Jucatorul de sah al lui Maelzel (4)

Aici puteti revedea si reciti articolul “Jucatorul de sah al lui Maelzel” (3)

Remember de vacanta (42): Din articolele publicate pe blog

Am considerat ca odata cu venirea vacantei de vara,  periodic la cateva zile sau la o saptamana, sa va puteti relaxa si binedispune cu o lectura binemeritata. Pentru toti cititorii nostrii avem cateva episoade interesante scrise de nimeni altul decat, Edgar Allan Poe,  despre “Jucatorul de sah” . Ce se intampla si care este intriga discutiei, probabil mare parte dintre dumneavoastra nu o stiu, dar va asigur ca este mai mult decat interesant si trebuie urmarit. Asadar, o lectura de vacanta cu subiect sahist, de-alungul a catorva episoade care mai de care mai captivant, mai ales pentru a simti parfumul epocii si ceea ce se percepea atunci despre senzatia acelei vremi: Jucatorul de sah. Misterul care a ajuns pana in zilele noastre il veti putea simti si dumneavoastra si cred ca va veti face o idee interesanta despre unul din misterele vremurilor acelea si care au ajuns sa fie neelucidate pe deplin pana in zilele nostre.

Partea IV-a

Concluziile noastre sunt întemeiate pe observaţiile următoare, pe care le-am făcut în timpul repetatelor noastre participări la spectacolele lui Maelzel. Parte din aceste observaţii sunt făcute în scopul de a dovedi că maşina nu poate fi pusă în mişcare decât de mintea omului şi socotim că ar fi de prisos să mai aducem alte argumente în sprijinul a ceea ce a mai fost pe deplin lămurit. Intenţia noastră este, în primul rând, de a convinge anumiţi prieteni asupra cărora un şir de raţionamente sugestive va avea mai multă înrâurire decât cea mai pozitivă demonstraţie apriorică.

I

Mutările de şah ale Turcului nu sunt făcute la intervale, ci sunt potrivite mişcărilor adversarului, cu toate că această condiţie (a regularităţii), atât de importantă în orice fel de invenţie mecanică, ar fi putut fi lesne îndeplinită dacă s-ar fi îngrădit spaţiul de timp acordat adversarului pentru o mutare. Dacă, de pildă, acest timp ar fi fost de trei minute, mutările automatului ar fi putut fi executate într-un răstimp mai lung decât trei minute. Prin urmare, lipsa de regularitate, când acestea ar fi putut fi dobândite cu atâta uşurinţă, face dovada că regularitatea nu are însemnătate în funcţionarea automatului, cu alte cuvinte, că automatul nu este numai o maşină.

II

Când automatul e pe punctul de a mişca una din piese, se poate zări o anume mişcare, foarte desluşită, tocmai dedesubtul umărului stâng. Această mişcare iscă un tremur slab în draperia care acoperă umărul stâng în faţă. Tremurul de care am vorbit se produce neapărat cu vreo două secunde înainte de a se fi mişcat braţul însuşi. Şi niciodată braţul nu se mişcă fără această mişcare pregătitoare a umărului. Să presupunem că adversarul mută o piesă şi că mutarea corespunzătoare este, ca de obicei, făcută de Maelzel pe eşichierul automatului. Să presupunem că adversarul supraveghează îndeaproape automatul, până ce descoperă mişcarea pregătitoare a umărului. Să presupunem că de îndată ce a descoperit această mişcare şi mai înainte ca braţul însuşi să se fi mişcat, el îşi retrage piesa de şah, ca şi cum şi-ar fi dat seama că a greşit în jocul său.

Se va vedea că mişcarea braţului, care, în toate celelalte cazuri, urmează imediat mişcării umărului, este de această dată oprită, nu se mai produce, cu toate că Maelzel n-a reprodus pe eşichierul automatului mutarea ce corespunde retragerii adversarului. E vădit că automatul era gata să mute piesa de şah, iar dacă n-a mutat-o, aceasta se datoreşte pe de-a-ntregul retragerii adversarului, fără ca Maelzel să fi intervenit. Faptul acesta dovedeşte cu prisosinţă, în primul rând, că intervenţia lui Maelzel, care reproduce pe eşichierul Turcului mutările adversarului, nu este neapărat necesară mişcărilor automatului. Mai dovedeşte, în al doilea rând, că mişcările acestuia sunt călăuzite de un cuget, de către un ins oarecare, ce poate să vadă eşichierul adversarului şi, în al treilea rând, că mişcările celui ascuns nu sunt călăuzite de gândirea ‘ui Maelzel, care stă cu spatele la adversar în timp ce acesta îşi retrage mutarea.

III

Automatul nu câştigă în mod invariabil partidele. Dacă el n-ar fi fost decât o maşină şi altceva nimic, lucrurile nu s-ar petrece astfel, şi ar trebui să câştige întruna. Odată descoperit principiul mulţumită căruia o maşină poate fi în aşa fel construită încât să joace o partidă de şah, atunci dezvoltarea aceluiaşi principiu ar putea să o facă în stare de a câştiga, iar o şi mai mare dezvoltare, să câştige toate partidele, cu alte cuvinte, să bată la jocul de şah pe orice adversar. Dacă ne vom gândi bine, ne vom încredinţa că greutatea de a face ca o maşină să câştige toate partidele nu e câtuşi de puţin mai mare, în ce priveşte principiul operaţiilor necesare, decât aceea de a o face să câştige o singură partidă. Prin urmare, dacă socotim că Jucătorul de şah e o maşină, trebuie să presupunem (ceea ce e cu totul de necrezut) că inventatorul a preferat să o lase neterminată decât să perfecţioneze mecanismul automatului, presupunere care, se vede bine, e şi mai absurdă dacă ne gândim că, lăsându-l neterminat, el procura adversarilor un argument împotriva posibilităţii ca Jucătorul de şah să fie numai o maşină. Şi e tocmai argumentul de care ne folosim aici.

IV

Niciodată când situaţia partidei e grea sau încurcată nu-l vedem pe Turc dând din cap sau rotindu-şi privirile. Acest lucru se petrece numai atunci când mutarea următoare se impune de la sine sau când partida se află într-o fază în care omul ascuns în interiorul automatului nu are nevoie să se gândească mai adânc.

Astfel de mişcări ale capului şi ale ochilor se văd de obicei la persoanele adâncite în gânduri şi, dacă maşina n-ar fi fost decât o maşină, ingeniosul baron Kempelen ar fi izbutit să asigure declanşarea lor la timpul potrivit, cu alte cuvinte, în momentele de încordare. Dar, în cazul de faţă, se întâmplă tocmai contrariul, şi faptul acesta vine să întărească presupunerea noastră că în interiorul maşinii se află un om. Când el e nevoit să cugete asupra partidei, nu mai are timp să se gândească a pune în mişcare acel mecanism care mişcă şi capul, şi ochii. Dar când mutarea ce trebuie făcută e de la sine înţeleasă, are timp să se ocupe de acest lucru şi vedem prin urmare capul clătinându-se şi ochii rotindu-se.

V

Când maşina e întoarsă în aşa fel încât să îngăduie spectatorilor să cerceteze spatele Turcului, când draperia e ridicată şi uşiţele din trunchiul şi coapsa acestuia sunt deschise, se vede că interiorul trunchiului e plin cu tot felul de maşinării. Examinând cu luare-aminte această maşinărie când automatul era în mişcare, cu alte cuvinte, când întregul aparat se mişcă pe rotile, ni s-a părut că anumite părţi ale mecanismului îşi schimbă locul şi înfăţişarea într-o măsură prea mare pentru a fi pusă pe seama numai a simplelor legi ale perspectivei. După alte câteva cercetări, ne-am încredinţat că aceste schimbări neobişnuite se datorau oglinzilor aşezate în interiorul trunchiului.

Introducerea oglinzilor printre piesele maşinăriei n-a putut fi făcută cu scopul de a influenţa în vreun grad oarecare, mecanismul însuşi. Acţiunea lor, oricare ar fi ea, trebuie să fie fără doar şi poate în legătură cu privirea spectatorului. Concluzia noastră neântârziată a fost că aceste oglinzi erau aşezate acolo pentru a înmulţi în faţa ochilor spectatorilor cele câteva piese mecanice, puţine la număr, aşa încât să pară că interiorul e înţesat de maşinării. Deducţia, deci, pe care o tragem de-a dreptul de aici e că maşina nu este numai o maşină : căci, dacă ar fi fost aşa, inventatorul nu numai că n-ar fi dorit câtuşi de puţin ca mecanismul său să pară a fi complicat şi n-ar fi recurs la înşelăciune, în scopul de a-i da această aparenţă, dar ar fi fost cu dinadinsul doritor de a-i convinge pe cei care au asistat la spectacolele lui de simplitatea mijloacelor prin care dobândeşte rezultate atât de uimitoare.

VI

Înfăţişarea exterioară şi mai ales gesturile automatului, privite ca o imitaţie a vieţii, nu sunt decât nişte imitaţii foarte obişnuite. Fizionomia lui nu vădeşte nici un fel de originalitate, iar în ce priveşte asemănarea cu un chip de om, cele mai de rând plăsmuiri de ceară o depăşesc. Ochii i se rotesc în cap într-un fel cu totul nefiresc şi fără nici o legătură cu mişcările corespunzătoare ale pleoapelor şi sprâncenelor. Mai cu seamă braţul îşi face diferitele mişcări într-un fel peste măsură de ţeapăn, stângaci, repezit şi schematic. Dar, cu toate acestea, afară dacă nu se datoresc neputinţei lui Maelzel de a face un lucru mai bun, nu pot fi decât urmarea unei neglijenţe intenţionate, căci de o neglijenţă întâmplătoare nici nu poate fi vorba, dacă ne gândim că ingeniosul inventator se îndeletniceşte tot timpul cu perfecţionarea maşinilor sale. E mai mult decât sigur că nu trebuie să punem pe seama neândemânării această înfăţişare lipsită de viaţă, când toate celelalte automate ale lui Maelzel alcătuiesc o dovadă a deplinei sale dibăcii de a copia mişcările şi particularităţile vieţii cu cea mai minunată asemănare.

Aşa, de pildă, dansatorii lui pe frânghie n-au pereche în lume. Când clovnul râde, pe buzele lui, pe sprâncenele şi genele lui, pe toate trăsăturile feţei lui e întipărită expresia cea mai potrivită. Şi la el, şi la partenerul său, fiece gest e până-ntr-atâta de firesc şi dezbărat de orice urmă de artificialitate, încât, dacă n-ar fi fost atât de mici, şi dacă, înainte ca ei să-şi execute dansul pe frânghie, spectatorii nu şi i-ar trece din mână în mână, cu greu ai putea convinge un public oarecare că aceste automate de lemn nu ar fi făpturi însufleţite. Nu putem deci pune la îndoială dibăcia domnului Maelzel, şi de aceea trebuie neapărat să presupunem că dinadins a îngăduit ca Jucătorul de şah să rămână aceeaşi figură artificială şi lipsită de firesc pe care baronul Kempelen (fără îndoială că tot în chip intenţionat) a construit-o din capul locului. Nu e prea greu de lnţeles care i-a fost intenţia. Dacă mişcările automatului ar fi fost naturale şi pline de viaţă, spectatorul ar fi fost şi mai mult înclinat să atribuie operaţiile sale pricinii lor adevărate (adică amestecul omului ascuns înlăuntru) decât e acum, când aceste gesturi stângace şi schematice fac să se creadă că e vorba numai de un mecanism de sine stătător.