Bobby Fischer – un mimofant (?!) (IV – ultima parte)

Fischer era portretizat in media in general prin adjective in mare parte derogatorii. Insolent, arogant, rasfatat, egoist, abuziv, ofensiv, mandru, lacom, vulgar, nerespectuos, laudaros, fanatic, crud, paranoic, maniac. Ce e foarte curios este parerea celor care il cunoasteau personal si rar aveau ceva rau de spus despre el: “Oh, e doar Bobby!”, spuneau ei, zambind indulgent cand era vorba de un episod bizar marca Fischer. Ceva din personalitatea lui Fischer le vorbea despre eternul adolescent pierdut, care trebuie ajutat, nu pedepsit; sa fie ajutat in realizarea potentialului sau imens.”Bobby a fost un copil minunat” era una din remarcile frecvente, dar era vorba de un Fischer ajuns la maturitate.

Jucatorul american Jim Sherwin spunea ca Bobby era doar “un pustan dur din Brooklyn”. Lothar Schimd, arbitrul principal al meciului Fischer-Spassky, a incercat sa il inteleaga pe Bobby ca pe un copil: “Nu era un baiat rau.” Boris Spassky il vedea ca pe un “baiat de 17 ani”. “Era un pustan tot timpul”, declara fostul capitan al selectionatei olimpice a SUA, Eliot Hearst. Si toti acesti interlocutori atrag atentia ca Bobby era capabil de acte dezinteresate si frumoase. Cand era copil, juca pe un dolar partida, si din fiecare dolar castigat, 25 de centi ajungeau la mentorul sau in scaun cu rotile, Jack Collins. La Curacao, Fischer a fost singurul competitor care l-a vizitat pe Tal in spital.

In biografia sa despre Fischer, Brady atrage atentia asupra faptului ca Bobby isi indrepta tirurile asupra organizatorilor, niciodata asupra celorlalti jucatori. Nimeni nu a avut vreodata o obiectie asupra comportamentului lui Bobby odata ce acesta se aseza la masa de joc. Era un gentleman perfect. Bobby nu juca la psihicul adversarului, nu incerca sa distraga sau sa deranjeze. El respecta toate regulile si astepta acelasi lucru de la adversarii sai. Intr-o intamplare bine-cunoscuta, jucand impotriva lui Wolfgang Unzicker, Buenos Aires 1960 (poate cel mai slab rezultat de turneu al lui Fischer, 3 victorii, 5 infrangeri si multe remize), a atins un pion intentionand sa-l mute, dar piesa a ramas in aer cateva secunde cand a realizat ca mutarea e dezastruoasa. Un alt jucator mai indraznet ar fi rostit “j’adoube” (aranjez), o modalitate legala de a atinge o piesa fara a o muta pentru scopul de a o aseza mai bine pe patratul ei de pe tabla, dar Fischer a mutat acel pion si a pierdut partida repede. Unzicker, care vazuse tot, desi nu era asezat la tabla de joc, marturiseste: “Daca Fischer muta alta piesa, eram hotarat sa nu protestez. Totusi, de la aceasta intamplare, am stiut ca Fischer e un adevarat gentleman la tabla de joc.”

(…)

Un amanunt foarte interesant si foarte curios despre pornirile psihologice ale lui Fischer gasim in capodopera literaturii obsesiei a lui Elias Canetti, Die Blendung (Orbirea), aparuta in limba engleza sub titlul “Auto-da-Fe”, publicata cu 8 ani inainte de nasterea lui Fischer.

Personajul principal este un pitic cocosat evreu, fanatic al sahului, pe nume Fischerle. Fischerle este un hot de buzunare care traieste mai mult din castigurile sotiei sale din prostitutie si care viseaza sa il invinga pe campionul mondial Capablanca. El se prezinta intotdeauna cu “Joci sah? O persoana care nu joaca sah nu e o persoana adevarata.” Fischerle isi petrece jumatate din viata la tabla de sah, si doar acolo lumea il trateaza normal, nu ca pe un pitic, vazut prin prisma memoriei sale fenomenale si a fortei devastatoare de joc.

In timpul partidelor sale partenerii sai erau prea infricosati si speriati de el ca sa il intrerupa cu obiectii… Visa o viata in care somnul si mesele sa aiba loc in timp ce adversarul era la mutare.

Fischerle avea brate neobisnuit de lungi si tinea minte perfect toate partidele de sah pe care le studiase vreodata. El isi imagineaza ca ajunge campion mondial si isi schimba numele in Fischer (!!). “Va avea costume noi facute la comanda de la cel mai bun croitor… Un palat gigantic va fi construit, si va avea cai, pioni, turnuri, asa cum ar trebui sa fie cu adevarat un castel.” Bobby, care avea brate lungi(nu era pitic, ba dimpotriva) si o memorie fenomenala, declara la un moment dat ca era in discutii avansate cu un arhitect care sa ii construiasca o casa sub forma unui turn de sah. Canetti a scris “Auto-da-Fe” in valtoarea Vienei anilor 30. Similitudinile profetice de-a dreptul intre fictionalul Fischerle si Bobby Fischer isi au radacinile in incercarile tanarului Canetti de a descifra haosul aparent care guverneaza actiunile omului. Drept urmare, fiecare caracter are o perspectiva complet personala – si indiferent de factorii externi, merge pe un drum unic. Imaginea lui Fischerle/Fischer asupra lumii este unidirectionala, exprimata prin sah, guvernata doar de sah si de puterea si rasplata derivate din sah.

Cativa comentatori au atras atentia asupra mai multor similitudini intre Spassky si Fischer. Spassky era la randul sau al doilea copil din familie, crescut de un singur parinte, si si-a petrecut anii copilariei in saracie. De fapt, campionul si challengerul nu puteau avea personalitati mai contrastante si atitudini mai diferite in ceea ce priveste viata in general. Mai mult, nu exista nici o asemanare intre prosperitatea Americii si democratie si ororile Stalinistie din copilaria lui Spassky, unde totusi tabla de sah era un scut de protectie, o sursa de celebritate, si, in termeni Sovietici, o bogatie.