Jucatorul de sah al lui Maelzel (1)

de Edgar Allan Poe

Am considerat ca odata cu venirea vacantei de vara,  periodic la cateva zile sau la o saptamana, sa va puteti relaxa si binedispune cu o lectura binemeritata. Pentru toti cititorii nostrii avem cateva episoade interesante scrise de nimeni altul decat, Edgar Allan Poe,  despre “Jucatorul de sah” . Ce se intampla si care este intriga discutiei, probabil mare parte dintre dumneavoastra nu o stiu, dar va asigur ca este mai mult decat interesant si trebuie urmarit. Asadar, o lectura de vacanta cu subiect sahist, de-alungul a catorva episoade care mai de care mai captivant, mai ales pentru a simti parfumul epocii si ceea ce se percepea atunci despre senzatia acelei vremi: Jucatorul de sah. Misterul care a ajuns pana in zilele noastre il veti putea simti si dumneavoastra si cred ca va veti face o idee interesanta despre unul din misterele vremurilor acelea si care au ajuns sa fie neelucidate pe deplin pana in zilele nostre.

Poate că niciodată un astfel de spectacol n-a atras într-o atât de mare măsură atenţia tuturor ca Jucătorul de şah al lui Maelzel. Oriunde a fost văzut, a constituit pentru orice ins care cugeta un lucru vrednic de cea mai vie curiozitate. Cu toate acestea, problema lui modus operandi a rămas încă nedezlegată. Nu s-a scris încă nimic în această privinţă care ar putea fi socotit hotărâtor. Găsim deci peste tot locul oameni înzestraţi cu geniul mecanicii, oameni cu o minte ascuţită şi pătrunzătoare, cu putere de a înţelege şi de a deosebi, care nu se sfiesc câtuşi de puţin să susţină că automatul nu e decât o simplă maşină, ale cărei mişcări nu depind de vreo intervenţie omenească şi care, sfidând orice comparaţie, e, prin urmare, cea mai minunată dintre toate invenţiile omului. Şi această concluzie, trebuie s-o spunem, ar fi incontestabilă dacă presupunerea care o precede ar fi judicioasă şi exactă.

Baronul ungur Von Kempelen

Dacă adoptăm această ipoteză, e cu desăvârşire absurd să mai punem alături de Jucătorul de şah orice altă născocire asemănătoare, fie din zilele noastre, fie din vremurile cele mai vechi. S-au mai văzut totuşi multe şi uimitoare asemenea automate. O dare de seamă asupra celor mai vrednice de luare-aminte dintre ele o găsim în Scrisorile despre magia naturală lăsate de Brewster. Printre acestea poate fi semnalată, în primul rând — nefiind cu putinţă nici o îndoială asupra faptului că a existat într-adevăr —, careta născocită de domnul Camus pentru bucuria lui Ludovic al XIV-lea când era copil. În camera în care avea loc spectacolul, se aducea o masă pregătită anume, cu suprafaţa cam de patru picioare pătrate. Pe aceasta era pusă o caretă de o lungime de şase ţoli, făcută din lemn şi trasă de doi cai din acelaşi material. Printr-un geam lăsat în jos se vedea o doamnă care şedea pe bancheta din fund. Pe capră, un vizitiu ţinea hăţurile, iar la locurile lor din spate se aflau un lacheu şi un paj. Domnul Camus apăsa atunci pe un resort. Pe loc, vizitiul pocnea din bici şi caii porneau de la sine de-a lungul marginii mesei, trăgând careta după ei. După ce mergeau cât se putea de departe în această direcţie, coteau deodată la stânga, ducând vehiculul tot pe marginea mesei, perpendicular pe drumul parcurs până atunci. Careta continua tot aşa, până ajungea în faţa scaunului, pe care şedea tânărul principe. Se oprea. Pajul cobora şi deschidea portiera, iar doamna, coborând la rândul ei, înmâna suveranului o jalbă. Apoi se suia din nou în caretă. Pajul ridica scara, închidea portiera şi îşi relua locul. Vizitiul biciuia caii şi careta se întorcea acolo de unde pornise. Vrăjitorul domnului Maillardet e de asemenea vrednic de a fi amintit. În această privinţă, reproducem următoarea dare de seamă apărută tot în scrisorile mai sus pomenite ale doctorului Brewster, al cărui principal izvor de informare este Edinburgh Encyclopedia.

Vrajitorul lui Maillardet

„Una dintre cele mai populare construcţii mecanice pe care le-am văzut este Vrăjitorul, făcut de domnul Maillardet, în scopul de a răspunde unor anumite întrebări. La poalele unui zid se vede şezând o figură îmbrăcată în chip de vrăjitor şi care ţine în mâna dreaptă o baghetă, iar în cealaltă un ceaslov. Pe nişte medalioane ovale sunt scrise câteva întrebări pregătite din vreme. Spectatorul îşi alege dintre ele câteva la care doreşte să capete un răspuns. Le aşază apoi într-un sertar menit să le primească şi, printr-un resort, sertarul se închide până ce se transmite răspunsul. Atunci vrăjitorul se ridică de la locul său, îşi lasă capul în jos, face câteva cercuri cu bagheta şi, consultându-şi ceaslovul, ca şi cum ar fi cufundat în gânduri, şi-l aduce încet în dreptul frunţii. Astfel, după ce a părut că a cugetat îndelung la întrebarea ce i s-a pus, ridică bagheta şi loveşte cu ea în zid, sus, deasupra capului. Se deschide atunci o uşă cu două canaturi şi apare un răspuns potrivit întrebării puse. Canaturile apoi sunt iar închise, vrăjitorul se întoarce la locul său de mai înainte şi sertarul se deschide pentru a restitui medalionul. Medalioanele sunt în număr de douăzeci, purtând felurite întrebări, cărora vrăjitorul le dă cele mai potrivite şi surprinzătoare răspunsuri. Medalioanele sunt făcute din nişte foi subţiri de cupru, în chip de elipsă, şi semănând cât se poate de bine între ele. Unele poartă câte o întrebare înscrisă pe fiecare parte, şi acestora vrăjitorul le răspunde pe rând. Dacă sertarul se închide fără ca medalionul să fi fost pus într-ânsul, vrăjitorul se ridică în picioare, îşi consultă ceaslovul, clatină din cap şi se aşază iar. Canaturile uşii rămân închise, şi sertarul se deschide fără nimic în el. Dacă se introduc în sertar două medalioane deodată, se răspunde numai celui aşezat dedesubt. Când maşina e pusă în funcţiune, mişcările ei continuă un ceas întreg, în care timp răspunde la vreo cincizeci de persoane.

Ratoiul lui Vaucanson

Inventatorul susţinea că mijloacele prin care diferitele medalioane acţionau asupra maşinii, pentru a dobândi răspunsuri potrivite întrebărilor scrise pe ele, erau cât se poate de simple.” Răţoiul lui Vaucanson era şi mai grozav. De mărime naturală, acest mecanism imita cu atâta măiestrie făptura vie, încât nu exista spectator care să nu poată fi amăgit. Executa, zice Brewster, toate mişcările şi gesturile vieţii: mânca şi înghiţea cu Poftă şi bea cu sete. Cu capul şi cu gâtul făcea toate mişcările proprii unui răţoi, tulburând ca şi el apa din care sorbea cu ciocul. Putea să scoată şi câte un măcăit în chipul cel mai natural cu putinţă. Cât despre structura anatomică, artistul se arătase de o dibăcie neântrecută. Nu era os de răţoi adevărat care să nu fi fost reprodus în alcătuirea automatului, iar aripile acestuia, din punct de vedere anatomic, n-aveau nici un cusur. Erau imitate fiece cavitate şi toate apofizele şi liniile curbe, şi fiece os îşi îndeplinea mişcările care îi sunt proprii. Când se aruncau grăunţe dinainte-i, răţoiul îşi lungea gâtul, le ciugulea, le înghiţea şi le mistuia. Dar dacă găsim că aceste maşini, luate ca invenţii, sunt geniale, ce vom spune oare despre maşina de calculat a lui Babbage!? Ce vom spune despre un aparat de metal şi lemn care nu numai că poate face calcule oricât de grele, bazate pe tabelele astronomice şi nautice, dar poate întări exactitatea matematică a acestor operaţii, având capacitatea de aşi corecta propriile lui greşeli? Ce vom spune oare despre o maşină care nu numai că e în stare să aducă la îndeplinire toate acestea, dar îşi întipăreşte pe loc rezultatele ei atât de complicate de îndată ce le-a dobândit, fără ca mintea omenească să se fi amestecat câtuşi de puţin? Ni se va răspunde, poate, că o maşină, aşa cum am descris-o, este fără nici o îndoială mult mai presus decât Jucătorul de şah al lui Maelzel.

Automatul care juca sah al lui Kempelen

Nicidecum, ea este, dimpotrivă, cu totul mai prejos, cu condiţia să admitem (ceea ce nu poate fi admis nici o singură clipă) că Jucătorul de şah este numai şi numai o maşină, şi prin urmare îşi face singură mişcările sale operative, fără nici un amestec nemijlocit al omului. Calculele aritmetice şi algebrice sunt, prin însăşi natura lor, precise şi determinate. Anumite elemente fiind date, ele conduc în mod inevitabil şi necesar la anumite rezultate. Acestea nu depind de nimic altceva şi sunt influenţate numai de elementele date dintru început. Şi problema de rezolvat înaintează sau ar trebui să înainteze către dezlegarea ei finală printr-o serie de operaţii infailibile, care nici nu pot fi schimbate, nici nu pot suferi modificări. În aceste condiţii ne putem da seama, fără greutate, că e cu putinţă să construim un anume mecanism care,pornind de la datele problemei de rezolvat, îşi va continua mişcările în chip regulat, progresiv şi fără nici o abatere către dezlegarea cerută, fără ca mişcările sale, deşi foarte complexe, să poată fi privite într-altfel decât ca precise şi determinate. Dar cu Jucătorul de şah e cu totul altceva. Nu mai e vorba de o desfăşurare de mai înainte hotărâtă. Nici o mutare în jocul de şah nu e urmarea necesară a unei anumite alte mutări. Niciodată nu se poate prevedea din poziţia pieselor de şah întrun moment al partidei care anume va fi această poziţie într-un alt moment viitor. N-avem decât să punem prima mişcare dintr-o partidă de şah în paralel cu datele unei probleme de algebră, ca să ne dăm seama de uriaşa deosebire dintre ele. În ce priveşte datele problemei de algebră, operaţia următoare, depinzând neapărat de ele, este rezultatul lor inevitabil. Este creaţia lor. Trebuie să fie acesta, şi nu altul. Dar în jocul de şah nu există o anumită a doua mişcare ce trebuie să urmeze celei dintîi. Într-o problemă de algebră, pe măsură ce se înaintează înspre dezlegarea ei, siguranţa operaţiilor se menţine neschimbată. A doua operaţie fiind o urmare a datelor problemei, cea de-a treia este şi ea o urmare a celei de a doua, a patra, a celei de-a treia, a cincea, a celei de a patra, şi tot aşa până la sfârşit, fără ca altă schimbare să fie cu putinţă. În jocul de şah însă, nesiguranţa în privinţa mişcării ce trebuie să urmeze e cu atât mai mare cu cât partida înaintează, pe-abia s-au făcut câteva mutări, şi nici un pas mai departe nu mai e sigur. Fiece observator al jocului poate propune o altă mutare. Totul depinde numai de diferitele calcule ale jucătorilor. Chiar dacă s-ar admite — ceea ce nu poate fi admis — că mişcările automatului care joacă şah sunt de mai înainte hotărâte, ele vor fi negreşit întrerupte şi tulburate de voinţa cu totul nedeterminată a adversarului. Deci, nu există nici cea mai mică asemănare între operaţiile Jucătorului de şah şi cele făcute de maşina de calculat a lui Babbage.

Masina de calculat al lui Babbage

Iar dacă vrem să susţinem că Jucătorul de şah e o simplă maşină, va trebui să recunoaştem că e, mai presus de orice comparaţie, cea mai minunată dintre invenţiile minţii omeneşti. Totuşi, baronul Kempelen, primul ei prezentator, nu se sfieşte să susţină că e vorba de:

„o maşină cât se poate de obişnuită, o jucărioară, ale cărei mişcări se arată a fi atât de uimitoare numai mulţumită concepţiei îndrăzneţe ce stă la temelia ei şi fericitei alegeri a metodelor folosite pentru a crea iluzia”. Ar fi însă zadarnic să stăruim asupra acestui punct. Nu încape îndoială că operaţiile automatului sunt conduse de mintea omului, şi de altceva nimic. Într-adevăr, lucrul acesta poate fi dovedit în chip matematic şi a priori. Tot ce ne mai rămâne să arătăm este felul în care se face simţit amestecul omului, înainte de a intra în acest subiect, credem că e nimerit să facem un scurt istoric, precum şi o descriere a Jucătorului de şah, pentru acei dintre cititorii noştri care n-au avut niciodată prilejul să fie de faţă la spectacolul domnului Maelzel. În Edinburgh Encyclopaedia poate fi aflată, sub titlul Androides, o dare de seamă amănunţită asupra principalelor automate din timpurile vechi şi noi.

Jucatorul de sah al  lui Kempelen

Automatul care joacă şah a fost inventat în 1769 de către baronul Kempelen, un nobil din Pressburg, în Ungaria, care mai târziu l-a cedat, dimpreună cu secretul operaţiilor, posesorului său actual. Scurtă vreme după construirea lui, s-au dat cu el spectacole la Pressburg, Paris, Viena Şi în alte oraşe de pe continent. În anii 1783 şi 1784, domnul Maelzel l-a dus la Londra. În anii din urmă a trecut prin oraşele mai de seamă ale Statelor Unite. Pretutindeni unde a fost văzut, apariţia lui a stârnit cea mai vie curiozitate, şi spectatori din toate clasele sociale au făcut numeroase încercări pentru a pătrunde taina mişcărilor sale.

(Va urma)