Partida s-a desfasurat intre 2 mari maestri, la Openul Canadian 2015, Toronto. Marele maestru Aman Hambledon jucase foarte slab pana atunci si astepta sfarsitul intr-o pasivitate aproape totala, dar el si-a vazut de contraatac si a sperat in sansa lui. Si, daca puteti crede asta, acel moment a venit in aceasta pozitie!
Citeste ArticolulDe atunci am intalnit şi am analizat cu un număr de mari maestri, iar ei nu au fost nici macar pe aproape, aşa că nu este vorba doar de diferenţa in puterea de joc. Sigur, ei manifesta un simt natural pentru joc şi o înţelegere dincolo de cea a noastra, restul simplilor muritori, dar ei sunt totusi în aceeaşi ordine a lucrurilor, în aceeaşi parte a universului: ei bajbaie în jurul unei idei, şi au mai multe şanse de a ajunge la concluziile corecte din cauza talentului lor, a experienţei şi intuitiei. Dar, ceilalti trebuiau totusi sa se gandeasca. Cu Bobby Fischer nu a fost insa asa. El avea parca o cheie de la uşa secretelor, un permis special. Cu el a fost la fel de simplu ca si cum ai intra în acea cameră a tuturor raspunsurilor, ai cauta ceea ce vrei, l-ai găsi şi ai pleca cu el. Poate că el a trebuit să dea jos cateva lucruri de pe rafturi înainte de a găsi ceea ce dorea, dar nu a trebuit să cheme Fortele Speciale ca sa sparga usa.
Ei bine, sunt sigur că el ştia ce ar fi jucat în această poziţie la care ne-am oprit, dar mutarea pe care rusul o făcuse, evident nu era ce ar fi jucat el, şi cum nici macar Bobby nu putea ghici gandurile, iar nimeni altcineva, după mica lui demonstratie, nu a fost in stare sa ofere alte sugestii, el a ridicat din umeri şi a continuat sa analizeze pozitia. Aproximativ cu zece mutări mai târziu – vai – el s-a oprit din nou. “Hmmm …,” a hmmmâit el, iar noi ne-am tinut respiraţia colectiva. Ai fi putut auzi căderea unui atom. “De ce a făcut asta?”
