şi înţepăcios cu antrenorul este un exerciţiu bun. Mintea se ţine în formă şi prin vocabular, şi prin vorbe înţelepte şi caustice.

Preşedinte. De federaţie, nu de ţară
Miţaru iese la o ţigară, iar Timotei profită de momentul liber pentru a-şi etala calităţile de cititor/actor. Ne interpretează o schiţă de-al lui Anton Bacalbaşa, cu sergentul Potroacă. O ştiaţi? Nici noi. Ne uităm la el cu gura căscată. Memorie, cultură şi actorie. Tot ce face, face cu plăcere, cu sete, cu devotament. Pe undeva ne dă senzaţia că-l ţinem din drum, iar drumul lui e unul lung.

Staţi că nu s-a terminat. “Într-o zi, o să fiu preşedinte la Federaţia Română de Şah. Mai ales ca să organizez concursuri. Concursuri, concursuri, multe concursuri. Oricum, şahul nu o să moară cît o să trăiesc eu”. Cam astea sînt planurile lui Timotei Sîrghi. Să introducă şahul în şcoli. Copile, eşti SF! Politica însă nu-l interesează. “Nu vreau să aud de ea. Eu nu sînt politician. Şi sincer nu mi-ar păsa dacă preşedintele ţării ar fi o furnică”.

Ce face el în timpul liber? Păi nu aţi înţeles deja? Şah şi poveşti. “Dacă aş vedea, probabil m-aş plimba mai mult prin magazine, prin parcuri”. Tăcerea unui mic regret. Trece repede peste ea. “Oricum, zilnic, dar zilnic, m-aş duce la concurs”. Aceea ar fi fericirea absolută.

Piesele speciale
Dan Miţaru a fost operat anul trecut pe cord deschis. “Mă sunau copiii zilnic. Timotei mă suna de trei ori pe zi. E o provocare şi o satisfacţie să ai un astfel de elev”, spune antrenorul. Apoi încing amîndoi tabla şi piesele lui Timotei, unde albele au capete rotunjite, iar negrele au un capete ascuţite. Aşa se scriu albul şi negrul în lumea şahului pentru nevăzători. Tabla are pătrăţelele negre un pic mai înalte decît cele albe, toate avînd în centru cîte un orificiu, în care se fixează piesele. Elevul şi profesorul rememorează partida unde băiatul a zbîrcit-o la concurs. “Eu zic că pentru azi mai bine încheiem, o chem pe mama să te ducă acasă”, spune Miţaru. “NU! Vreau să mă antrenaţi”, protestează băiatul. “Nu azi, mîine”, încearcă antrenorul. “Ba nu, azi. Că dacă nu facem azi, nu mai vin deloc să mă antrenaţi”. I-auzi, şantaj! De teama şantajului sau, cel mai sigur, de dragul băiatului, Miţaru cedează.

“Cîte pagini aţi scris?” Rămîn umită. Exact asta mă pregăteam să fac, să număr paginile cu notiţe. “Ai şi glob de cristal, de mi-ai ghicit gîndurile?” Rîde. 20. 20 de pagini am scris. Dar eu scriu mai lăbărţat. Timotei e mulţumit.

Ne îndreptăm spre ieşire. Se aud clopotele bisericii şi se simte căldura crespusculului bucureştean. Plecăm cu senzaţia că o să ne mai întîlnim cu Timotei, ca jucător de şah, clarinetist, preşedinte de federaţie, actor. E primăvară, în sfîrşit, iar Timotei Sîrghi e clar şi direct ca ea. Şi atît de optimist, încît uiţi că tu vezi şi el nu vede. Nu poţi să uiţi că este deştept, cu un creier cît zece şi cu o personalitate care te uimeşte. Şi asta e tot ce contează!

“Cu jocurile astea pe calculator, ce pot să zic? Să-şi strice alţii vederea, eu prefer să-mi păstrez auzul” (Timotei Sîrghi, şahist)

“Eu îi întrec deseori pe cei care văd. Tot ce sper e să nu trişeze, dar asta nu cred că mi s-a întîmplat” (Timotei Sîrghi, şahist)

“Eu văd piesele cu degetele. Le văd în cap” (Timotei Sîrghi, şahist)

“Şahul nu o să moară cît o să trăiesc eu” (Timotei Sîrghi, şahist)

“Eu sînt foarte bogat, pentru că am părinţi” (Timotei Sîrghi, şahist)

5 ore pe zi studiază Timotei şahul

8 ani avea Timotei cînd a învăţat să mute piesele de şah

1-2 sînt locurile ţintite de elev şi antrenor la finala Capitalei

400 de persoane cu deficienţe de vedere practică şahul în România

Aici puteti vedea galeria foto

Scris de Alex Nicodim (foto), Oana Duşmănescu 

http://www.gsp.ro/gsp-special/tanarul-saptamanii/baiatul-orb-campion-la-sah-gazeta-deschide-azi-ziarul-cu-un-reportaj-100-emotie-si-empatie-umana-316757.html