Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah (3)

Pentru a afla cum puteti procura METODOLOGIA  ANTRENAMENTULUI  SAHIST si a vedea tabla de materii dati click aici

Aici puteti revedea capitolele anterioare din Probleme de metodologie în formarea jucătorilor de şah

Timp de mai multe saptămâni bune, o surpriză plăcută ne aşteaptă printr-un colaborator de marcă, arhicunoscut in şahul românesc şi cel francez cât şi in toată Europa.

La cererea noastră, cunoscutul antrenor franco-român Volodia Vaisman – căci despre el este vorba – a acceptat să ne dezvăluie câteva din «secretele» formării jucătorilor de şah, desprinse din lucrarea sa fundamentală «Metodologia antrenamentului şahist», pe care am avut deja plăcerea s-o prezentăm pe site-ul nostru. Experienţa lui ca antrenor şi jucător ne-ar putea ajuta să inţelegem mult mai bine anumite concepte şi fenomene din lumea şahului, subiecte extrem de delicate şi de negăsit în vreo altă carte de specialitate. Profunzimea analizelor făcute de el in domeniul antrenoratului, se regăseşte şi în aceste articole bine fundamentate, finisate cu minuţiozitate şi talent literar.

Serialul va continua câteva luni bune, cel puţin o dată pe săptămână, şi cred că acest lucru trebuie să ne bucure, mai ales că mulţi dintre cititorii şahisti au pus intrebări şi probleme de această natură pe blog. Aşteptăm deci părerile voastre pentru a putea continua experienţa noastră.

In ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că impărtăşirea din experienţa şi ştiinţa de o viaţă a maestrului antrenor este un lucru îmbucurător şi sperăm că fiecare din voi va găsi o bună parte din răspunsuri la întrebările pe care vi le puneţi. Mulţumim maestrului Volodia Vaisman pentru generozitatea şi energia de care dă dovadă când este vorba de şah, de şahişti români sau de Romania. Vă las acum în compania fascinantelor şi misterioaselor taine, pe care şi le doreşte dezvăluite şi explicate orice antrenor sau jucător din lume, în primul rând cei care vorbesc, citesc, scriu, gândesc şi simt româneşte. Căci formarea şi perfecţionarea tinerilor generaţii de jucători şi jucătoare este o treabă lungă şi anevoioasă, care nu poate fi realizată decât de câtre animatori şi antrenori talentaţi şi bine pregătiţi, dotaţide concepţii metodologice sănătoase şi temeinice.

Transmiterea cunoştinţelor

Nenumărati jucători de şah consideră că-i suficient să treacă pe la club şi să joace câteva competiţii pentru a deveni mari campioni. Puţin dintre aceştia îşi dau seama care este rolul unui antrenor şi de faptul că în şah trebuie muncit mult.

În funcţie de numărul de jucători, un antrenor are la dispoziţia sa mai multe forme de activităţi, pe care le poate combina şi alterna:

• studiul individual, ţinând întotdeauna cont de nivelul, personalitatea şi ritmul de muncă al unor jucători.

• analiza şi jocul în doi, asigurând fiecăruia un partener pe măsură.

• lucrul în grupe mici, formate în funcţie de preocupările comune, de stilurile de joc asemănătoare, de pregătirea pentru aceeaşi competiţie şi adversari etc.

• cursurile pe diverse teme, în faţa unui grup de nivel mediu pentru a le trece, după un program didactic pregătit dinainte, un anumit volum de cunostinţe.

După numărul şi nivelul jucătorilor săi, antrenorul ar putea ţine din când în când nişte cursuri la 15-20 de tineri şi – pe măsură ce nivelul lor creşte – numărul lor poate fi micsorat la 12 până la 6. Cu elita, nu trebuie lucrat decât cu 1–3 jucători, de valoare, stil sau repertorii apropiate. Trebuiesc în special evitate pregătirile «pe bandă rulantă» sau cu grupele având diferenţe prea mari de forţă de joc, unde participarea mai activă a unora ar putea inhiba sau chiar bloca pe ceilalţi.

Ţinerea unui curs de şah nu se aseamănă cu nici o altă activitate şahistă: aici antrenorul este în reprezentaţie permanentă, el nu are niciun moment de răgaz şi cheltuiala sa de energie este maximală.

Anumite cluburi au obiceiul de a organiza adevărate «cursuri spectacol» unde maeştri de mare forţă îşi etalează cunoştintele fără însă să se preocupe de veritabilul impact asupra auditoriului lor. În afara efectului admirativ, o asemenea demonstraţie nu face decât să semene flori în deşert, chiar dacă ele sunt dintre cele mai frumoase! În antrenamentul modern, asemenea reuniuni, unde un maestru îşi citeste cursul său universitar, sunt din ce în ce mai des înlocuite de un dialog maestru-jucători în vederea transmiterii de informaţii, a formării de automatisme şi a dezvoltării creativităţii prin discuţii controversate, experimentări practice şi raţionamente comune.

Pe de altă parte, cum este din ce în ce mai greu de reunit întotdeauna un grup omogen care să se intereseze de aceleaşi subiecte, această formă de învăţământ şahist pierde din ce în ce mai mult teren, doar dacă putem s-o combinăm cu alte forme de antrenament. Şi dacă vom aborda metodologia unui asemenea curs de şah complex, o facem pentru că comportă principiile de pregătire şi de organizare pe care le regăsim deasemenea în alte structuri.

Să rămânem pentru moment în domeniul proiectelor preparative, cu câteva scurte explicaţii:

PROIECTUL UNUI CURS DE ŞAH Ce vrem să facem? a se preciza obiectivele Precizarea concretă a performanţelor minimale şi maximale de atins. Stabilirea a ceea ce jucătorii ştiu să facă mai mult sau mai bine. Verificarea utilităţii cursului în vederea realizării obiectivelor. Cu ce să facem? a se analiza resursele existente Fixarea titlului şi conţinutului cursului. Examinarea condiţiilor materiale. Luarea în calcul a capacităţii şi psihologiei jucătorilor Cum să facem? a elabora strategiile de utilizat Procurarea materialului necesar Selecţionarea mijloacelor de predare cele mai potrivite Alegerea metodelor adecvate Combinarea celor 3 M pentru creşterea eficacităţii şi oferirea jucătorilor de teme concrete de învăţătură. Construirea scenariului concret al cursului. Cum să ştim dacă e bine făcut? a se stabili sistemul de evaluare-control Alegerea (elaborarea) unui sistem de evaluare şi control al progresului jucătorilor şi prin urmare a eficienţei cursului.

1. Orice curs de şah trebuie să fixeze în mod clar şi precis obiectivele sau rezultatele urmărite, care pot fi de ordin informaţional – ceea ce jucătorii ar trebui să ajungă să ştie şi formativ – ceea ce ei trebuie să ajungă să ştie să facă. Aceasta trebuie comunicat jucătorilor căci, oricare ar fi părerea antrenorului, ceea ce lui îi va părea reuşit, din punctul de vedere al elevilor săi  ar putea să se dovedească un eşec.

2. Există în principiu trei tipuri de resurse:

• condiţiile materiale: spaţiul existent, dotarea tehnică, timpul alocat.

• conţinutul cursului: cunoştinte, exerciţii, teste, partide etc. în doze corespunzătoare scopului urmărit.

• capacităţile jucătorilor: nivel de înţelegere, posibilităţi de asimilare, motivaţii şi interese etc.

Este de responsabilitatea antrenorului de a asigura resursele necesare şi adecvate pentru reuşita cursului său. Astfel, pentru a-şi motiva elevii, el poate încerca să suscite:

• curiozitatea lor naturală faţă de creaţie, de tot ce este nou, de conflictual etc.

• spiritul de competiţie pentru a deveni mai buni decât alţii.

• dorinţa de independenţă în muncă şi în rezolvarea exerciţiilor.

Cu un pic de ingeniozitate, antrenorul va găsi mereu diverse posibilităţi şi ocazii pentru:

• a le reaminti că chiar şi cei mai mari campioni au fost la începuturile lor tineri amatori.

• a repeta că-n lumea noastră nimic nu-i uşor şi că fiecare lucru are importanţa lui.

• a explica că victoriile uşoare se pregătesc prin muncă grea.

• a le sugera, de fiecare dată când situaţia o permite, ce capacităţi dezvoltă un anumit antrenament, exerciţiu sau test.

• a-i face să înţeleagă că la finele cursului ei vor fi cu un pas mai sus pe scara măiestriei şahiste.

3. Ca materiale se pot utiliza: jocuri de şah, ceasuri de control, 1-2 table de demonstraţie, fişe de partidă, o sonerie, un sevalet (tablă albă), baze de date şi un laptop, diverse chestionare, un videoproiector etc.

Există nenumărate metode de învăţare:

– orale: de expunere, de interogaţie, de dezbatere etc.

– scrise: de studiu individual, de cercetare şi investigatie, de demonstraţie etc.

– practice: de experimentare, de rezolvare de exerciţii, de simulare practică, de lucru pe computer etc.

Toate aceste mijloace şi metode de învăţare pot fi utilizate împreună şi în interdependenţă cu alte compozante ale procesului instructiv-educativ. Luate individual, cele trei M (materiale – mijloace – metode) nu sunt nici bune nici rele şi mai mult sau mai puţin eficace dar pot deveni fiabile în funcţie de diversele lor combinaţii.

Astfel, se ştie că noi reţinem în general 10% de ceea ce citim, 20% de ceea ce auzim spus şi 30% de ceea ce vedem. Dar asociaţiile pot să se dovedească mai productive, de exemplu: 50% de ceea ce vedem şi auzim în acelaşi timp, 80% de ceea ce vedem şi ni se explică, 90% de ceea ce vedem, ni se explică şi ni se repetă în mod conştient. Antrenorul trebuie să acţioneze în aşa fel ca fiecare M să-şi aducă concursul la celelalte şi laolaltă să contribue la realizarea obiectivelor pe care şi le-au propus.

4. Pregătirea şahistă fiind o succesiune de mici paşi, uneori chiar în cerc concentric, este esenţial să efectuăm din când în când operaţiuni de evaluare–control. În acest fel, jucătorii ştiu că ne interesăm de ei, că apreciem ceea ce au făcut bine, făcându-i totodată să înţeleagă că nu trebuie să trişeze niciodată căci practica nemiloasă a competiţiilor n-o permite niciodată. Din etică profesională şi respect faţă de jucătorii săi, este de dorit ca antrenorul să-şi pregătească dinainte cursurile după un scenariu-tip, comportând mai multe etape:

Astfel, după instalarea materialului necesar şi pregătirea grupului pentru curs, antrenorul trebuie să încerce să creeze o bună ambianţă. Cum nu există o reţetă perfectă, antrenorul va trebui să imagineze de fiecare dată procedee inedite pentru a suscita curiozitatea şi atentia grupului. Nici o şedintă de antrenament nu trebuie tratată izolat, ci integrată într-un lanţ didactic cu circuit închis. Antrenorul este astfel obligat să se preocupe de ceea ce s-a făcut înainte şi de perfecţionarea ulterioară a elevilor săi. Aceasta se poate face simplu, reluând câteva idei sau poziţii legate de cursurile anterioare. Prezentarea clară şi explicită a subiectului, a planului şi a obiectivelor cursului are darul de a responsabiliza jucătorii, care ştiu astfel ce-i aşteaptă.

Expunerea conţinutului cursului n-ar trebui să pună probleme unui antrenor experimentat dar, din contra, nu putem fi niciodată siguri de impactul asupra clasei. De aceea, în timpul transmiterii cunoştinţelor, antrenorul trebuie să păstreze un contact permanent cu elevii săi, imaginând dinainte tot ceea ce trebuie să le spună şi tot ceea ce ei trebuie să facă la fiecare secvenţă a cursului, ce forme de activitate, ce mijloace de învăţământ, ce exerciţii, poziţii şi partide vor fi cele mai potrivite pentru a fi prezentate. Tonul trebuie să fie calm, gesturile corecte, retorica convingătoare si antrenând mereu colectivul prin stimulente de genul: «să vedem», «să verificăm», «să încercăm împreună», «este foarte interesant», «ce părere aveţi?» etc.

Trebuie să recunoaştem că această etapă a transmiterii de cunoştinte poate fi uneori aridă. Atunci, partea practică competitivă ar putea să reînvie interesul, să ajute la fixarea materialului prin metoda revelaţiei şi să ne confirme dacă putem să mergem înainte. Aici, fiecare metodă de lucru are avantajele sale:

– a face să lucreze în acelaşi timp toată clasa, antrenorul putând astfel organiza şi controla mai bine activitatea iar timpul alocat să fie utilizat cu maximum de eficacitate.

– a împărţi jucătorii în grupe mici, în funcţie de anumite principii sau necesităţi: forţă de joc, repertoriu de deschidere, atacant contra apărător etc., în scopul de a putea trata pe fiecare într-un mod mai nuanţat.

– a împerechea jucătorii doi câte doi pentru a le asigura astfel un partener pe măsură şi cele mai bune condiţii de corectare a greşelilor.

– a organiza un studiu individual, unde antrenorul poate urmări şi dezvolta mai bine spiritul lor de auto-organizare si auto-control.

Pentru a evalua şi consolida cunoştinţele transmise, antrenorul poate utiliza diferite metode: analiza poziţiilor, comentariile de partide, soluţionarea de exerciţii, parcurgerea testelor, diversificarea situaţiilor de joc practic etc. Ca regulă generală, este întotdeauna mai bine de a prezenta înainte poziţia şi, numai după ce jucătorii s-au confruntat cu greutăţile, să le dezvăluim soluţia şi să generalizăm, fără însă a prelungi prea mult cercetările. Orice curs trebuie să ofere materie de gândit şi lucru independent cu obiective precise.

Desigur, această structură nu-i dată decât ca titlu indicativ şi un antrenor experimentat nu trebuie să înceteze niciodată să-şi amelioreze cursurile, cu toate că fiecare din intervenţiile sale trebuie să rămână o creaţie de sine stătătoare, a cărui succes va depinde de propriile competenţe  pedagogice şi şahiste. Cel mai important este să evite banalităţile şi platitudinile, să găsească de fiecare dată micul plus care face un curs atractiv şi eficace şi să utilizeze o pedagogie capabilă, nu numai să transmită şi să perfecţioneze cunoştintele dar şi să modeleze şi să facă să progreseze jucătorii săi. Principalul merit a unei teme abordate într-un curs trebuie să fie interesul comun al grupului. Şi, în acest sens, orice antrenor are obligaţia profesională de a-şi constitui asemenea subiecte şi să le prezinte în faţa elevilor săi într-o înlănţuire metodologică cât mai potrivită.

Uneori, din lipsă de cunoştinţe necesare unei pregătiri serioase, unii antrenori exagerează cu prezentarea de exerciţii sau distribuirea de foi cu diagrame de rezolvat. Dincolo de formarea abilităţii găsirii unui mat sau a unei soluţii, este mai bine să dăm prioritate altor aptitudini şi comportamente care le vor fi mai utile în adevărata lor practică şahistă. Este poate momentul să le insuflăm principiile de sportivitate şi etica jocului de şah, cum ar fi: respectarea strictă a regulelor şi a adversarului, deferenţa faţă de arbitri şi organizatori, necesitatea de a acţiona întotdeauna într-un spirit sportiv şi a nu trişa niciodată etc. şi să le transmitem principalele mesaje educative ale şahului:

• egalitatea şanselor: a învăţa să joace şah este la îndemâna tuturor, partidele încep întotdeauna dintr-o poziţie egală şi, avansând cu mutări alternative, jucătorii sunt în principiu stăpâni pe destinul lor căci, competiţie cavalerească prin excelenţă,  şahul nu cunoaste întorsăturile hazardului, atât de prezente în alte sporturi.

• responsabilitatea angajamentului: jucătorul trebuie să se gândeascà bine înainte de a face orice căci, înafara regulei «pièce touchée, pièce joué», este indispensabil să ne construim partida printr-o muncă personală, să anticipăm cursul jocului şi să găsim de fiecare dată mutările adecvate situatiei de pe tablă. Pentru aceasta, trebuie tot timpul să ne motivăm şi să ne angajăm căci greşelile pândesc la fiecare mutare, excepţiile sunt nenumărate şi cel mai mic detaliu poate răsturna în orice moment situaţia.

• stăpânirea reacţiilor: canalizarea pozitivă a agresivităţii naturale, confruntarea permanentă între ideile sale şi punctul de vedere advers, distanţarea faţă de schimbările şi rezultatul partidei, jucătorul trebuie să-si controleze în permanenţă dezvoltarea partidei sale: planuri, operaţii, greşeli, timp de gândire etc.

• afirmarea celor mai bune calităţi: veritabil şlefuitor de caractere, jocul de şah permite testarea a nenumărator aptitudini dintre care: calmul şi răbdarea, concentrarea atenţiei, memoria creativă, gândirea suplă, riguroasă şi independentă, simţ logic în raţionamente, imaginaţie în anticipări, spirit de investigaţie şi de elaborare, înalt simţ de responsabilitate în luarea deciziilor, self-control în gândire şi acţiune, voinţă de a învinge şi de a rezista etc.

• preocuparea constantă de calitate şi de estetic: în eforturile lor de cercetare şi analiză, jucàtorii sunt confruntaţi cu tot felul de mutări, de idei şi de planuri pe care trebuie să le aprecieze şi să le trieze; ei aleg în principiu cele mai eficace şi expeditive dar sunt deasemenea impresionaţi de tot ce este interesant si spectacular. Si atunci când calitatea şi frumuseţea se întălnesc, această preocupare pentru estetic poate să conducă la crearea unei partide frumoase.

• educarea fair-play-ului; este interzis să ne incomodăm în orice fel adversarul şi trebuie întotdeauna să-i strângem mâna: înaintea partidei – în semn de respect al codului de bună purtare şi după, pentru a-i mulţumi pentru contribuţia la realizarea unei partide interesante si a-i arăta că nu resimţim niciun resentiment pentru înfrângere.

• preţul greşelii comise: cum a juca orice – chiar contra unui adversar mai slab – nu poate duce la nimic bun, de aceea trebuie întotdeauna să ne concentrăm, să fim atenţi la orice, să ne respectăm adversarul şi, dupà partidă, să analizăm eventualele greşeli, să găsim antidoţii şi să extragem de aici sursele viitoarelor succese.

• să ştim să tragem întotdeauna învăţămintele necesare: trebuie să ne obişnuim să învingem fără aroganţă şi să pierdem fără să ne simţim umiliţi. De aceea, în loc să recurgem la tot felul de pretexte arătând cu degetul, fie conditiile de joc, ostilitatea adversarului sau neşansa sub toate formele, să nu uităm că celelalte degete sunt îndreptate spre sine însuşi. Ceea ce vrea să spună că o bună autocritică şi o muncă perseverentă valorează mai mult decât justificările cele mai evidente.

• alternativa unui alt mod de viată: într-o lume de fracturi şi de excluderi sociales, de inegalităţi şi de injustiţii, de conflicte familiare şi sociale, de violenţe şi de dependinţe abrutizante, o partidă de şah reprezintă o adevărată oază unde toate problemele sunt reglate într-un spirit pacific, de toleranţă şi de respect reciproc.

• vector social şi de înţelegere: jucătorul descoperă aici un mijloc excelent pentru a-şi afirma libertatea de alegere, pentru a găsi compensaţii la eventualele sale frustrări, pentru a-şi cheltui energia sa psihofizică, pentru a exersa un anumit ascendent – prin piese interpuse- pentru a realiza şi obţine o recunoaştere socială prin intermediul rezultatelor pe care le obţine. Competiţiile de şah permit jucătorilor de limbă şi credinţe diferite să se întâlnească în jurul unei table de şah, să înoade relaţiile între tări şi continente, şi aceasta chiar în perioadele cele mai critice de incertitudine internaţională.