Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (46)

Pentru a afla cum vă puteti procura METODOLOGIA ANTRENAMENTULUI SAHIST si a vedea tabla sa de materii, daţi click aici

Aici puteţi revedea capitolele anterioare din Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah de Volodia Vaisman, antrenor şi maestru internaţional

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate.

Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţi de concepţii metodologice sănătoase şi temeinice. Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână . Cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog. Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua această inedită experienţă.

PARCURSUL UNUI COPIL TALENTAT (continuare)

3.  A-şi asista elevul din punct de vedere metodologic de-a lungul întregii sale activităţi şahiste inseamnă:

3a – a asigura concordanţa intre principiile adoptate şi metodele folosite.

Astfel, trebuiesc făcute eforturi pentru a garanta intotdeauna un echilibru dinamic intregii activităţi – pe componente şi etape – pentru a putea asigura un raport optimal intre cunoştinţe, tehnică, talent şi personalitea sa. Toată activitatea trebuie să se efectueze pe nivele progresive, cu repetiţii şi reluări continue, cu o evoluţie gradată a tuturor noţiunilor, poziţiilor, experimentărilor, chiar şi a adversarilor. Complicand mereu materialul, adăugand alte elemente de fineţe, fixandu-le pe baze superioare, ajungem să vedem lucrurile cu un ochi mai perspicace, să ne formăm o judecată mai pătrunzătoare, să ne dezvoltăm o inţelegere a jocului mai conformă cu noul nivel atins.

3b– a veghea la ameliorarea continuă a metodelor in funcţie de eficacitatea dovedită.

Se inţelege de la sine că – la acest nivel – jucătorul devine o adevărată personalitate care are un cuvant de spus in tot ceea ce-l priveşte căci el este acela care munceşte, care pune totul in practică şi care-şi combate adversarii. Cel mai important este ca jucătorul şi antrenorul să lucreze impreună asupra aceloraşi probleme şi pentru realizarea aceloraşi obiective Scop final este formarea – in etape bine definite – a unui jucător de şah inteligent şi cat mai complet posibil, motivat pentru competiţii şi doritor să se bată pentru a obţine rezultate din ce in ce mai remarcabile. Desigur, pentru aceasta, el va trebui să se doteze de un solid bagaj de cunoştinţe, dar să ştie deasemenea să abordeze cu curaj căi inedite, să asimileze nenumărate idei de apreciere şi de luare de decizii, să se armeze cu capacităţi de luptă la tablă, să acumuleze mereu experienţă, să-şi dezvolte un stil de joc armonios.

Practica ne demonstrează că nu-i suficient ca tanărul nostru să fie talentat dar şi că antrenorul să poată lucra cum trebuie cu el. Buna inţelegere intre antrenor şi jucător nu este intotdeauna uşor de realizat şi, in special, de păstrat mai mult timp. Ea depinde de o comunicare şi incredere reciprocă ireproşabile, de acordul perfect asupra obiectivelor şi a acţiunilor de realizat, de utilizarea corectă a mijloacelor şi – nu in ultima instanţă – de justa repartizare a rolurilor:

• jcătorul trebuie să se pregătească, să joace, să obţină rezultate şi să-şi asume tot atat de bine succesele cat şi inevitabilele infrangeri.
• in timp ce antrenorul trebuie să răspundă intotdeauna la aşteptările elevului său, să se bucure de succese şi să se mulţumească cu mandria muncii bine făcute.

3c – a asigura analiza ştiinţifică a celor mai mici schimbări care ar putea interveni în evoluţia jucătorului şi de a întreprinde acţiuni specifice pentru a preveni sau atenua prejudiciile ce pot decurge dintr-o eventuală criză.

Pentru aceasta, trebuie să ne convingem elevul că posedă posibilităţile necesare pentru a-şi putea exploata calităţile in cadrul obiectivelor pe care şi le-a propus dar, in acelaş timp, să-l facem să accepte ideea că o evoluţie continue-ascendentă nu este intotdeauna posibilă. Căci, jucătorul ar putea intotdeauna să plafoneze un anumit timp sau să sufere o infrangere severă, dar aceasta nu trebuie să-l facă să intre in panică sau să se indoiască de capacităţile sale sau ale antrenorului său. In acest caz, este mult mai bine să utilizăm timpul şi energia risipită de cele mai multe ori cu lamentări şi tot felul de pretexte, pentru a ne pune adevăratele intrebări, pentru a incerca să atenuăm deficienţele şi să pregătim cu calm condiţiile unei noi redresări . Se cunosc cel puţin trei categorii de explicaţii care pot eventual provoca încetinirea sau plafonarea evoluţiei unui jucător, cu posibilitatea unor posibile intercondiţionări şi influenţe reciproce:

• factori care decurg din caracteristicele individuale ale jucătorului dintre care:

• formarea personalităţii sale: nivel de cultură generală, capacitate de a învăţa, plăcerea de a munci în mod creator etc.
• structura sa psihologică cu gradul de autocunoastere şi de selfcontrol
• pasiunea pentru şah: plăcerea de a juca, motivaţia pentru ideea deperformanţă, dorinţa de a-şi valoriza capacităţile, aptitudinea pentru lupta şahistă, dorinţa de a-şi remedia sau atenua deficienţele etc.

In acest domeniu, antrenorul poate să se găsească in faţa a tot felul de situaţii. Astfel, uneori putem intălni tineri talentaţi care-şi dau aere de infumurare sau de  megalomanie, ceea ce le face să se izoleze intr-un turn de fildeş sau să imprăştie in jurul lor focare de conflicte. Unor asemenea ≪genii≫ ar trebui să le amintim cateva adevăruri esenţiale:

• devenind într-o bună zi adulţi, ei vor trebui totuşi să se obişnuiască să trăiască în mijlocul unei societăţi «normale»
• aflându-se deasupra normei, ei au deasemenea obligaţia morală de a-şi ajuta colegii mai puţin dotaţi.
• că ei singuri nu sunt lipsiţi de slăbiciuni, la adăpost de insuccese sau feriţi de plafonare.
• nenumăraţi tineri dotati n-au obţinut nimic deosebit sau chiar au dispărut din lumea şahului: sau pentru că nu le plăcea să muncească, sau le lipsea o anumită calitate esenţială, sau au fost incapabili să se descotorisească de un defect care le frâna dezvoltarea.

Ne putem găsi deasemenea in faţa unor intrebări cu răspunsuri variabile şi contradictorii, cum ar fi dificultatea de a face să coexiste calităţi unanim recunoscute dar care trebuiesc reconsiderate şi cantificate in alţi parametri şi nuanţe specific şahiste, de exemplu:

• astfel, prea multă modestie ar putea să împiedice jucătorul să încerce anumite lucruri sau să-l facă să se mulţumească cu puţin, în timp ce o bună doză de încredere în sine ar putea stimula courajul său creator, dorinţa sa de victorie etc.
• în ceea ce priveste alternativa de a fi obiectiv sau subiectiv, antrenorul este cel care trebuie să decidă dacă nu este preferabil să exagereze un anumit rezultat pentru a remotiva astfel un jucător în
• dificultate sau, din contra, să minimizeze o performanţă reală pentru a face să lucreze mai mult un jucător apatic.
• uneori chiar va trebui să modereze pasiunea pentru şah atunci când aceasta ia forma unei frenezie fanatice pentru bliţuri sau pentru studiul exagerat a unui singur aspect al pregătirii şahiste.
• în fine, a fi de natură amabil este un comportament indispensabil pentru nenumărate profesii dar complet nepotrivit luptei pe tabla de şah.

• Factorii legaţi de activitatea competiţională, care se referă la:

• locul rezervat diferitelor partide şi competiţii în cadrul proiectului  personnel de dezvoltare.
• măsurile luate în consideraţie pentru a se putea adapta la eventualele influenţe perturbatoare, la factorii variabili ale luptei şahiste şi la dificultăţile competiţiilor
• pregătirea tehnică sau psihologică contra diferiţilor săi adversari.
• comportamentul în timpul competiţiilor.
• capacitatea de a analiza obiectiv partidele şi rezultatele sale din concursuri.
• ponderea operaţională şi de eficacitate a acţiunilor avantprogramate în procesul de perfecţionare şi a cresterii nivelului său de joc.

Iată cateva greşeli care trebuiesc evitate:

• tendinţa de a subestima importanţa practicii sau, din contra, de a exagera cu participările la competiţii: este evident că a juca turneu după turneu oboseşte mult, putând aduce o anumită saturare, în timp ce soluţia, mai comodă, a perioadelor lungi de studiu poate scoate jucătorul din formă. Linia de mijloc se bazează pe ideea că pregătirea nu este decât un mijloc iar scopul este de a obţine rezultate în competiţii. Si, indiferent de densitatea practicii noastre, este indispensabil să ne acordăm destul timp pentru a o analiza, putând astfel să ne redimensionăm munca noastră de pregătire.
• prostul obicei de a-şi pierde capul în faţa unor evenimente neaşteptate sau turnuri neprevăzute cum ar fi, de exemplu, atunci când adversarul schimbă varianta de deschidere obişnuită, cu ocazia modificărilor brusce de position sau în raportul de forces, când intervine un anumit dezechilibru sau avantajul trece dintr-un câmp la altul etc.
• tendinţa de a arunca vina înfrângerii pe factori extraşahişti sau, din contra, a minimaliza influenţa lor spunând că toată lumea a jucat în aceleaşi condiţii: în realitate, fiecare jucător reacţionează în felul său sau posedă o capacitate de adaptare diferită.

• Factorii legaţi de procesul însuşi al antrenamentului şi care priveşte:

• relaţia dintre personalitatea jucătorului şi obiectivele vizate în fiecare perioadă a dezvoltări sale.
• corelaţia care trebuie să existe între principiile antrenamentului şi mijloacele de aplicare.
• capacitatea de a ameliora metodele utilizate.

Pentru a putea ajunge la un bun proiect de evoluţie, este necesar să luăm in cont, atat particularităţile esenţiale ale personalităţii sale cat şi multe altele, aparent insignifiante, dar care pot totuşi să influenţeze perfecţionarea jucătorului.

De exemplu:

• atunci cand luăm in consideraţie toate particularităţile personalităţii, se poate intampla ca un jucător cu gandire mai lentă să aibă nevoie de cu totul altă metodă de muncă decat unul care reţine uşor un mare număr de informaţii. Si metodele trebuiesc deasemenea nuanţate atunci cand un ≪meditativ≫poate să le păstreze mai bine şi să le utilizeze după o perioadă mai indelungată, in timp ce o dobandire mai rapidă a unor  cunoştinţe ar putea să se dovedească deficitară la aplicarea lor in practică.
• pe de altă parte, luarea in cont a unei singure particularităţi – chiar predominantă – poate crea unele probleme atunci cand neglijăm alte elemente, poate la prima vedere secundare. Astfel, un jucător agresiv şi cu multă imaginaţie poate fi incurajat să joace la atac, dar atunci am putea avea o mică problemă: o incredere in sine excesivă ar putea să-l facă să creadă că poate ataca in orice poziţie sau o gandire prea concretă i-ar putea masca intuiţia şi alte senzaţii, indispensabile unui atacant.
• un tanăr care posedă o memorie bună poate, de exemplu, să-şi permită să studieze mai multe variante de deschidere. Atunci cand adăugăm la aceasta o anumită inţelegere a ideilor strategice şi un bun număr de partide ilustrative, el poate să ajungă să joace mai bine această fază a partidei. Dar, odată cu creşterea nivelului adversarilor şi a competiţiilor, vine şi momentul cand aceasta devine insuficient, simţindu-se nevoia şi de o contribuţie creativă personală.
• mulţi jucători ajung să posede un repertoriu bine analizat in cele mai mici detalii dar limitat la necesităţile imediate ale competiţiilor lor. Dar, cantonandu-se mai mult timp la un bagaj ≪restrans dar sigur≫, ei nu pot să descopere alte idei, poate chiar mai potrivite stilului lor de joc.Fără a incerca altceva, nu putem avea niciodată un termen de comparaţie, ceea ce poate aduce o anumită uniformizare a jocului său, o stereotipie in alegerea mutărilor, o dificultate in plus pentru a se adapta la tot ceea ce este nou şi inedit.
• dar cel mai rău este să permitem instaurarea unei anumite stări de suficienţă, care ne impiedică să avansăm sau să terminăm ceea ce am inceput, care ne impinge să amanăm mereu ceea ce trebuie să facem imediat etc. Este latura negativă a unui anumit conservatism pe care-l putem rezuma intr-o frază: ≪dece să schimb m dacă pană acum totul a mers bine?≫. Or, nimic nu este atat de dăunător ca inerţia in realizarea legăturii intre prezent şi viitor: toate principiile şi metodele alese in vederea atingerii obiectivele imediate trebuiesc acordate cu perspectiva. In euforia unor rezultate bune, este uşor să omitem momentul unei asemenea adaptări sau schimbări, riscand astfel să asistăm la o scădere a rezultatelor sau chiar la o plafonare.

Evoluţia un tanăr talentat poate să se realizeze prin mai multe căi:

• afirmarea rapidă şi constantă, bazată pe un început oportun, o dinamică mereu ascendentă şi o consolidare la un anumit nivel.
• ascensiune lentă dar sigură, pe care o putem constata după perioade mai mult sau mai puţin importante.
• dezvoltare inconstantă: un salt urmat de o stagnare sau, din contra, o anumită temporizare pentru a-şi lua un avânt mai bun.
• progresie în dinţi de ferăstrău: mici salturi înainte întretăiate de mici regrese.

Totul depinde desigur de nivelul competiţiilor, de rezultatele obţinute şi de personalitatea jucătorului: astfel, o carieră in dinţi de ferăstrău este uneori preferabilă unei linii drepte prea modeste sau a unui urcuş intamplător antrenand o eventuală prăbuşire dureroasă etc.

Astăzi, cand majoritatea copiilor dispun de mijloace incomparabile pentru educaţie şi dezvoltarea lor psihofizică, jocul de şah poate fi invăţat destul de devreme, chiar şi la 4-5 ani, mai ales cand aceasta este făcut de către proprii părinţi care-şi cunosc bine copilul. Totul depinde desigur şi de copil, de temperamentul său, de mediu etc. Exceptand geniile, se presupune că incepand in general de 7-8 ani se poate incepe studiul metodic al şahului, cand copilul este deja capabil să asculte in linişte şi să integreze sfaturile antrenorului, să studieze şi să asimileze un anumit material, să se concentreze asupra partidei sale etc. Din contra, competiţiile serioase trebuie să vină un pic mai tarziu căci tensiunea şi dificultăţile lor ar putea lăsa urme asupra naturii sensibile şi in plină dezvoltare a unui copil. Astfel, deşi au invăţat să joace devreme: Capablanca şi Reshewski la 4 ani, Spielman, Euwe, Keres, Spassky şi Karpov la 5 ani etc., primele lor partide cunoscute datează de caţiva ani mai tarziu.

Cei care ţintesc departe, trebuie să se grăbească pentru că in cursa spre ≪inalta societate≫ şahistă, sunt mulţi candidaţi dar puţini alesi, in special pentru că mulţi tineri – chiar talentaţi – se pierd pe drum. Spre 14-15 ani poate să survină o fază de restructurare chiar de stagnare dar, dacă totul s-a petrecut bine, putem asista la un nou avant spectaculos. Sprijinul pe care-l putem acorda unui asemenea tanăr nu trebuie să-l scutească de efort ci să-i creeze condiţiile pentru ca să se poată autodepăşi şi, printr-o muncă perseverentă, să treacă de la o etapă la alta, obţinand astfel rezultate din ce in ce mai performante.

Totul trebuie să se desfăşoare in cadrul cluburilor dar, la nivelul structurelor federale, putem indica cateva măsuri salutare in politica cu tinerii:

• punerea la punct a metodelor pentru descoperirea cât mai devreme a copiilor dotaţi şi motivaţi pentru şah.
• organizarea de selecţii permanente în vederea detectării celor mai apţi pentru performanţă.
• eventuala lor cooptare în loturi nationale şi organizarea de stagii pentru o instruire adecvată şi un antrenament regulat de calitate.
• asigurarea unui sistem de competiţii incitativ şi mereu adaptat stadiilor lor de dezvoltare.
• menţinerea interesului şi a motivaţiei lor pentru a se perfecţiona şi a obţine rezultate mari.

Intre 15-25 ani este etapa consacrării, cel mai adesea internaţională, cu Elouri, titluri şi victorii importante. Aceasta aduce o schimbare de mediu şahist, o mărire sensibilă a numărului de partide jucate şi, de aici, mai puţină pregătire şi colaborare cu antrenorul său. De acum inainte, tanărul trebuie să incerce să-şi gereze singur toată activitatea sa, deci apare riscul de plafonare. A juca şah inafara graniţelor imbogăţeşte fără indoială spiritul şi experienţa tanărului nostru campion.

In curind, el va ajunge la maturitatea sa şahistă, unde progresele vor fi condiţionate de capacitatea sa de a se conduce, de a se antrena şi de a-şi gera singur cariera şahistă. Din contra, fiind mai mult plecat in  concursuri, rolul antrenorului diminue mult făcand loc unui eventual secundant. In această perioadă, ascendenţa rezultatelor depăşeşte cunoştinţele şi experienţa căci tinerii joacă in general mai bine decat inteleg; la apogeul carierei, cunoştinţele, capacităţile şi experienţa se echivalează dar, apoi, capacităţile şi forţa de joc incep să slăbească şi jucătorul inţelege mult mai bine decat joacă.

O altă problemă importantă care se pune mereu: poate acelaş antrenor să însoţească un tânăr de-a lungul întregii sale cariere şahiste?

Se intamplă că anumiţi tineri răman mult timp ataşaţi – din punct de vedere tehnic dar şi sentimental – la acelaş antrenor, in timp ce mai mulţi trec uşor de la un colaborator la altul cu ocazia transferările de club, de unde emeritizarea unor antrenori care profită de munca celor de dinaintea lui.

După părerea noastră, un antrenor perfecţionist poate şi ar trebui să se ocupe mai mulţi ani de tanărul său elev pentru că uneori trecerea la un alt antrenor ar putea declanşa o criză de inadaptare, cu o scădere a rezultatelor şi alte complicaţii legate de inchegarea unei noi colaborări afective intr-un mediu diferit.

Pe de altă parte, asta nu inseamnă că un specialist de copii să poată păstra la infinit un tanăr campion in chip de ≪medalie de muncă≫ cu care să se laude mereu.

Cum un antrenor nu poate cunoaşte totul sau să se substitue altor specialişti, el ar trebui să aibă nobleţea de caracter de a nu se agaţa de ≪opera≫ sa şi de a-i pregăti eventual trecerea la un antrenor mai bun. Si pentru ca un jucător să-şi poată asigura o mai bună progresie, cred că cel mai benefic ar fi să schimbe in toată cariera sa vreo 2-3 antrenori cu nivel de competenţe diferite.

Un exemplu clasic: Boris V.Spassky (campionul lumii 1969-72) a debutat la Palatul de pionieri din Leningrad cu antrenorul candidat de maestru Vladimir G. Zak (1913-1994); la 16 ani, el a pornit o colaborare mai avansată cu marele maestru Alexandre K.Toluş (1910-1969) care va dura 8 ani (intre 1953-1961). In fine, la 24 ani el va găsi un excelent antrenor-pedagog, in persoana marelui maestru Igor Z.Bondarevsky (1913-1979) cu care va munci mult timp intre anii 1961-1977.

In zilele noastre, şahul intinereşte din ce in ce mai mult şi nenumăraţi tineri talentaţi ajung la performanţă, mult mai repede decat l-au facut marii lor predecesori. Datorită in special metodelor de informare moderne, ei economisesc mult timp in cunoaşterea trecutului şi acumularea noului.

Tabelul următor ne arată (celelalte condiţii fiind egale) că există o anumită interdependenţă între vârstă şi evoluţia forţei de joc. Astfel, constatăm (cu o probabilitate de eroare de +- 2 ani) că ajungand la 25 ani la un Elo de 2000, nu mai există prea mari perspective de progres, in timp ce avand acelaş Elo la mai puţin de 12 ani, drumul spre marea performanţă este larg deschis.

Titlu – Elo	Vârstă               Kasparov			Radjabov   Vachier Kariakin Carlsen
Elo 2000	25  20 17 15 14 12	12		9                     8                8               8
Maestru 2200	25  20 17 15 14 –	14		11                    9                9               9
M. fide. 2300	25  20 17 15 –  –	15		12                   12               11             10
M.I. 2400	25  20 17 –  –  –	16		13                   13               12             10
G.M.I. 2550	25  20 –  –  –  –	17		14                   17               13              11
GMI elită 2650	25  –  –  –  –  –	19		17                   18               15              16
Campion mondial		22		–                      –                 –                –

Dincolo de caracterul relativ al acestui tablou, putem remarca că evoluţia lui Garry Kasparov (13.04.1963) a fost- pe vremea lui- cu totul exemplară dar toate recordurile au fost bătute în ultimii ani de alţi tineri precoci care au devenit mari maeştri între 12-15 ani:

Sergey Karjakin (1990)        12 ani+7 luni Parimarjan Negi (1993)      13 ani+4 luni+22 zile Magnus Carlsen(1990)        13 ani+4 luni+27 zile Bu Xiangzhi (1985)               13 ani+10 luni+13 zile Teimour Radjabov (1987)   14 ani+14 zile Ruslan Ponomariov (1983) 14 ani +17 zile Wesley So (1993)                   14 ani+o lună+28 zile Etienne Bacrot (1983)          14 ani+2 luni Jorge Cori (1995)                   14 ani+2 luni Maxime Vachier-Lagrave (1990) 14 ani+4 luni Péter Lékó (1979)                  14 ani+4 luni+22 zile Hou Yifan (1994)                   14 ani+6 luni+16 zile Anish Giri (1994)                   14 ani+7 luni+2 zile Yuri Kuzubov (1990)            14 ani+7 luni+12 zile Dariusz Swiercz (1994)        14 ani+7 luni+29 zile N. Ngoc Truong Son(1990) 14 ani+10 luni Ray Robson (1994)                14 ani+11 luni+16 zile Fabiano Caruana (1992)      14 ani+11  luni+20 zile etc.

In aceste condiţii, mai multe posibilităţi se deschid in faţa tinerilor candidaţi la coroana mondială:

• să continue pe traiectoria ascendentă nu este lucru uşor căci cere o activitate continuă la o intensitate mărită.
• să treacă pe o curbă superioară rămâne o excepţie : această formă de «recuperare accelerată » reuşeşte uneori, cu preţul unor eforturi şi o combativitate excepţională, unor jucători care, ori au pornit prea târziu ori s-au oprit un anumit timp din activitate.
• să coboare pe o curbă inferioară este fenomenul cel mai frecvent, care poate dealtfel să se producă în orice moment.
• să rămână un anumit timp la acelaş nivel este mai normal pentru a-şi reîncărca bateriile: soluţia bună în acest caz este de a continua să muncească fără să intre în panică sau să recurgă la remedii precipitate; dar dacă plafonarea se prolongeşte timp de 2-3 ani, atunci a-şi lua un nou avânt pentru a-şi relua traiectoria ascendentă va fi şi mai greu.

Desigur, nimic nu-i jucat dinainte, viaţa oferindu-ne tot felul de excepţii. De exemplu, Mihail Tal (1936-1992), care n-a invăţat să joace decat spre varsta de 10 ani, nu avea decat o a 4a categorie la 11 ans şi a 2a la 13 ani. Apoi, ascensiunea sa fie fulgurantă: campion de Letonie la 17 ani, al URSS la 21 ani şi a lumii la 24 ani!

Pentru un profesionist, a ajunge la varful piramidei şi a se menţine cat mai mult timp posibil, este obiectivul unei bune cariere in marea majoritate a sporturilor. Dar duritatea şi repetivitatea antrenamentelor, exigenţele mereu crescande ale nenumăratelor competiţii, accidentele de tot felul, surmenajul fizic şi moral uzează enorm, impiedicandu-ne să ne menţinem prospeţimea combativă indispensabilă. Din contra, acest deziderat este perfect realizabil in şah, un ≪sport≫ care se adresează mai puţin condiţiei fizice şi mai mult domeniului raţionamentelor, inteligenţei, creativităţii imaginative şi a tot felul de senzaţii, instincte şi reflexe ale mentalului. Atingand forţa sa maximă, un mare maestru de sah poate deci să obţină mult timp rezultate bune pentru că elementele care intră in componenţa reuşitei şahiste sunt atinse mai puţin şi mult mai tarziu de uzura timpului. In timp ce in alte sporturi, chiar şi cei mai buni se gandesc să se retragă la varsta de 30-35 de ani, jucătorii de şah pot continua să aibă incă rezultate bune: aici apogeul poate dura pană la 42-45 de ani, după care se instaurează o anumită uzură nervoasă iar diminuarea potenţialului fiziologic anunţă apropierea declinului: timp de vreo 12 ani, se poate observa o regresiune in dinţi de ferăstrău a rezultatelor, cu un–două turnee bune şi un insucces dureros. După 55 de ani, se profilează perspectiva unei retrageri sportive cu o reducere sensibilă a participărilor la competiţii şi o eventuală evoluţie spre antrenorat sau/şi scriitura şahistă.

De aceea, ajuns la un anumit nivel, orice maestru profesionist sau chiar avand in paralel o altă meserie, trebuie să se obişnuiască să-şi gereze bine cariera: adică să ştie să-şi aleagă competiţiile in funcţie de Elo-ul sau notorietatea participanţilor, de avantajele sau riscurile de ordin financiar, cum să impace turneele individuale cu meciurile pe echipe, să vegheze asupra relaţiilor sale cu tot ce mişcă in lumea şahului, să-şi intreţină mereu sănătatea şi pasiunea pentru şah.

Din fericire, in şah transmiterea ştafetei poate să se facă in plină competiţie intre cele trei generaţii: ≪tinerii lupi≫, ≪leii maturi≫ şi ≪bătranii crocodili ≫, care au posibilitatea de a se intalni, de a rivaliza şi de a exprima tot ceea ce ei posedă mai bun. Aceasta permite, pe de o parte, energiei, ambiţiei şi asiguranţei juvenile de a dobandi experienţă iar, pe de altă parte, colegilor lor mai mari de a-şi menţine mai mult timp vivacitatea lor de spirit şi calităţile lor cele mai bune, dintre care erudiţia, tehnica şi experienţa superioare.

Post-cuvânt la unele comentarii

In incheiere, aş vrea să mulţumesc tuturor celor care au avut răbdarea de a urmări acest lung foileton de 46 de seriale şi, in special, celor care s-au oprit pentru a formula un comentariu sau o luare de poziţie. Dintre aceştia, Dl.Anuţa pune căteva intrebări la care voi incerca să răspund printr-un succint rezumativ al carierei mele, in special pentru cei mai tineri care n-au avut timp să mă cunoască.

Timp de 11 ani (intre 1969-79), am lucrat ca unic antrenor la cluburile ieşene Medicina şi apoi Universitatea – cu echipe in primul eşalon al ţării. Pe langă obligaţiile mele de performanţă, sute de tineri – elevi şi studenţi – au trecut prin mana mea, dintre care amintesc: M.Dominte, N.Doroftei, A.Sasu- Ducşoara, Fl.Isachievici, Gh.Munteanu, H.Aldea, Gh.Popovici, V.Giurgea, D.Solomon şi mulţi alţii, ale căror obiective (deci şi rezultate) erau pe vremuri oarecum limitate – din motive care se cunosc! – la competiţiile interne. In această perioadă, clubul meu a profitat şi de munca d-nei Perevoznic cu copiii, dintre care s-au detaşat O.Foişor, Gabriela Olăraşu, D.Aniţoaei ş.a.

Conştient de limitele mele, in toţi aceşti ani mi-am păstrat o permanentă dorinţă de perfecţionare. Astfel, de la candidat maestru am ajuns maestru internaţional cu un varf de Elo de 2485, jucător in echipa naţională cu 20 partide şi un meci pentru titlul de campion contra lui M.Ghindă, in timp ce ca antrenor am străbătut – prin stagii, examene şi inspecţii ale FRŞ – drumul de la categoria IV-a la I-a. Am publicat deasemenea zeci de articole in Revista de şah şi o carte binecunoscută, astăzi epuizată.

Plecand din ţară, din anul 1985 mi-am continuat activitatea şahistă ca jucător, antrenor şi publicist in Franţa. Astfel, cu sprijinul primăriei din Montpellier, am deschis un club de şah municipal unde, timp de 18 ani (intre 1985-2002), am format mii de tineri, printre care Sophie Millet – care a devenit mare maestră şi multiplă campioană naţională. Apoi am participat la sute de competiţii (cu căteva norme de GMI şi două titluri de campion la rapide), echipa mea a jucat in

prima divizie şi a caştigat două Cupe ale Franţei. Am scris mult pentru ≪Europe Echecs≫ şi ≪Echec et mat≫ iar in ultimii ani am publicat trei noi cărţi de şah in franceză.

In 1992 am pus aici bazele meseriei de antrenor, cu zece stagii federale şi 122 de antrenori diplomaţi. Mi-am desăvarşit astfel cultura metodologică şi, plecand de la experienţa mereu perfecţionată a stagiilor mele, a contactului cu diverşi jucători şi antrenori, am elaborat o lucrare de

peste 600 de pagini, intitulată «Metodologia antrenamentului şahist». Această lucrare, in spatele căreia stau mulţi ani de studiu, de practică şi de  elaborare, se adresează tuturor celor care se interesează de jocul nostru, in primul rand, antrenorilor şi jucătorilor dornici să progreseze.

Desigur, pentru scepticii antrenamentului ştiinţific care favorizează o anumită practică mărginită, pentru refractarii oricărei forme de perfecţionare metodologică, conţinutul acestei lucrări le-ar putea părea prea exigent iar prezentarea prea rigidă. Dar se ştie bine că rolul unei metodologii este să ne arate «cum ar trebuie în principiu să se facă, şi pe diverse nivele» – nu cum ar putea fi cazul unui stagiu pe o anumită temă, unde lectorul se adresează – eventual cu ≪ haz şi farmec ≫ – la aproximativ acelaş nivel de auditori.

Noi trăim intr-o lume de realităţi şi practica mea indelungată de antrenor – formator m-a făcut să observ că marea majoritate a antrenorilor de bază se complac (relicvă a fostei concepţii de formare a ≪omului nou≫) intr-o activitate de animatori-educatori, in timp ce pe linie şahistă se mărginesc la strictul necesar – cursuri de tip şcolar sau analize ≪faţă in faţă≫. Or fiecare antrenor, chiar şi cei de copii, poate să-şi diversifice metodele şi, in general, să progreseze din punct de vedere metodologic, incat să poată fi, şi in continuare, util unui tanăr care eventual s-ar detaşa de grup (pentru nivelul juniorilor romani, vezi interesantul raport critic a lui Ovidiu Foişor asupra Campionatelor europene de juniori de Batumi 2010). Şi nu să fie uimit cand participă la un stagiu sau află, de exemplu, că – la un anumit nivel – există antrenori pe stadii de partidă, pe stiluri de joc sau separat pe fete şi băieţi. Chiar numai faptul de a participa la un asemenea stagiu şi de a umple – cu această ocazie – caietul său de note, este deja un bun inceput!

Din păcate, există o anumită reticenţă faţă de aspectul metodologic al acestei activităţi, singurul care ar putea asigura progresul unui antrenor. Dealtfel, impotrivirea in faţa a tot ceea ce este nou a existat (şi persistă incă!) in toate domeniile: astfel, am citit pe undeva că, in faţa abundenţei septicemiilor la naşteri, cineva propusese ca ginecologii să se dezinfecteze dinainte pe maini. Toţi s-au revoltat şi tipul a fost chiar interzis să practice medicina…

Elaborată intai in franceză, la cererea FRŞ, am tradus-o şi adaptat-o la specificul şahului romanesc. Căci, inafara unor articole şi a celor catorva indicaţii din ≪Cursul pentru formarea antrenorilor de şah≫, se pare că federaţia nu dispune de o metodologie a antrenamentului şi de o adevărată politică de perfecţionare a antrenorilor săi. Toate stagiile sunt organizate aici după formula clasică ≪antrenor-jucători≫, de aceea, cand Costică Ionescu m-a invitat in decembrie 2008 să perfecţionez cei 13 antrenori inscrişi, majoritatea dintre ei au crezut poate – de pe poziţia lor de puternici jucători activi- că-i voi invăţa să joace şi mai bine şah!?

In faţa acestei neinţelegeri, m-am reciclat repede şi, in partea a 2-a a stagiului am devenit un antrenor care se adresează unor jucători, urmand ca ulterior să le trimit prin internet textul integral al metodologiei mele. O adaptare in seriale a fost ulterior publicată şi pe acest blog iar cei care doresc ultima editie, mă pot contacta prin e-mailul: volodia.vaisman@yahoo.fr.

Convins fiind de necesitatea imperioasă a perfectionării continue a oricărui antrenor, imi permit să lansez un apel la ≪majoritatea tăcută≫ a celor care mi-au citit totuşi lucrarea pentru a-şi da aici cu părerea, acoperind astfel vacarmul ≪minorităţii gălăgioase≫ dar prost informate care cred deobicei că sunt ei care au ultimul cuvant!

Şi cu aceasta inchei, urandu-vă la toţi multe succese in in viaţă şi in faţa tablei de şah! Evident, cei care doresc mai multe informaţii despre mine, pot consulta interviewul publicat pe site-ul FRŞ din luna Octombrie 2007 şi site-ul meu personal: www.chesstraining.eu