Aici puteti sa revedeti “Sahul – Istorie si promovare (V)“
Prietena prietenului unui prieten (nu spui cine, persoana importanta) si-a dat licenta in luna iunie. Cu aceasta ocazie, Anca Marinescu, caci despre ea este vorba, a sutinut un proiect de diploma cu o tema foarte interesanta.
Este un proiect de diploma avand ca subiect istoria sahului, cu diversele sale fatete. Unul din lucrurile care face ca lucrarea sa fie una foarte interesanta este numarul si varietatea mare de carti consultate, Anca gasind referiri legate de sah si in surse neconventionale.
Anca Marinescu a avut amabilitatea sa ne trimita si noua acest proiect. Ea a primit nota 8 din partea comisiei de examinare . Desigur pentru aprecierea obiectiva a acestei lucrari este nevoie ca ea sa fie citita de catre iubitorii sahului. …ceea ce speram ca se va intampla.
de Anca Marinescu
(Conducător ştiinţific: Conf. dr. Alexandru Ofrim)
Istoria şahului românesc
Există puţine date certe în legătură cu felul în care a pătruns şi s-a răspândit şahul pe teritoriul ţării noastre. Infomaţiile de care dispun cercetătorii conduc însă la ipoteza conform căreia şahul ar fi pătruns pe teritoriile româneşti din două părţi geografice.
Este vorba în primul rând de Banat şi Transilvania, spaţiu în care, în secolul al XVIII-lea, datorită apartenenţei la imperiul austro-ungar, jocul de şah ar fi pătruns şi s-ar fi jucat, „cu precădere în spaţioasele saloane ale aristocraţiei, ca mijloc de distracţie sau relaxare.”[1]
Mai apoi, şahul ajunge să se joace în unele cercuri burgheze din Timişoara, Oradea, Arad, Braşov, Cluj sau Satu-Mare. Fenomenul este încurajat de existenţa cărturarilor aflaţi în slujba nobilimii, fapt atestat de manualul de şah al lui J. Balent, tipărit în anul 1784 la Oradea.[2]
Tabla şatrandj cu piese
Apariţia şahului la nivelul maselor este semnalată de abia în secolul al XIX-lea, atunci când mijloacele scrise de informare în masă sunt puse la îndemâna tuturor, mai ales în mediul urban.
A doua sursă geografică de pătrundere a jocului de şah pe teritoriul românesc a fost reprezentată de spaţiul moldovenesc şi muntenesc. Astfel, şatrandjul (v. supra, p. 6), care ajunsese în forma lui iniţială şi în Moldova şi Muntenia, direct din India sau Persia, prin transfer rusesc, cam pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, a constituit prima formă de şah cunoscută la noi. Frecventele contacte cu turcii, care adeseori pătrundeau pe teritoriul românesc, constituie un argument în plus în favoarea răspândirii jocului arab în Ţările Române.
Constantin Ştefaniu notează: „Oricum, prezenţa în literatura română din sec. XVIII a cuvântului „şatrance”, menţionat în dicţionarul lui Em. Grigorovitza din 1901 la pag. 537, confirmă teza existenţei şatrandjului în ţata noastră, chiar dacă avea o arie de răspândire limitată la conacurile şi curţile domneşti.”[3]
Datele cuprinse în „Filele de cronică” ce urmează ne oferă informaţii cu privire la evoluţia şahului în spaţiul românesc. Se poate deci afirma că şahul european începe să fie jucat competitiv sub influenţa culturii franceze, spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Şatrandjul arab este astfel dat uitării, fiind mult prea static datorită rădăcinilor sale orientale.
Café de la Régence
Mulţi dintre tinerii români plecaţi la Paris iau contact cu şahul din Franţa, care devenise un centru şahistic extrem de important încă din secolul al XVIII-lea, alături de Anglia. Tinerii români ajung deci în saloanele celebrei „Café de la Régence” (v. supra, p. 20). La întoarcerea în ţară, o bună parte din aceşti tineri aduceau cărţi franceze de şah în ţară (în special cartea lui Philidor „Analiza”) lucru care a contribuit foarte mult la răspândirea şahului în spaţiul românesc. În acest sens stau mărturie numeroasele exemplare existente în Bucureşti, Iaşi sau Timişoara din „Analyse de jeu des Echecs”, apărută de-a lungul anilor în aproximativ 100 de ediţii.[4]
Din păcate, dezvoltarea în continuare s-a dovedit a fi extrem de lentă. Comparativ cu marea majoritate a ţărilor europene, care încă de la începutul celei de a două jumătăţi a secolului al XIX-lea au pornit susţinut la organizarea de competiţii interne şi internaţionale din ce în ce mai valoroase, mergând până la disputarea titlului de campion mondial individual masculin, şahul românesc nu a avut suficiente resurse pentru a urma acelaşi drum ascendent până după 1920, timp în care s-a traversat o foarte lungă perioadă de „adolescenţă”.[5]
Adolf Albin
Cele câteva încercări, precum tipărirea primei cărţi în limba română a lui Albin în 1872, editarea primei reviste de specialitate în 1881 sau înfiinţarea primului club de şah la Bucureşti în anul 1890, precum şi primul turneu din 1906, au rămas acţiuni izolate, neînţelese şi deci nesusţinute nici de către public, nici de conducerea ţării, datorită faptului că în concepţia generală şahul încă nu depăşise stadiul de „joc” şi deci latura sa educativă nu reuşise să se reliefeze convingător.
În anul 1925 este înfiinţată Federaţia Română de Şah şi, la numai câteva luni, îşi face apariţia primului număr al „Revistei (Române) de Şah”. Ambele evenimente au fost datorate exclusiv entuziasmului şi iniţiativei particulare.
Era astfel de aşteptat ca, după atât de mult timp scurs până la apariţia unor instituţii specifice şahul românesc să se dezvolte într-un ritm accelerat. Că nu a fost aşa o dovedesc numeroasele turnee interne, în general locale şi doar arareori naţionale, uneori înviorate de câte un maestru străin cu nume mai sonor, dar cu forţa de joc spre vârsta pensionării.
Nici cele câteva partide la Olimpiade nu au avut darul să dea un impuls notabil, deoarece şahului românesc îi lipseau în primul rând două elemente de primă necesitate: literatura de specialitate şi confruntările internaţionale individuale, fără de care nu se putea vorbi de un progres capabil de a da naştere marilor performanţe. Numai cu entuziasm şi talente, care trebuie remarcat că existau din plin, nu se putea face mare lucru în mijlocul indiferenţei aproape totale a cercurilor oficiale, aşa cum era situaţia la acel moment.
Face excepţie însă şahul artistic care, beneficiind de un grup de „incurabili”[6], înfiinţează „Asociaţia Problemiştilor din România” în anul 1937 şi intră în activitatea internaţională, realizând o serie de succese care ne plasează printre ţările şahiste de frunte.
Situaţia se va schimba radical odată cu anul 1946, când toate sporturile, inclusiv şahul, încep să fie subvenţionate de stat. Şahul românesc urcă treptele ierarhiei mondiale, astfel încât, un deceniu mai târziu pătrunde în topul primelor zece ţări şahiste din lume, fetele devenind chiar vicecampioane mondiale.[7]
Şahul artistic, cu vechi prezenţe în toate revistele de specialitate de peste hotare, îşi dovedeşte din plin maturitatea încă din 1948, când reprezentativa ţării noastre intră în posesia titlului mondial la „dezlegări”. Titlul fusese ratat în 1937. În 1952 un studiu românesc este răsplătit cu medalia de bronz a Olimpiadei a X-a de la Helsinki.
Şahul prin corespondenţă, rămas multă vreme la stadiul incipient, organizat de abia în 1959, reuşeşte să aducă rezultate chiar de la înfiinţare şi după câteva succese internaţionale prestigioase în meciuri interţări se califică în finala Olimpiadei a VI-a, pe care o va încheia în 1972 pe locul al patrulea. În anul 1975, un reprezentant al României (inginerul A. Anton[8]) cucereşte titlul de campion al Europei, devenind primul finalist al unui campionat mondial de seniori.
Bibliografie generală
- Bird, H. E., Chess History and Reminiscences, Kessinger Publishing Co, 2004.
- Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol.3, Editura Artemis, Bucureşti, 1993.
- Gibson, Clare, Semne & simboluri, Editura Aquila ’93, Oradea, 1998.
- Levenfiş, G.I., Cartea şahistului începător, Editura Plus, Bucureşti, 1994.
- Pastoreau, Michel, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Editura Cartier, Chişinău, 2004.
- Polihroniade, Elisabeta, Campionii de şah ai lumii, Editura Sport – Turism, Sibiu, 1980.
- Sadoveanu, Mihail, Divanul persian, Soarele în baltă sau aventurile şahului, poveştile de la bradul strâmb, fantezii răsăritene, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
- Ştefaniu, Constantin, Şah de la A la Z, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1984.
[1] Constantin Ştefaniu, op. cit., p. 99.
[2] Ibidem, p. 99.
[3] Ibidem, p. 100.
[4] Ibidem, p. 100.
[5] Ibidem, p. 100.
[6] Ibidem, p. 101.
[7] Ibidem, p. 118.
[8] Ibidem, p. 126.
1 Comentariu
Am urmàrit cu interes aceastà lucrare de istorie a sahului, destul de bine documentatà dar prea succintà pentru a putea aborda toate aspectele necesare. In plus, sahul românesc – care ne interesa în mod deosebit – se opreste, din pàcate, acum o jumàtate de secol. Or, consultarea revistelor noastre de sah si a unor specialisti încà în viatà ar fi putut umple aceastà evidentà lacunà.
septembrie 15, 2009 - 7:32 pm