Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (41)

Pentru a afla cum vă puteti procura METODOLOGIA ANTRENAMENTULUI SAHIST si a vedea tabla sa de materii, daţi click aici

Aici puteţi revedea capitolele anterioare din Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah de Volodia Vaisman, antrenor şi maestru internaţional

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate.

Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţi de concepţii metodologice sănătoase şi temeinice. Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână . Cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog. Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua această inedită experienţă.

Antrenorul şi echipa sa

Şahul reprezintă un model aparte a vieţii, cu toate multiplele sale probleme şi, mai ales, cu eterna luptă pentru a rezista şi supravieţui în faţa dificultăţilor, cu urcuşurile şi coborâşurile sale, cu  necesitatea imperioasă de a se ridica după un eşec, uneori chiar de a relua totul de la început. Fără îndoială că aceasta este mai uşor de făcut când eşti susţinut de cei apropiaţi şi înconjurat de prieteni.

A juca într-un concurs  individual sau pe echipe  sunt două lucruri complet diferite. La prima vedere, o echipă de şah este un grup, reunit pe perioada unui meci sau a unei competiţii, pentru a lupta împreună pentru victoria comună. Dar, în realitate,  o echipă de şah este mult mai mult decât un simplu cumul de prestaţii  individuale:

• întâi, pentru că – pentru a câştiga un meci – este suficient un +1.

• apoi, este întotdeauna preferabil să ai un grup omogen de «bătăioşi» motivaţi decât o adunăturà de mari  individualităţi, blazate şi neavând mare lucru în comun.

• şi  cum toată lumea are accesul  la informaţii şi există o adevărată pregătire între jucători,  devine din ce în ce mai greu de câştigat o partidă, diferenţa fiind deseori făcută de factori complementari, dintre care: ambitia,  luciditatea şi puterea de concentrare a jucătorilor cei mai  talentaţi şi acţionând în cadrul unui colectiv bine închegat.

• în plus, jocul într-o echipă are  specificitatea lui căci, în liniştea paşilor tiptili şi a ocheadelor discrete, fiecare mutare influenţeazà starea de spirit colectivă iar eventualele greşeli  pot traversa – asemenea  unei unde electromagnetice – toate partidele.

Spre deosebire de egocentrismul  specific competiţiilor  individuale,  jocul  pe echipe posedă şi alte  atuuri:

• relaţiile în cadrul unei echipe pot favoriza spiritul de camaraderie, de responsabilitate chiar de abnegaţie pentru   rezultatul colectiv: locuri şi premii, promovări şi retrogradări etc.
• persoane complet diferite dar reunite pentru un ideal comun, se mobilizează întotdeauna mai bine.
• şi atunci când cei mai buni maeştri sunt retribuiţi de către cluburi, federaţii sau alti,  interesul financiar ar putea deasemenea să joace un rol motivant.

Pentru ca o echipă să devină competitivă şi să poată să-şi îndeplinească mandatul său de performanţă, va trebui înainte de toate selectionaţi jucătorii, fără îndoială pe criterii de forţă de joc, dar ţinând cont şi de multe altele:

• sentimentale: de încredere, de înţelegere şi de întrajutorare  reciprocă.
• accordul unanim pentru a-şi atinge obiectivele printr-un  efort maximal.
• un consens între ambiţiile personale şi interesul colectiv.
• solidaritate comună pentru rezultate, atât la bine cât şi la rău.

Un antrenor are obligaţia profesională de a forma, pregăti şi conduce grupul său. Dar a crea,  gera şi conduce o echipă cere  din  partea sa  nenumărate competenţe de ordin  tehnic, organizator, psihologic şi sociologic căci fiecare jucător are  un nivel  diferit, ca şi  propriile sale preocupări şi probleme.  Anumiţi antrenori posedă chiar o adevărată ştiinţă a gerării echipelor lor – înainte, în timpul şi după acest moment atât de sincer care este competiţia şahistă. Astfel,  o bună pregătire a unui  meci englobează următoarele acţiuni:

• reunirea întregului efectiv, pentru a stabili împreună ordinea meselor şi obiectivele fiecăruia  în funcţie de adversari şi culori.

• anticiparea  compoziţiei echipelor adverse, expunerea   punctelor tari şi slabe, analiza câtorva partide importante, transmiterea  directivelor necesare.
• comunicarea  obiectivelor şi stabilirea  tacticii  de meci, atât pentru toată echipa cât şi separat pentru fiecare masă, cu precizarea că o partidă pierdută obligă alţi doi coechipieri să forţeze jocul lor.
• impunerea unui anumit comportament pentru ca  toată echipa să se poată comporta şi juca normal: ca toţi jucătorii să se concentreze asupra partidelor lor cu responsabilitate, încredere şi voinţă fermă de a găsi întotdeauna resurse, ca fiecare să–şi înceapă partida  într-un mod raţional şi armonios, să joace ceea ce cunoaşte mai bine, fără să recurgă la experimentări dubioase, să nu-şi asume riscuri inutile, să nu sacrifice fără rost, să joace cel mai solid posibil, să evite greşelile şi, în cel mai rău caz, să asigure remiza.

Pentru a putea aborda sensibilităţile şi a înfluenta mentalităţile, antrenorul trebuie desigur să simtă bine «pulsul» echipei sale şi să facă aceasta cu mult tact pedagogic pentru că jucătorii de şah sunt personaje care şi-au făcut din gândire un mod de viaţă. Anumiţi jucători mai sensibili joacă mai bine atunci când au alături pe cineva de încredere, de aceea orice antrenor trebuie să încerce:     

• să–şi destindă grupul din punct de vedere psihologic: să-i debaraseze pe anumiţi jucători de complexele lor, să reducă tensiunea car ar putea să se manifeste înaintea unui meci greu sau decisiv, să reprezinte o prezenţă reconfortantă prin  comportament, atitudine, gesturi, cuvinte şi privire.
• să le dinamizeze posibilităţile de performanţă: să cunoască dificultăţile existente, să le respecte eventualele manii şi  superstiţii, să ştie să atenueze tensiunile şi să curme incertitudinele, să aprecieze bine şansele reale de succes, să le reîncarce  bateriile bioenergetice etc.-  dacă toate acestea pot să le aducă confortul spiritual şi încrederea  necesară.
• să fie atent în ceea ce priveşte raporturile sale cu  jucătorii: să efectueze împreună o anumită pregătire psihologică, evitând însă să-i supramobilizeze, să le fixeze obiective supraomenesti, să-i necăjească sau să-i indispună.
• să asigure – înainte şi în timpul meciului –   un climat spiritual de reconfort, o atmosferă de calm şi de bună dispoziţie.
• să-i  dirijeze cu clarviziune spre efortul maximal: să ştie, înainte de toate, să–şi controleze propriile nelinişti şi emoţii, apoi,  gesturile sale să fie naturale şi autentice,  expresia sa să provoace calmul, încrederea şi optimismul,  tonul să fie  bine nuanţat de genul: « putem câştiga!»  etc.

Plecarea sau convocarea echipei pentru meci (competiţie) implică rezolvarea unei serii întregi de probleme importante, cum ar fi:

• rezervarea în cele mai bune condiţii a transportului, a cazării şi a meselor plus rezolvarea  altor probleme care pot să survină întretimp.

• a aduce cu sine tot ceea ce va fi necesar echipei: legitimaţii, jocuri, ceasuri, literatură şahistă, ordinator portabil  etc.
• să se pregătească pentru a  fi la adăpost de orice surpriză şi eventualitate.
• să se ocupe deasemenea de propria persoană: bunăstare, somn, medicamente, tratamente  etc.

Marea majoritate a echipelor au un leader, care răspunde într-un anumit fel la dezideratul jucătorilor de a avea un   idol  de admirat şi de urmat, un maestru pe care pot conta, un coleg mai priceput care-i poate înţelege şi respecta.  Dar unicul  purtător de cuvânt al echipei în faţa  arbitrilor este  căpitanul ei, singurul acreditat să prezinte  lista jucătorilor, să semneze  foile de meci, să depună eventualele reclamaţii  (contestaţii). Din păcate, caracterul amator al cluburilor noastre face ca această funcţie să fie deseori ocupată (şi mai puţin îndeplinită) de către un conducător, ca  «recompensă» morală pentru ajutorul sau activitatea sa benevolă.  In acest fel, echipa nu face decât să se priveze de orice asistenţă psiho-şahistă pe care un eventual antrenor sau maestru mai bine plasat i-ar putea acorda în timpul meciului, de exemplu:

• să urmărească desfăşurarea partidelor şi să adapteze  pe parcurs tactica de meci, temperând ardoarea unora şi încurajând asumarea unor eventuale riscuri de către alţii.

• să gereze  propunerile de remiză, ţinând cont de aprecierea poziţiilor dar şi de posibilităţile jucătorilor şi de perspectivele situaţiei din meci.
• să ţină cont de eventualele «compensaţii» spre binele echipei dar şi pentru a menţine moralul unor jucători.
• să se arate înţelegător şi echitabil, dar şi exigent şi ferm atunci când trebuie să decidă în interesul echipei.
• să înţeleagă tipologia şahistică cu un anumit talent de comunicator: răbdare în discuţii, rigoare în  limbaj, prudenţă în întrebările delicate etc.
• un căpitan eficace este, înainte de toate, un bun jucător dar care ştie, în acelaş timp, să creeze o ambianţă bună în echipă,  să–şi susţină, să valorizeze şi să sudeze colectivul, care comunică într-un mod clar şi precis, care îşi asumă alegerile făcute şi-şi recunoaşte eventualele greşeli.
• din contra, un căpitan nejucător sau mai slab din punct de vedere şahist va fi mai puţin disponibil căci mai concentrat asupra partidei sale, mai puţin obiectiv în aprecierea şi tratarea remizelor şi, în funcţie de poziţia sa, predispus să caute compensaţii subiective la ceilalţi jucători.

Orice competiţie trebuie să fie analizată, şi în special cele pe echipe care cumulează eforturile mai multor persoane şi care aşteaptă ca munca lor să fie apreciată Dar, să nu uităm că jucătorii de şah sunt fiinţe delicate pe care un eşec ar putea să-i descurajeze. Pentru a menaja asemenea jucători, trebuie încercat să-i îmbărbătăm, să le reînnoim încrederea şi să-i încurajăm pentru meciul sau competiţia  următoare. La o asemenea analiză colectivă trebuiesc asociaţi toţi participanţii: jucători, antrenori, căpitanul de echipă şi un reprezentant al clubului. Ea poate să cuprindă următoarele puncte:

• trecerea în revistă a rezultatelor: ale competiţiei, ale echipei şi pe fiecare jucător.
• aprecierea rezultatelor obţinute faţă de obiectivele propuse, de posibilităţile reale ale jucătorilor, de poziţiile  obţinute şi forţa adversarilor.
• eventualele probleme de ordin  financiar, disciplinar şi de organizare.
• prezentarea partidelor şi a poziţiilor instructive de către jucători.
• concluzii şi perspective de viitor.

In pricipiu, sunt jucătorii care trebuie să-şi analizeze şi să-şi prezinte propriile partide dar trebuie să existe întotdeauna o  «tabără critică» formată din 1-2 din cei mai buni jucători + antrenorul.  Cea mai bună atitudine în acest caz este să fim cât mai puţin lăudăroşi şi mai mult critici, condiţie indispensabilà pentru a ne putea ameliora. Dealtfel, principalul util a unui antrenor de şah  nu este gura mare ci complicitatea şi buna înţelegere cu jucătorii săi. In acest caz, cel mai dramatic pentru un antrenor nu este o partidă pierdută sau o competiţie ratată, uneori chiar şi  un sezon dezastruos, ci atunci când  curentul între el şi jucătorii lui nu mai trece. Căci nu trebuie să uităm că carierele în şah sunt mai lungi şi durabile decât în alte sporturi, că orice rezultat nu reprezintă sfârşitul lumii, că cel mai important  este să reluăm şi mai serios antrenamentele şi să pornim spre noi confruntări  contra unor adversari din ce în ce mai puternici.