Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (8)

Pentru a afla cum vă puteţi procura METODOLOGIA ANTRENAMENTULUI SAHIST şi a vedea tabla sa de materii, daţi click aici

Aici puteţi revedea capitolele anterioare din

Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah de Volodia Vaisman, antrenor şi maestru internaţional

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate. Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţi de concepţii metodologice sănătoase şi temeinice. Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână Cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog. Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua această inedită experienţă.

Antrenamentul şahist

Şahul este, în acelaşi timp, un joc de cunoştinţe şi de tehnică ca şi de improvizaţie creativă, cel mai ades subordonat replicilor adversarului său. Într-un trecut nu prea îndepărtat, pentru a juca bine, trebuia să ai o anumită predispoziţie numită şi talent, să te interesezi un pic de teorie – căci pe atunci nu exista prea mult – şi să-ţi arunci toate atuurile în luptă pe tabla de joc.

Fără îndoială, fiecare dintre noi vine pe lume cu o anumită dotare, pe care educaţia, instrucţia şi – pentru jucătorii de şah – antrenamentul şi competiţiile ne modelează şi ne perfecţionează. A fi dotat pentru şah este desigur un avantaj dar, pentru a ajunge la un anumit nivel, acesta trebuie cultivat, dezvoltat şi îmbogăţit cu alte capacităţi legate de: asimilarea informaţiilor, perfectionarea tehnicii şahiste, lupta la tabla de joc, desăvârşirea propriei personalităţi, respectarea unui regim de viaţă sănătos şi multe altele. Singur talentul nu poate decât să prefigureze ceea ce am putea eventual realiza, în timp ce celelalte determină concret la ce am ajuns în realitate.

Cele mai frumoase victorii în şah provin deci din îmbinarea şi confruntarea dintre talentul, personalitatea, experienţa şi forţa de joc a celor doi adversari. Dar toate acestea se obţin şi se perfecţionează de-a lungul timpului cu ajutorul a ceea ce denumim antrenament.

Din acest punct de vedere şi înaintea oricărui studiu mai serios, este indispensabil să parcurgem o bună pregătire de bază în toate domeniile esentiale, cul ar fi:

• pentru toată partida şi pentru fiecare din etapele sale.

• în funcţie de tipul de joc: strategic, tactic sau logistic.

• la nivel tehnic, psihologic şi metodologic.

• ţinând cont de calităţile necesare pentru practicarea jocului.

Dar să vedem mai întâi o succintă radiografie evolutivă a partidei de şah :

ETAPELE PARTIDEI	OBIECTIVE INTERMEDIARE	SCOPUL FINAL	MIJLOACE DE REALIZARE
DESCHIDEREA	mobilizarea pieselor coordonarea fortelor		– de pregàtire	– logistice
JOCUL DE MIJLOC	Cursa spre obtinerea avantajelor: de timp de spatiu materiale	MATUL	– de executie	– strategice – tactice
FINALUL	valorificarea avantajelor promovarea pionilor		– de valorificare	– tehnice

O partidă bine jucată şi de unitate logică, unde toate secvenţele se înlănţuiesc armonios prin alternanţa mutărilor şi a ideilor celor doi adversari urmează de obicei o progresie a obiectivelor:

• întîi, să ne străduim să pregătim cât se poate de bine lupta: să ne dezvoltăm piesele, să ne coordonăm forţele, să întreprindem câteva măsuri de securitate, să ne gândim cum poate fi îmbunătăţită propria poziţie şi, eventual, înrăutăţită cea adversă etc.

• apoi, să ne aplicăm tot timpul pentru a obţine tot felul de avantaje şi de atuuri – de timp, de spaţiu sau de material.

• pe care vom încerca să le valorificăm – în funcţie de posibilităţi – pe cale strategică, tactică sau tehnică.

• în fine, transformarea unui pion sau matul vor încheia partida.

Mijloacele utilizate pot fi deci de ordin:

– logistic – pentru a ne pregăti şi organiza forţele, făcând în acelaşi timp obstacol celor . adverse.

– strategic – pentru a urmări realizarea de operaţiuni spre poziţia adversă de o manieră . metodică şi consecventă.

– tactic – pentru a ataca direct meterezele poziţiei adverse sau de a valoriza eventualele . avantaje strategice sau, în fine, de a exploata orice greşeală adversă, cel mai adesea cu  ajutorul unor mutări percutante şi spectaculoase.

Iată de ce este util să cunoaştem şi PRINCIPIILE care guvernează lupta pe tabla de joc:

• de activitate:
  

– obligaţia de a juca alternativ mutările.
– spaţiul astfel degajat incită trupele să avanseze mai departe.
– trebuie deci să ne scoatem piesele, să avansăm spre poziţia adversă, să atacăm forţele adverse, să găsim punctele sale slabe şi să ne infiltrăm, toate acestea cât mai repede şi energic posibil.
– ajungem astfel să pricepem că a pierde timp este prejudiciabil, iar inacţiunea devine, mai devreme sau mai târziu, fatală.
– esenţial pentru aceasta devine mobilitatea şi activitatea pieselor, care depind de mai mulţi factori:

– forţa lor de şoc în raport cu numărul de câmpuri controlate.
– gradul lor de activizare vizavi de centru şi de dispozitivul advers.
– mobilitatea lor, dată de posibilităţile de transfer eficace acolo unde trebuie.
– intercooperarea individuală şi colectivă cu celelalte forţe proprii.
– gradul lor de securitate activă adică, fără să se izoleze, piesa să poată acţiona de pe un câmp sigur sau inatacabil.

• de eficacitate: în şah există întotdeauna noţiunea de util şi de inutil, deci tot ce facem trebuie să fie pozitiv, avantajos şi profitabil pentru sine şi – indirect – dezavantajos, chiar prejudiciabil, pentru adversar; deci activitate şi eficacitate nu sunt întotdeauna sinonime, aşa cum a avansa poate fi uneori păgubitor iar retragerea mult mai eficace.

• de economie: tot ce întreprindem şi ne este profitabil trebuie să se facă cu respectarea unui echilibru strict de mijloace şi de timp: rolul fiecărui pion, mobilitatea şi intercooperarea pieselor, armonia structurală şi dinamică între pioni – atât în interiorul poziţiei proprii cât şi în raport cu dispozitivul advers.

• de securitate: – o anumită grijă şi prudenţă sunt indispensabile căci, la nivelul atins de tehnica modernă, a pierde o piesă (chiar un pion), a da o coloană, a-ţi slăbi un câmp etc. pot antrena în mod inexorabil pierderea partidei. – a evita acţiunile intempestive, de dezorganizare şi de şubrezire, doar dacă acestea reprezintă cel mai mic dintre rele sau unica contraşansă. – a acorda o atenţie specială regelui său care, reprezentând miza partidei, trebuie pus în afară de orice pericol şi mereu protejat.

• de material: înainte de asaltul asupra regelui advers, se obişnuieşte să se atace întâi forţele sale, căci cel care are o superioritate materială trebuie în principiu să câştige; dar atenţie, multe alte elemente pot echilibra, neutraliza sau minimaliza un anumit avantaj material.

Conceput ca o luptă cu şanse egale, este evident că pornind de la o poziţie iniţială simetrică şi continuând cu mutări alternative, nu este deloc uşor să ne impunem. Atunci, pentru a ne putea detaşa de această logică de egalitate şi de echilibru, trebuie:

• întâi şi întâi, să facem totul ca propriile mutări să fie mai eficace decât mutările adversarului.

• a încerca apoi să ne constrângem adversarul la mutări insipide, pasive chiar defavorabile.

• toate acestea odată realizate, fiecare încearcă să-şi depăşească adversarul în cursa spre obtinerea a diverse avantaje.

• în fine, utilizând cu îndemânare atuurile sale, să încercăm să impunem adversarului direcţia de joc, strategia, planurile şi operaţiunile dorite şi care ne sunt favorabile.

Deci, tot timpul trebuie să ne angajăm, să ne motivăm, să ne responsabilizăm pentru a putea descoperi mutările cele mai adecvate poziţiei, pentru a putea anticipa în mulţimea de variante şi posibilităţi pe cele care ne convin.

Să vedem o mică schemă a circuitului didactic al teoriei şi practicii şahiste, cu explicaţiile necesare:

– a învăţa reprezintă ideea-far a întregii noastre pregătiri: de la o asimilare solidă a bazelor până la complexa cultură a marilor maestri + cea mai bună informare la zi. Anumiţi jucători studiază puţin în timp ce – din contră – alţii exagerează în munca lor asupra teoriei. Cel mai bine ar fi să păstrăm un anumit echilibru în studiul celor trei etape ale partidei cât şi între mijloacele tehnice utilizate, timpul afectat pregătirii şi obiectivele pe care ni le-am fixat.

– a analiza, a revizui şi a crea este etapa unde jucătorul trece de la un simplu colecţionar de cunoştinte la condiţia de investigator, de analist şi de creator. De altfel, tot ceea ce învăţăm trebuie verificat, filtrat şi interpretat de către propria judecată, căci numai erudiţia şi imitarea altora nu pot aduce întotdeauna rezultate bune.

– a pune în practică este raţiunea însăşi a întregii noastre munci, dar aceasta trebuie să se facă cu multă aplicaţie şi angajament pentru a putea obţine astfel cele mai bune rezultate posibile. Anumiţi jucători posedă chiar o veritabilă artă de a reuni şi orienta esenţialul arsenalului lor de joc, de-a lungul unei anumite perioade de timp şi contra unor adversari de forţă diferită.

– a revedea şi a analiza propriile partide este esenţial pentru a ne da seama de ceea ce am reuşit şi ceea ce trebuie revăzut sau îmbunătăţit, poate chiar abandonat.

– a corecta este o etapă tranzitorie pentru a putea merge mai departe: a descoperi imperfecţiunile, a găsi remedii, a preciza şi a confirma tot ce rămâne valabil.

– a se ameliora înseamnă: a elabora strategii de perfecţionare, a stabili noi obiective de studiu şi a trece astfel la un nivel superior de înţelegere şi de inteligenţă şahistă.

Atunci când o fac, marea majoritate a jucătorilor şi antrenorii lor se mulţumesc cu o pregătire minimală: investigarea variantelor de deschidere, studiul diverselor mijloace tehnice şi al combinaţiilor, analiza partidelor şi, eventual, a tot ce este legat de ideile strategice, de planurile şi strategiile de joc etc. Dar pregătirea unui jucător de şah este o treabă mult mai complexă care se bazează pe principii, norme şi reguli împrumutate antrenamentului sportiv în general, procesului instructiv – educativ şi a altor domenii creative şi concurentiale, aplicate în mod specific şahului. Cronologic, putem distinge o pregătire generală, o alta specială pentru o anumită partidă sau concurs, o a treia legată de munca în timpul partidei şi, în fine, cea care valorizează învăţămintele de după competiţie. Pentru a lua în considerare un eventual progres, jucătorul ar trebui să se atace la trei obiective principale:

• investigarea şi adaptarea experienţei trecutului pentru a-şi asigura cea mai bună şi completă pregătire teoretică şi practică posibilă.

• perfecţionarea continuă a propriei sale persoane pentru a ajunge la o bună rezistenţă psihofizică şi a-şi apropria calităţile specifice necesare.

• studiul adversarilor săi pentru a putea concretiza mai bine pregătirea sa şi a obţine astfel o anumită experienţă competiţională.

Obiectivul de bază al antrenamentului şahist este deci formarea şi perfecţionarea unui jucător, capabil în acelaşi timp:

• de a-şi însuşi cunoştinţe precise şi durabile în toate fazele partidei de şah.

• de a asimila tot felul de idei de apreciere, de metode decizionale, de tehnici de luptă în situaţiile cele mai diverse.

• de a-şi forma o serie de concepţii, de capacităţi şi de automatisme care-l vor ajuta în confruntările de pe tabla de joc.

• de a acumula experienţă şi a-şi dezvolta în mod armonios stilul prin participarea sa activă la tot felul de competitii.

• şi, la urma urmelor, de a obţine cele mai bune rezultate contra unor adversari din ce în ce mai puternici.

Deci, pornind de la o bună cultură de bază, fiecare jucător trebuie să-şi însuşească o anumită cantitate de cunoştinţe, apoi să exerseze un reciclaj evolutiv şi sistematic îmbogăţindu-le mereu cu alte elemente de fineţe + informaţiile la zi, pe care să le abordeze cu un raţionament din ce în ce mai avizat. Pentru aceasta, trebuiesc căutate mereu materiale noi şi, legându-le cu cunoştinţele deja existente, să le transforme în metode de luptă pentru a putea se servi contra unor adversari din ce în ce mai puternici. Într-o primă etapă, putem urma moda sau să încercăm să imităm un anumit maestru dar, cum este puţin probabil că vom ajunge să-l egalăm, cel mai bine este să ne străduim să extragem din teoria şi practica şahistă tot ceea ce personal ne convine. În acest caz, este riscant să ne atacăm la o cantitate prea mare de material brut înainte de a ne pune întrebarea dacă toate aceste cunoştinţe sunt într-adevăr importante sau dacă este ceea ce ne trebuie. Un volum mai mic de material ar putea degaja timp şi energie pentru a-l putea apoi tria şi verifica mai bine, pentru a-l interpreta şi adapta la felul său de a gândi şi la stilul său de joc, în fine pentru a scoate în evidenţă tot ce avem mai bun şi a cultiva astfel posibilităţi de ameliorare. . Principalele metode vor fi deci de ordin:

• informaţional – a cunoaşte temeinic tot ceea ce trebuie cunoscut.

• creativ – a cerceta şi analiza căi inedite, a ajunge să gândească prin propriile lor mijloace.

• formativ – a-şi perfecţiona capacităţile, tehnicile şi automatismele sale

• practic – a fi motivat pentru competiţii, dornic să se bată pentru a obtine cel mai bun rezultat posibil.

• de forţă de joc – a ajunge să joace bine, chiar din ce în ce mai bine.

• de perfecţionare – a-şi analiza partidele, a lua măsuri de corecţie necesare şi a-şi întreţine dorinţa permanentă de a se ameliora.

Desigur, multe elemente se încrucişează sau se suprapun, dar esenţialul este de a ajunge la un echilibru dinamic între toate aspectele şi momentele activităţii şahiste, de a gestiona mai bine legătura dintre mijloacele utilizate şi particularităţile personalităţii jucătorilor, la fiecare diferite datorită vârstei, talentului, conturului psihologic, forţei de joc, obiectivelor propuse, rezultatelor obţinute etc. Dar, înainte de a porni spre complexa acţiune de perfecţionare, antrenorul trebuie să fie sigur că elevul său are dorinţa de a se ameliora şi dacă dispune de mijloacele pentru a deveni un jucător din ce în ce mai puternic.

Să pătrundem în acest univers şahist, cu indicarea obiectivelor de ordin uman-tehnic:

Cunoştinţe – cultură:

• a ajunge să stăpânească bine cunoştinţele de bază.

• a căuta informaţii pentru a-şi constitui un sistem de documentare personal.

• a se ţine la curent cu informaţiile importante.

• a stoca şi analiza cunoştinţele utile pentru a le putea uşor regăsi, interpreta şi reţine.

• a analiza partidele sale pentru a efectua generalizările, corecţiile şi «finalizările» necesare.

• a-şi îmbogăţi mereu cultura şahistă, a critica în mod pozitiv, a căuta soluţii inedite.

Aptitudini – capacităţi:

• a-şi forma capacităţile de bază: a învăţa să se concentreze, să examineze cu interes poziţiile, să gândească productiv, să analizeze serios etc.

• să-si forjeze o puternică personalitate pe diverse planuri: a disciplinei şi a efortului mental, a perseverenţei şi a toleranţei la frustrare,a stăpânirii şi a încrederii în sine etc.

• a încerca să dibuiască deficienţele şi slăbiciunile sale pentru a se putea îndrepta

• a-şi forma reflexele şi automatismele, senzaţiile şi instinctele unui bun jucător de şah: spirit de observaţie, imaginaţie spaţială, intuiţie, simţul primejdiei, perspicacitate combinativă, simţ pozitional, stăpânirea timpului etc.

Tehnică – forţă de joc:

• a dobândi mereu experienţă şi perfecţiona forţa sa de joc.

• a se înarma cu tehnicile şi competenţele necesare.

• a se strădui să-şi pună în valoare cunoştinţele şi capacităţile în ideea de a obţine cel mai bun rezultat posibil.

• a se perfecţiona mereu în practica tehnicilor curente: abordarea şi judecarea poziţiilor, prospectarea şi elaborarea planurilor, anticiparea şi calculul variantelor, luarea deciziilor şi alegerea celor mai bune mutări.

• a-şi analiza partidele jucate pentru a dezvălui insuficienţele şi dereglările, pentru a găsi remedii şi a elabora strategii de perfecţionare.

• a experimenta şi a-şi însuşi încetul cu încetul şi alte elemente de fineţe şi de profunzime, a tinde spre măiestria şahistă.

Dezvoltarea capacităţilor şi a competenţelor specifice va permite transformarea cunoştintelor, a talentului şi a tehnicelor sale în arsenal de luptă, în măiestrie şi experienţă pozitivă pe care le vom putea mai bine varia în funcţie de situaţii şi de adversari. Astfel, putem începe prin dezvoltarea aplicaţiei şi a sensului de responsabilitate pentru tot ce facem, prin a învăţa a se concentra şi gândi mai bine, a analiza şi a decide mai repede. Apoi, va trebui să ne educăm un anumit comportament de sportiv cu calităţile următoare:

• concentrare şi perseverenţă, pentru a putea detecta, în acelaşi timp, deficienţele – pentru a îmbunătăţi ceea ce nu merge şi calităţile – pentru ne structura jocul pe ceea ce avem de bine

• investigaţie şi responsabilitate în abordarea poziţiilor, în căutarea ideilor şi a planurilor de joc, în alegerea mutărilor şi luarea deciziilor

• ambiţie şi curaj pentru a nu se descuraja niciodată şi a stoarce tot ce avem mai bun din noi, chiar şi atunci când lucrurile merg rău sau chiar pierdem (uneori nedrept), căci într-o partidă şansa poate repede să se întoarcă

• a învăţa să rezistăm şi să suportăm căci tensiunea mizelor, diversele situaţii extreme pot să provoace tot felul de perturbaţii şi blocaje. O gafă, o înfrângere injustă sunt cel mai des greu de digerat, amărăciunea putând rămâne mult timp în interiorul său, întunecat de justificări artificiale sau de reproşuri paralizante.

Iată de ce, nu trebuie niciodată să ne oprim să perfecţionăm panoplia calităţilor necesare unui bun jucător de şah, fie apartinând structurii propriei personalităţi, fie legate de angajamentul personal sau cerute de nivelul competiţiilor sale, cu scopul de a ajunge la formarea în timp a unei puternice personalităţi şahiste. Nici un fel de cunoştinţe nu sunt importante în sine căci o mare parte se estompează cu timpul. Din fericire, antrenamentele, practica competiţiilor, analiza partidelor etc. permit ca tot felul de consideraţii de ordin general să evolueze în certitudini şi convingeri, iar cunoştinţele de tot felul să se structureze trecând în forţă de joc. Un jucător bun ajunge astfel să aibă o concepţie sistemică a luptei şahiste unde tot felul de cunoştinte, idei, planuri, secvenţe etc. să fie atât de bine interconectate între ele încât cel mai mic detaliu să devină altceva şi mai mult decât simpla lor adiţie. . Dar, la urma urmelor, ceea ce face în general diferenţa la tablă este calitatea gândirii jucătorului, a capacităţilor şi a tehnicilor sale de joc. Astfel, prestatia creierului unui bun jucător de şah, trebuie să fie, în acelaşi timp, amplă şi profundă, rapidă şi suplă, inteligentă şi creativă, riguroasă şi critică. Ochiul, inteligenţa, imaginaţia şi o serie întreagă de convingeri, de senzaţii, de instincte şi de automatisme trebuiesc să ajungă lucreze împreună pentru a putea:

• să ne concentrăm, să observăm şi să ne orientăm pe tablă.

• să explorăm şi să aprofundăm poziţiile.

• să anticipăm soluţiile posibile şi să elaborăm ipoteze de joc.

• să interpretăm, să coroborăm şi să comparăm tot felul de elemente.

• să calculăm variantele şi să judecăm poziţiile.

• să triem şi să selecţionăm cele mai bune mutări.

• să luăm şi să confirmăm propriile decizii.

Toată această muncă – reînnoită la fiecare mutare sau schimbare importantă de poziţie – este favorizată de nivelul de dezvoltare a unor capacităţi, cum ar fi: spiritul de observaţie, imaginaţia spaţială, perspicacitatea combinativă, simţul poziţional, intuiţia sau feelingul, simţul timpului, instinctul pericolului etc. Nu uitaţi însă că succesul în şah este o noţiune relativă căci putem câştiga nenumărate partide contra unor anumiţi adversari dar niciuna contra unuia mult mai puternic.

Calitatea pregătirii noastre depinde de câteva exigenţe, în acelaşi timp de ordin general şi specific şahiste, de exemplu:

* a dispune de talent şi de aptitudini specifice.

* a avea condiţii bune de viată şi de antrenament.

* a fi motivat pentru studiul teoriei practicii şahiste.

* a respecta numărul, durata şi succesiunea logică a antrenamentelor planificate, a accepta dinamica efortului în ceea ce priveşte volumul, intensitatea, complexitatea şi analiza autocritică.

* a asigura legătura şi interdependenta între toţi factorii antrenamentului, planificarea judicioasă şi auto-controlul întregii activităţi şahiste.

* a obţine, pe lângă anumite cunoştinţe fixe, îmbunătăţirea continuă a competenţelor sale practice, mărirea capacităţilor combative şi mobilizarea tuturor resurselor psihice.

* găsirea unui just echilibru între pregătire, partidele de antrenament şi competiţiile de tot felul.

* a tinde spre o manieră de joc exprimând cele mai bune calităţi ale sale dar a accepta deasemenea practica pluralistă, ce ţine cont de diversitatea jocului şi a adversarilor săi.

Aceasta obligă personajele implicate la o atitudine ultraperfecţionistă, atât în pregătire cât şi în lupta pe tabla de joc, după cum urmează:

* de-a lungul întregii sale pregătiri, jucătorul trebuie să fie extrem de exigent cu sine însusi şi să se străduiască să se amelioreze mereu, şi asta chiar dacă totul merge extraordinar de bine pentru el.


* în timpul competiţiilor, este necesar să încercăm să ne depăşim pe noi – înşine, să fim mai buni decât adversarii noştri, să evităm cea mai mică greşeală şi să rămănem vigilenţi până la capăt.


* după fiecare partidă, să dăm dovadă de modestie, de simţ autocritic şi de spirit de perfecţionare astfel încât competiţia să devină o nouă posibilitate de a învăţa sau de a ameliora ceva.

Orice inconstanţă, atitudine extremă sau păgubitoare pot da naştere la o serie de tendinţe negative ca: instabilitatea concentrării, lipsa de obiectivitate, subestimarea propriilor posibilităţi, supraestimarea sau subestimarea adversarului, o abordare prea simplistă sau unilaterală, prea puţină amploare sau profunzime în raţionamente, o anumită pripeală sau impulsivitate în gândire, pierderi de claritate sau de consecvenţă imaginativă, a păcătui prin dogmatism sau analogie etc. Iată de ce trebuie să ne străduim să înţelegem adevăratele mecanisme metodologice, tehnice şi psihologice, să muncim mereu asupra sine-înşine pentru a ne ameliora, să studiem şi să pregătim tot ce am vrea să punem în practică, să participăm la competiţii şi să ne batem pentru a obţine cel mai bun rezultat posibil, să ne analizăm partidele şi să extragem învăţămintele necesare etc., pentru a relua apoi toate acestea la niveluri superioare şi cu o înţelegere evoluată. Continuând pe aceste baze şi la niveluri din ce în ce mai ridicate, acest veritabil perpetuum-mobile al carierei noastre poate să se decline la nesfârşit asigurându-ne astfel calitatea perfecţionării noastre continue.