Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (6)

Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (6)

de Volodia Vaisman

antrenor şi maestru international

Pentru a afla cum và puteti procura METODOLOGIA ANTRENAMENTULUI SAHIST si a vedea tabla sa de materii, dati click aici

Aici puteti revedea capitolele anterioare din

“Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah”

Timp de mai multe saptămâni bune, o surpriză plăcută ne aşteaptă printr-un colaborator de marcă, arhicunoscut in şahul românesc şi cel francez cât şi in toată Europa.

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român Volodia Vaisman – căci despre el este vorba – a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate. Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar. In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi.

Mulţumim maestrului Volodia Vaisman pentru generozitatea şi energia de care dă dovadă când este vorba de şah, de şahişti români sau de Romania. Vă las acum în compania fascinantelor şi misterioaselor taine, pe care şi le doreşte dezvăluite şi explicate orice antrenor sau jucător din lume, în primul rând cei care vorbesc, citesc, scriu, gândesc şi simt româneşte. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţide concepţii metodologice sănătoase şi temeinice. Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână, şi cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog. Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua această experienţă.

Consacrarea şahistă

Imbrăţişând o carieră şahistă, jucătorul trebuie să ştie că existenţa sa va fi complexă iar încercările prin care va trebui să treacă nenumărate. Căci, dacă în viaţa de toate zilele suntem deseori puşi în faţa a diverse opţiuni, în şah suntem obligaţi să ne adaptăm tot timpul, să înfruntăm mereu dificultăţile, să facem faţă la tot ce se prezintă pe tabla de joc. Apoi, datorită extensiei în timp a activităţii şahiste, el va trebui să studieze şi să se antreneze tot timpul, să se pregătească pentru fiecare partidă şi competiţie, să-şi disece partidele pentru a-şi corija greşelile şi a extrage noi învăţăminte, în fine să-şi reînnoiască mereu antrenamentul pentru a-şi ameliora jocul şi propria condiţie.

Desigur că o bună pregătire aduce deobicei succese, deşi nu întotdeauna de o manieră imediată şi tangibilă iar o carieră bine gerată este de cele mai multe ori răsplătită printr-o anumită situaţie socială, deşi sunt şi destui care galerează ani de zile fără să obţină mare lucru. Toate acestea fac din jucătorul de şah o fiinţă multidimensională, cu nenumărate componente şi aspecte care se completează şi acţionează una asupra celeilalte, determinând în cele din urmă propria sa natură specific personală.

Multe lucruri pot fi desigur făcute de jucător, dar alteori îi va trebui un ajutor sau, cel puţin, un sfat din afară. Mulţi cer totul de la antrenorul lor, dar cel mai normal ar fi să se implice personal şi să nu apeleze la acesta decât atunci când întâmpină o problemă sau nu ştiu cum să procedeze. Căci în şah sunt multe lucruri pe care este mult mai bine să le descoperi şi să le studiezi singur, încetul cu încetul şi revenind, când trebuie, din nou asupra lor. Atunci când aştepţi totul de la altul, când acesta îţi explică şi rezolvă totul în locul tău, aceasta poate să te facă leneş, indolent şi complet dependent.

Independenţa în gândire este o calitate esenţială pentru un jucător de şah, atât în maniera de a judeca, a analiza şi a trage concluzii cât şi în cadrul colaborării cu antrenorul său. Dar pentru o asemenea muncă solitară şi vastă, uneori anostă, trebuie să fi şi motivat. Şi numai atunci când n-ai înţeles anumite lucruri, numai atunci poţi să te adresezi unui specialist. Iată de ce, toate problemele trebuiesc tratate dintr-un dublu punct de vedere, atât al jucătorului cât şi al antrenorului, angajaţi împreună pentru a înfrânge dificultăţile şi a atinge obiectivele stabilite. . O sumară organigramă ne va servi de introducere în analiza acestui personaj principal al universului şahist care este jucătorul de şah:

Desigur, pentru a deveni operativ, talentul trebuie să fie completat şi de alte predispoziţii:

• de ordin general: inteligenţă, memorie, spirit de observaţie etc.

• specific şahiste: uşurinţă în înţelegerea şi asimilarea subtilităţilor, promptitudine în perceperea mutărilor şi ideilor (în special a celor mai puţin evidente), imaginaţie vizuală şi anticiparea cât mai precisă a mutărilor şi poziţiilor, spirit de inventivitate şi de creativitate în joc etc.

Marea majoritate a specialiştilor converge la ideea că, pentru a juca bine şah, sunt necesare un minimum de calităţi:

– o bună stare de sănătate şi o anumită rezervă de energie psiho-fizică căci pregătirea şi participarea la competitii cer multă aplicare şi eforturi. – un sistem nervos echilibrat, stăpânire de sine şi autocontrolul emoţiilor, solid implantate în propriul subconştient. – o motivaţie permanentă şi o încredere totală în propriile forţe şi posibilităţi pentru a putea rezista, a găsi resurse şi a continua, oricare ar fi poziţia. – un nivel relativ ridicat de memorie, de dezvoltare intelectuală şi o cultură generală adecvată, concretizate într-un bun IQ dar şi de un EQ (inteligenţă emoţională) legat de interes, stăpănirea de sine şi autocontrol, motivaţie mobilizatoare şi predispoziţie pentru acţiune, intuiţie psihologică, abilitate şi risc emoţional etc. – o judecată sănătoasă care combină obiectivitatea, logica şi realismul cu creativitatea şi imaginaţia combinativă, permiţând căutarea permanentă a iniţiativei, urmare a unei bune direcţii de joc, adaptarea rapidă la schimbările de situaţii, luarea deciziilor ce se impun şi, în general, rezolvarea eficace a problemelor ivite pe tabla de joc. – simţ de orientare rapidă, receptivitate dinamică şi arta concentrării, în special în momentele importante şi decisive ale luptei, distribuirea raţională şi omogenă a atenţiei, atât în timp cât şi în spaţiu.

Eficacitatea rezidă de cele mai multe ori în echilibru, în timp ce orice lipsă, imperfecţiune sau slăbiciune poate conduce la tot felul de greşeli, chiar să frâneze dezvoltarea generală a jucătorului. Căci, înainte de a fi o confruntare cu adversarul său, şahul este o luptă permanentă cu sine-însuşi: astfel, deseori pierdem partide, mai puţin din cauza adversarului, dar pentru că n-am putut să ne dominăm propriile slăbiciuni sau să depăşim diferitele bariere psihologice legate, fie de stilul unui anumit adversar, fie de tratamentul unor poziţii care nu ne plac, fie de aversiunea pe care o putem avea faţă de o anumită etapă sau secvenţă de joc. . Se ştie că practica şahistă este foarte obositoare, fie datorită folosirii intense a receptorilor ochi+creier, fie din cauza marii cheltuieli de energie nervoasă, repetată de-a lungul nenumăratelor partide şi competiţii. Ca sportiv, şahistul suportă diferite forme de stres specifice partidei de şah, de exemplu: teamă de ceva care s-ar putea produce, surpriza în faţa unui răspuns neaşteptat al adversarului, dezorientare în faţa dificultăţilor de a alege printre mai multe posibilităţi etc. În spatele acestor temeri pot sta şi dificultăţile tehnice, forţa sau notoritatea adversarului, incertitudinea rezultatului, jena în faţa reacţiei celor din anturajul său, starea sa de sănătate etc. Uneori, acestea pot lua dimensiuni alarmante care să ne împiedice să remarcăm lucrurile cele mai evidente, să ne păstrăm sângele rece, uneori chiar să avem chef de a juca.

De aceea, caracterul, natura însăşi a jucătorului de şah are de cele mai multe ori o importanţă decisivă în modul de abordare a tuturor problemelor ce intervin si se intersectează în jurul activităţii sale şahiste. La cele două extreme găsim «învingătorul» care crede că totu-i posibil, care se bate şi înfrânge toate obstacolele si «învinsul», pesimist prin excelenţă, care nu crede în şansele sale şi se gândeşte numai să nu piardă. De aceea, în rezolvarea dificultăţilor, învinsul rămâne o parte din problemă, în timp ce învingătorul este o parte din soluţie.

Iată de ce, orice jucător de şah trebuie să vegheze în permanenţă asupra sănătăţii sale fizice şi mentale pentru a putea, pe de o parte, să reacţioneze cât mai bine contra acestor neplăceri iar, pe de altă parte, să-şi construiască o strategie de preîntâmpinare pe termen lung. Şi cum totul este binar, îndepărtând elementele negative, putem regăsi energiile pozitive. Şahul devine astfel un mod de viaţă, unde totul este subordonat partidei, competiţiei şi rezultatului lor. Viaţa sportivă a unui jucător consacrat poate fi rezumată în câteva puncte esenţiale:

– a duce o viaţă sănătoasă şi echilibrată. – a respecta regulile elementare de igienă individuală. – a consuma numai alimente naturale şi variate, fără carenţe de vitamine şi nepoluate. – a prefera distracţiilor odihnitoare şi estetice cum sunt: lectura, muzica, teatrul, pictura, pescuitul, grădinăritul şi multe altele. – a evita eforturile mentale excesive, oboselile inutile, stările de tensiune care i-ar putea tulbura echilibrul mental. – a se păzi de capcanele unei vieţi marginale: alcool,tabac, droguri şi tot felul de vicii prejudiciabile. – a-şi întări mereu organismul prin practicarea educaţiei fizice, a jocurilor şi a sporturilor recreative. – a păstra un bun echilibru între studii sau profesie, practica şahului şi odihna necesară recuperării post-competiţionale. – a efectua controale medicale periodice şi preventive.

Un asemenea jucător trebuie să încerce să ajungă la un bun compromis operaţional între:

– poziţia sa socială şi asigurarea materială a existenţei sale. – asentimentul familiei pentru pasiunea sa, înţelegere pentru timpul consacrat pregătirii şi participării la concursuri. – colaborarea cu antrenorul său. – relaţiile şi cooperările în cadrul echipei şi a clubului pentru care joacă. – simpatiile şi rivalităţile cu colegii, prietenii şi adversarii.

Cultura şahistă reprezintă o componentă importantă a forţei jucătorului, punctul de plecare a oricărei acţiuni de perfecţionare. Ea se poate obţine pe două căi:

– directă: antrenor, colegi de antrenament, adversari, în principiu mai filtrată dar care trebuie totuşi bine verificată. – indirectă: prin intermediul literaturii sau a informaticii şahiste, care pune totuşi unele probleme în ceea ce priveşte detectarea, documentarea şi interpretarea.

A se documenta înseamnă înainte de toate, a învăţa, a aprofunda şi a păstra o legătură permanentă cu actualitatea. Principalele instrumente a unei bune documentări sunt: rezumatul, extrasul, prospectul, fişele, eventuala traducere (prescurtată sau totală), tabla de materii, fotocopia etc.

Antrenamentul şahist nu necesită desigur condiţii deosebite, totul depinzând de metoda utilizată: studiu individual al jucătorului, analiză sau joc în doi, acţiune comună antrenor + jucător, munca antrenorului cu grupul de jucători etc.

În fine, jucătorul de şah trăieşte într-o societate, are de cele mai multe ori o meserie sau o slujbă, joacă pentru un club, vine mereu în contact cu diverşi conducători, arbitri, suporteri, media etc, ceea ce implică acceptarea unui anumit cod relaţional şi de comunicare.

Ciclul următor de pregătire priveşte deja jucătorii consacraţi având un Elo situat între 1900-2200 şi care posedă stofa şi ambiţia de a deveni maeştri. Pregătirea lor va fi deci mai profesională şi se va îndepărta deseori de ştiinţa din cărţi. Principalele subiecte care pot interesa un asemenea jucător în dezvoltare sunt:

În deschidere:

• munca asupra sistemului de informaţie personal.

• perfecţionarea continuă a repertoriului său de deschidere.

• abordarea creativă a teoriei deschiderilor.

• ameliorarea permanentă a metodelor sale de muncă.

• studiul eventualelor situaţii de excepţie, cum ar fi: jocul cu regele în centru, rocada tardivă, introducerea timpurie în joc a unei piese grele, mutări repetate ale unei figuri uşoare, schimburile rapide etc.

Se ştie că fiecare deschidere are propriul său specific, reflectă anumite principii, pune în valoare anumite idei şi vizează obiective strategice distincte. Iată de ce, un asemenea jucător trebuie să îmbrăţişeze o arie mai largă de modalităţi de dezvoltare şi să se obişnuiască să gândească întotdeauna într-un mod diferenţiat, în funcţie de varianta de deschidere aleasă. Căci nu se poate include un sistem în repertoriul său decât după ce s-au înţeles bine toate mecanismele subtile ale ideilor sale strategice şi tipul de operaţii necesare punerii lor în practică.

În ceea ce priveşte jocul de mijloc, jucătorul consacrat trebuie să fie în măsură:

• de a aprecia corect şi a analiza bine o poziţie.

• de a şti să elaboreze un plan de joc adecvat structurii şi raportului dinamic dintre forţele existente pe tablă.

• de a seziza sau anticipa cele mai bune posibilităţi de ambele părţi.

• de a prevede şi calcula operaţiunile şi variantele lor, apreciindu-le consecinţele.

• de a lua decizii responsabile şi a alege cea mai bună mutare de efectuat pe tablă.

Pentru tehnica sfârşitului de partidă, el trebuie să continue:

• să se impregneze de factorii favorizanţi/dezavantajanţi, existenţi în fiecare tip de final.

• să-şi perfecţioneze strategiile de joc favorite la trecerea în final.

• să descopere tot felul de caracteristici, idei şi planuri de joc în finalurile complexe.

• să analizeze poziţiile de final mai importante.

• să-şi perfecţioneze mereu tehnica de realizare a avantajelor în finalurile de partidă.

Pe lângă marile teme strategice şi tactice, pe care nu trebuie să înceteze să le revadă, jucătorul consacrat va fi de asemenea interesat de tot felul de excepţii şi situaţii deosebite, cum ar fi:

• scoaterea prematură a damei sau efectuarea mai multor mutări cu aceeaşi piesă atunci când trebuie repede sancţionată o greşeală adversă.

• declanşarea a tot felul de atacuri precoce în scopul de a surprinde sau de a-şi provoca adversarul într-o linie de joc pe care a analizat-o bine.

• acceptarea distrugerii tactice a unui flanc.

• pregătirea unor riposte în poziţii inferioare.

• consimţirea unor anumitor concesii de ordin poziţional, a tot felul de compensaţii de natură dinamică.

• acceptarea unor schimburi generatoare de slăbiciuni sau a poziţiilor cu slăbiciuni compensate.

• trocuri între piese incomparabile: damă contra turn + figură uşoară, damă contra trei figuri uşoare, turn contra două figuri uşoare etc.

• efectuarea a diverse sacrificii: de pioni, de calitate, de o figură uşoară etc.

Pe lângă multiplele cunoştinţe exacte din cele trei etape ale partidei de şah, jucătorul trebuie de asemenea să-şi însuşească şi competenţele necesare punerii lor în practică. În acest sens, ar fi util să se intereseze şi asupra unor subiecte ca:

• dezvoltarea istorică a ideilor şi a curentelor în şah.

• analiza partidelor marilor campioni.

• problemele legate de stilul de joc.

• formele de pregătire psihologică.

• examinarea propriilor sale partide.

• munca asupra deficienţelor sale şahiste.

• perfecţionarea tehnicilor sale de analiză la tablă.

• cum trebuie mai bine gestionat timpul şi jocul în criză de timp.

• profilaxia greşelilor etc.

(va urma)