SHERLOCK HOLMES:

„Amberley excelează în jocul de şah-şi acesta  Watson, este semnul unei minţi combinative…”

Celebrii Sherlock Holmes si Dr. Watson

Ju­cătorului social, susţine Alexander, şahul îi permite de asemenea să-şi elibereze unele „instincte agresive pe care le poate avea din abundenţă”. Unui astfel de jucător îi place să facă planuri : „Sherlock Holmes — şi ce bun jucător de şah ar fi fost ! — explică în-tr-una din cărţi cum a detectat, un alt mişel: «Amberley excela în şah — şi acesta, Watson, este semnul unei minţi combinative». O ob­servaţie corectă deşi în loc de minte combinativă ar fi putut spune,,un bun creator de planuri”. în toate aceste cazuri şahul este un joc. Jucătorul social îşi exercită puterile în­tr-un domeniu dificil şi suficient de absor­bant pentru ai angaja întreaga atenţie, dar fără a-i implica responsabilităţile şi anxietă-ţile vieţii reale.


2)Pentru jucătorul obsesiv indiferent dacă e slab sau puternic. — continuă Alexander — şahul nu mai e un joc ci un substitut al vie­ţii. El evadează din lumea complicaţiilor umane în universul mai restrîns al şahului Cîteodată oamenii spun că şahul a ruinat ca­riera cuiva — a cheltuit atît de mult timp pentru joc încît nu a mai reuşit în restul vieţii. Acest fel de a gîndi pune însă căruţa înaintea cailor. Nu şahul i-a provocat eşecul, slăbiciunea lui 1-a îndreptat în mod obsesiv spre şah… Imaginarul Lujin din romanul lui Nabokov „Apărarea Lujin” este un bun exem­plu de jucător obsesiv. Totuşi, maestrul de şah nu este tipic pentru această categorie. Maestrul care joacă cu succes are un motiv practic puternic pentru a da prioritate şahu­lui. Jucătorul care nu obţine succese şi con­tinuă să joace este prototipul acestui grup.

3)In ceea ce-i priveşte pe jucătorii profesionalişti Alexander este de părere că „profesionalistul din ţările occidentale este mai mult un individual, un rebel, un artist cu tempe­rament ; efortul intelectual şi de voinţă pen­tru a deveni maestru capabil de succese i-ar fi permis să obţină succese şi în alte profe­sii. Dar aceşti profesionalişti au în ei fie ceva din dragostea obsesivă pentru şah din a doua grupă, fie dorinţa de a evita reţeaua de obli­gaţii profesionale şi sociale implicate de o carieră obişnuită. La Fischer s-au manifestat ambele caracteristici în forme extreme”.

Alexander îi combate pe cei ce susţin că Sahul profesionalist ar implica riscuri mai mari în domeniul sănătăţii. El consideră că referinţele ce se fac la Steinitz care a decla­rat că ar putea juca o partidă cu Dumnezeu dîndu-i înainte piese nu e semnificativă. Steinitz era atunci bătrîn şi bolnav, cu un an înainte de a muri. Oricum, nu există nici un fel de date statistice care să ateste că in­cidenţa bolilor mentale în rîndurile şahişti­lor ar fi mai mare decît în alte grupuri comparabile…