Lectura si sahul: Scriitorii ca personaje

Articol aparut duminica, 23 mai 2010, in http://revistacultura.ro/nou/sectiunea Cultura literară

Magister ludi

Laurentiu Ulici stia sa se joace. Nu ma gândesc numai la jocurile propriu-zise – bridge, sah, table, pocker – la care nu (prea) avea egal in lumea scriitoriceasca, ci si la gândirea lui combinativa, la practicarea curenta a paradoxului, la arta construirii unor teorii fanteziste.

Laurentiu Ulici

Intr-o vara, la mare, Laurentiu Ulici statea pe terasa si ma admonesta când ma vedea indreptându-ma catre mare cu cearsaful de plaja in mâna:
– Ce faci, dom’le?! De asta ai venit la mare, ca sa mergi la plaja?!
– E o exceptie, ii spuneam. Numai azi. De mâine imi revin.
Era un om fundamental bun. Când se supara devenea, ca toti oamenii cu adevarat buni, comic. Supararea lui era neverosimila, nu i se potrivea, parea un exercitiu actoricesc.
In biroul lui de presedinte de la Uniunea Scriitorilor, suporta cu stoicism vizitele tuturor celor care voiau sa-l viziteze, unii dintre ei atât de enervanti incât altcineva in locul lui i-ar fi dat imediat afara, nu pe usa, ci pe fereastra. Dar Laurentiu Ulici avea rabdare cu ei si continua sa-si indeplineasca multiplele obligatii in mijlocul peroratiilor si vociferarilor, care luau uneori amploarea unui vacarm.
Era amuzant sa-l asculti dezvoltând teorii – literare sau politice – cu o inepuizabila placere a constructiei fanteziste de idei. Fiecare discutie cu el era si un joc, in care lui ii revenea rolul de magister ludi.
Mi-aduc aminte o imprejurare in care si-a folosit aceasta capacitate de a demonstra orice, chiar si contrariul a ceea ce demonstrase cu o clipa inainte.
Intr-o primavara, a organizat un concurs de sah pentru scriitori, la Sinaia. M-a invitat si pe mine, intrucât de multe ori, intâlnindu-l, ii declaram, provocator, ca joc mai bine decât el. Voia sa-mi demonstreze, practic, ca e invincibil, asa cum sustineau multi scriitori (indoctrinati, bineinteles, tot de el). A facut rost si de bani pentru premii, de la o firma al carei proprietar era mare iubitor de sah. Si ne-a anuntat ritos:
– S-au inscris in concurs saizeci de scriitori. Si vor fi trei premii: unu, doi si trei. Fara ex equo, fara mentiuni.
Unii dintre participanti au protestat. Suma pusa in joc era destul de mare si se gândeau ca n-ar fi fost rau sa ajunga câte ceva la cât mai multi dintre ei. Dar presedintele Uniunii Scriitorilor a ramas neclintit in hotarârea lui.
– Un concurs serios inseamna premii putine si mari. Nu am venit aici sa impartim ajutoare sociale.
Eram de aceeasi parere.
Concursul s-a desfasurat corect, dupa toate regulile unui campionat de sah. Eu am iesit pe locul patru, iar Laurentiu Ulici – pe locul cinci. Imediat, presedintele ne-a convocat pe toti in sala de mese si ne-a anuntat:
– Organizatorii au hotarât sa ofere cinci premii.
S-au auzit proteste vehemente, bineinteles, mai mult in joaca. Treptat, insa, s-au stins, pentru ca organizatorii – adica Laurentiu Ulici si atât – n-au cedat presiunilor.
Dupa ce mi-am luat plicul cu bani, i-am spus lui Laurentiu Ulici in particular.
– Nu-i frumos ca ai revenit asupra hotarârii initiale.
– Am facut-o pentru tine, ca sa primesti si tu un premiu.
– In cazul asta de ce nu te-ai limitat la patru premii?
– Ca sa nu-si dea lumea seama ca pe tine te-am avut in vedere!
P.S. I-am atras atentia si asupra faptului ca, potrivit rezultatelor concursului, joc mai bine decât el. Laurentiu Ulici mi-a explicat ca ma insel, intrucât, conform unei complicate teorii a probabilitatii, pe care a si dezvoltat-o in fata mea (si din care, de fapt, n-am inteles nimic), este mult mai greu sa ajungi pe locul cinci decât pe locul patru.

(Fragment din volumul :Barbat adormit in fotoliu. Intâmplari)