Aici puteti revedea si reciti articolul “Jucatorul de sah al lui Maelzel” (4)

Am considerat ca odata cu venirea vacantei de vara,  periodic la cateva zile sau la o saptamana, sa va puteti relaxa si binedispune cu o lectura binemeritata. Pentru toti cititorii nostrii avem cateva episoade interesante scrise de nimeni altul decat, Edgar Allan Poe,  despre “Jucatorul de sah” . Ce se intampla si care este intriga discutiei, probabil mare parte dintre dumneavoastra nu o stiu, dar va asigur ca este mai mult decat interesant si trebuie urmarit. Asadar, o lectura de vacanta cu subiect sahist, de-alungul a catorva episoade care mai de care mai captivant, mai ales pentru a simti parfumul epocii si ceea ce se percepea atunci despre senzatia acelei vremi: Jucatorul de sah. Misterul care a ajuns pana in zilele noastre il veti putea simti si dumneavoastra si cred ca va veti face o idee interesanta despre unul din misterele vremurilor acelea si care au ajuns sa fie neelucidate pe deplin pana in zilele nostre.

Partea V

VII

Nu mult înainte de începerea partidei de şah, când prezentatorul, ca de obicei, îşi pune în funcţiune automatul nu se poate ca o ureche cât de cât deprinsă cu sunetele pricinuite de întorsul unei maşinării să nu descopere, pe loc, că e cu neputinţă ca axa învârtită în lada Jucătorului de şah cu ajutorul unei chei să fie în legătură cu vreo greutate, vreo pârghie sau cu orice fel de piesă de maşinărie dinlăuntru. Concluzia pe care o tragem de aici e aceeaşi ca în observaţia noastră. Trasul aparatului nu este negreşit necesar punerii în mişcare a automatului, şi e făcut cu scopul de a trezi în spectator ideea greşită că se află în faţa unui mecanism.

VIII

Când lui Maelzel i se pune răspicat întrebarea: „Este automatul numai o maşină sau nu?”, răspunsul lui este stereotip : „Nu pot să spun nimic”. Dar faima automatului şi marea curiozitate pe care a stârnit-o pretutindeni se datoresc mai degrabă părerii precumpănitoare că e numai o maşină, decât oricărei alte împrejurări. Desigur că interesul proprietarului e de a-l înfăţişa ca atare. Dar ce alt mijloc ar putea călăuzi mai simplu şi mai direct părerea spectatorului în sensul dorit decât o declaraţie lămuritoare şi afirmativă tocmai în acest sens? Pe de altă parte, ce alt mijloc mai simplu şi mai direct ar putea fi folosit pentru a zdruncina încrederea spectatorului că automatul e o maşină, şi nimic altceva, decât acest refuz de a da o declaraţie lămuritoare? Căci oamenii, fireşte, judecă astfel: e în interesul lui Maelzel să arate că automatul e o simplă maşină… Dar el refuză să facă acest lucru, de-a dreptul prin viu grai, dar nu se sfieşte, ba chiar e foarte pornit să o facă în mod indirect, prin fapte. Dacă automatul ar fi fost într-adevăr aşa cum tinde el să-l înfăţişeze prin fapte, atunci s-ar fi folosit bucuros de mărturia mult mai convingătoare a cuvântului; concluzia noastră este că motivul tăcerii sale e tocmai conştiinţa că aparatul nu este o simplă maşină. Faptele sale nu-l pot dovedi de înşelăciune; dar cuvintele lui ar putea.

IX

Când Maelzel, ca să prezinte publicului interiorul lăzii, a deschis uşa nr. 1, precum şi uşa care se află chiar în spatele acesteia, el ţine, aşa cum am mai spus, o lumânare aprinsă la uşa dindărăt. Apoi plimbă încoace şi încolo maşina întreagă, pentru ca publicul să se încredinţeze că dulapul nr. 1 e pe de-a-ntregul plin cu maşinării. În vreme ce maşina e mişcată din loc în acest fel, un observator atent va descoperi că, pe când acea parte a maşinăriei aflate în apropierea uşii principale nr. 1 rămâne cu desăvârşire nemişcată, partea de mai dinăuntru însă se clatină, într-o foarte mică măsură, dimpreună cu mişcările aparatului. Această împrejurare a trezit în noi cea dintâi bănuială că partea din d a maşinii era întocmită în aşa fel încât să poată lesne aluneca din fun poziţia ei, atunci când împrejurările ar cere-o.

X

Am mai arătat că acest prilej se iveşte atunci când omul ascuns înlăuntru îşi aduce corpul într-o poziţie verticală după ce s-a închis uşa dindărăt Sir David Brewster susţine că figura Turcului e de mărime naturală, pe fapt însă, ea întrece cu mult statura obişnuită. Nimic nu e mai uşor decât să te înşeli când e vorba de mărimi. Corpul automatului e îndeobşte izolat, şi neavând nici un mijloc de a-l compara pe loc cu o formă omenească, suntem gata să-l socotim ca fiind de dimensiuni obişnuite. Această greşeală s-ar putea îndrepta dacă ne-am uita cu atenţie la Jucătorul de şah în clipa în care prezentatorul se apropie de el. Ceea ce se şi întâmplă din când în când. Desigur, domnul Maelzel nu e prea înalt, dar când se apropie de maşină, capul său e cel puţin cu optsprezece ţoli mai jos decât capul Turcului, cu toate că acesta — trebuie s-o amintim — se află aşezat.

XI

Lada în spatele căreia e aşezat automatul are o lungime de trei picioare şi şase ţoli, exact o adâncime de patru picioare şi o înălţime de două picioare şi şase ţoli. Aceste dimensiuni sunt cu totul îndestulătoare ca să adăpostească un om de o statură mai mult decât mijlocie, iar compartimentul principal poate adăposti, numai el, un ins de o înălţime potrivită, în poziţia de care am vorbit ca fiind aceea pe care trebuie să o ia o persoană ascunsă în automat. Acestea fiind faptele — şi oricine se îndoieşte de ele poate imediat să le verifice prin calcul —, socotim că e de prisos să mai stăruim asupra lor. Vrem numai să adăugăm că, deşi capacul lăzii pare a fi dintr-o scândură de o grosime de vreo trei ţoli, spectatorul însă poate să-şi dea singur seama, dacă se apleacă şi se uită în sus, când compartimentul principal e deschis, că, de fapt, capacul e foarte subţire. Şi asupra înălţimii sertarului se pot înşela cei care l-ar cerceta în treacăt. Mai există şi un spaţiu de vreo trei ţoli între înălţimea sertarului, aşa cum se vede din afară, şi partea de jos a dulapului, un spaţiu ce trebuie cuprins în înălţimea sertarului. Aceste şiretlicuri care urmăresc ca spaţiul dinlăuntrul lăzii să pară mai mic decât este în realitate sunt izvorâte din chiar intenţia inventatorului, care vrea să inspire publicului ideea greşită că adică nici o fiinţă omenească nu poate fi pitită înlăuntrul lăzii.

XII

Compartimentul principal e pe dinăuntru căptuşit în întregime cu postav. Socotim că acest postav e pus acolo într-un scop îndoit. o anumită parte, fiind bine întinsă, e menită poate să alcătuiască singurele despărţituri care trebuie mutate din loc atunci când omul dinlăuntru îşi schimbă poziţia, adică peretele mobil aflat între compartimentul principal şi spatele dulapului nr. 1, precum şi peretele dintre acelaşi compartiment şi spaţiul dindărătul sertarului deschis. Dacă presupunem că aşa se petrec lucrurile, dispare dintr-o dată dificultatea de a schimba din loc tăbliile despărţitoare, dacă s-ar putea presupune că ar fi existat cândva asemenea dificultate. Cel de-al doilea scop în care s-a pus căptuşeala de postav este de a înăbuşi orice zgomote pricinuite de persoana dinlăuntru şi de a le face să nu poată fi desluşite.

XIII

Aşa cum am mai arătat, nu-i e îngăduit adversarului să joace şah pe tăblia automatului, ci, dimpotrivă, locul său e la o oarecare depărtare de el. Dacă ar întreba cineva care e pricina cea mai probabilă a acestei măsuri, i se va spune desigur că, dacă adversarul ar fi aşezat într-alt fel, corpul lui s-ar interpune între maşină şi spectatori, împiedicându-i să vadă lămurit jocul. Dar această dificultate ar putea fi lesne înlăturată, fie înălţând scaunele pe care şade publicul, fie întorcând spre spectatori capătul lăzii în tot timpul cât ţine partida. Adevărata pricină a opreliştii e, pesemne, cu totul alta. Dacă adversarul ar fi aşezat astfel încât să vină în atingere cu lada, s-ar putea ca secretul să fie descoperit, într-adevăr, un auz ascuţit ar desluşi respiraţia omului ascuns înlăuntru.