Sah si mat de I.L Caragiale

Corespondenta de la  Cristian Palamar

Sursa: http://ro.wikisource.org/

Începuse războiul franco-german. De la rezultatul acelei măreţe lupte atârna poate tot viitorul nostru politic. Pe Rin nu se juca numai două soarte. Ca la toate luptele jucătorilor mari, unde pe de lături palpită o mulţime de mici pontatori pe mâna unuia sau altuia, aşa şi la războaiele între două puteri gigantice, sunt mulţi mititei pe de lături, cari, cu cât pontează mai mărunţel, cu atât privesc jocul cu mai multă bătaie de inimă. Pe Rin, între alte mize mărunte, era una, care pentru noi avea o importanţă colosală, cum s-a dovedit ulterior — soarta hotărâtoare a dinastiei noastre. Mica republică de zece ore de la Ploeşti, care pontase şi ea, putea avea urmări mult mai mari dacă în jocul de la Rin s-ar fi amestecat altfel cărţile.

Aşa, era în toată ţara o agitaţie surdă, dar foarte adâncă, care în unele centre lua forme făţişe destul de ameninţătoare pentru ordinea generală. Unul din aceste centre mai agitat era şi Craiova, unde se afla prefect de judeţ răposatul Petrache Mănescu — un om original şi amabil, credincios şi devotat neclintit al conservatorilor.

De la dânsul ţinem această reminiscenţă anecdotică.

La guvern era cabinetul Manolache Costache, cabinetul numit Cloşca cu pui, pentru că prezidentul se înconjurase de câţiva tineri de talent, debutanţi în politică, între aceştia dd. A. Lahovary şi P. Carp.

Situaţia în Craiova încordându-se din zi în zi, prefectul este chemat telegrafic la Bucureşti. Cale ferată între centru şi capitala Olteniei nu era încă, aşa că Petrache Mănescu vine în goana cailor pe brânci o zi, o noapte şi o dimineaţă, şi soseşte-n Bucureşti cu oasele pisate pe la 11 înainte de amiazi. Merge degrabă la otelul Caracaş, unde cobora regulat, îşi lasă sacul, şi fără întârziere se prezintă la consiliul de miniştri.

Tot consiliul era adunat, lipsea numai prezidentul, pe care-l aşteptau din moment în moment. Până să vie conul Manolache, prefectul expune consiliului nerăbdător situaţia din Craiova: era în adevăr foarte gravă — o turburare imensă putea izbucni, fără ca administraţia să aibă destule forţe pentru a o năbuşi.

Erau aşa de interesante spusele prefectului, încât nimini nu băgă de seamă că trecuse un ceas de la sosirea lui — erau aproape 12… Consiliul fusese convocat pentru 10, şi prezidentul tot nu sosea. Un aprod merge iute să-l caute… Peste câteva minute se-ntoarce: d. prezident a plecat de-acasă de la 9, a spus că merge la consiliu. Se trimit mai mulţi aprozi prin toate locurile pe unde se putea bănui că l-ar putea afla… Se-ntorc toţi fără ispravă… 12 şi trei sferturi. Nerăbdarea şi neastâmpărul cresc. La fiecare trăsură care trece, la fiece uşă care se deschide, la orice paşi pe scări, sar toţi… Vine!… Nu… Nu vine. Ce să fie?

Petrache Mănescu îşi cere atunci voie să se repează măcar să guste ceva: e obosit, toată noaptea n-a putut dormi în trăsură şi n-a mâncat nimica din ajun. El merge să dejuneze în pripă la otel — să dea fuga aprodul să-l cheme îndată ce-o sosi prezidentul. Lasă consiliul într-o fierbinte discuţie asupra întăriturilor de la Metz, şi se duce la cafeneaua-birt a otelului.

Pentru ca să evite însă vreo indiscretă întâlnire, nu stă în sala cea mare; intră în una din odăiţele de lături, unde seara se juca, şi comandă ceva în grabă. Odăiţele acestea dedeau una-ntr-alta prin câte o uşă cu geamuri acoperite cu perdeluţe verzi.

Acuma era 1 şi un sfert.

Dejunează, trăgând mereu cu urechea daca nu vine cineva să-l cheme… Nimeni… A isprăvit; fără să mai ia cafea, se scoală să plece… Mai întreabă încă o dată pe chelner… Nimini… Atunci, ce se gândeşte? pentru că n-a venit încă să-l caute, n-are de ce să se grăbească; îşi comandă cafeaua şi se aşează iar la loc să-şi mai dezmorţească membrele… Acum, după dejun, îl ajunsese pe om oboseala drumului. 1 şi jumătate. Chelnerul aduce cafeaua… „Nimini să mă caute?” — „Nimini!” Ce să fie asta?

Pe când însă chelnerul iese, Petrache aude un zgomot într-una din odăiţele vecine, unde până atunci fusese completă linişte — o mormăială şi un haha! de triumf. Se-ntoarce spre partea aceea şi ia seama că la uşa cu geamuri flutură perdeluţa atârnată pe dincolo, trecând dincoace printr-un ochi — un geam era spart.

„Desigur — gândeşte el — sunt cartofori… de dimineaţă au luat-o… ori poate că n-a [sic] isprăvit încă de aseară…” E aproape 2 şi nimini nu vine să-l caute… Mormăiala însă creşte dincolo… începe să se auză distinct o dispută de joc: regina! calul! pionul!… E desigur o partidă de şah tot aşa de încordată ca şi situaţia de la Craiova.

Dar între accentele amestecate ce trec prin uşa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut!… Se ridică şi ascultă mai bine…

Da!… E o iluzie? un joc al închipuirii stăpânite de un gând stăruitor? Dar e cu putinţă să se-nşele astfel?… Dar e peste putinţă să fie acela!… Dar e glasul lui!… Dar nu se poate!

În prada unei nedomiriri ameţitoare, omul se repede la uşe, dă-ntr-o parte perdeluţa de la ochiul spart, se uită-năuntru şi nu se poate stăpâni a nu scoate un strigăt de uimire…

Cine?… cine era în odăiţă încă de dimineaţă la o partidă de şah?… cine!?… Domnul prezident al consiliului, conul Manolache. Se-ntâlnise de dimineaţă cu amicul său, bătrânul Wiest şi se-ncurcaseră.

Desperat, Petrache Mănescu dă brânci uşii şi năvăleşte înăuntru peste jucători strigând:

— Pentru numele lui Dumnezeu! coane Manolache, aici ai fost!?

— Ei, da, răspunde simplu prezidentul; nu mă vezi? şi se pune iar pe gânduri ca să-şi combine lovitura.

— Coane Manolache!! vă caută toţi în toate părţile! v-aşteaptă toţi la consiliu de la 10 azi-dimineaţă!

— Iaca viu… Stai oleacă; mai am două lovituri, şi-l regulez eu pe domnul Wiest! Şi mută calul.

— Dar sunt 2 trecute, coane Manolache!!

— Mat! strigă Wiest.

Conul Manolache deschide ochii mari pân ochelari şi vede că-n adevăr partida e pierdută. Atunci, se ridică busumflat cătră Mănescu:

— Aracan de mine, bre omule, dă-mi pace! m-ai buimăcit de cap ! iaca! pierz partida sigură cu vorba dumitale!

Cu multă greutate a putut Petrache să-l îmbuneze şi să-l facă să renunţe la revanşă.

Amândoi apoi, pe la 2 şi jumătate, intrară la consiliu, unde găsiră pe ceilalţi — cam impacientaţi.

Epoca literara, 15 aprilie 1896