Jucatorul de Sah si Albinuta

– Sah, zise batranul Petru si muta Regina…

Partida
Era o zi insorita de sfarsit de primavara. Catunul nostru purta numele de Braul Calului. Niciodata n-am inteles ce inspiratie au avut stramosii nostri de au ales acest nume pentru aceasta asezare.

O vale delurita stropita din capul de Nord de un parau de munte, care o cotea dupa cativa kilometri brusc si drept spre Vest, curgand parca paralel cu ecuatorul, ca pe urma sa-si urmeze drumul dupa voia Domnului.

Casele erau vechi din caramida si lemn. In gradini era asternut un covor de iarba de camp. Cam peste tot gaseai o vita de vie catarata pe un gard invechit, acompaniata de o iedera. Nucii, prunii si merii erau peste tot cu ici colo un cires si visin sa le tina de urat.

In acea zi era un cer albastru cu nori pufosi si albi. Soarele se refracta prin ei creand raze de lumina impresionante. Pe o astfel de raza coboram noi acum si ajungem in casa batranului Petru. Casa era pe ulita din Nord-Vest a catunului cu priveliste la portile raului sau la capatul intai al braului cum ii placea lui Petru sa spuna.

Petru statea la masa de sah cu Andru. Avea in fata un pahar mare de apa, plin de cuburi de gheata. Langa pahar, intr-o ceasca de lut avea dulceata de visine. Statea cu fata in palme fiind adancit in ganduri. Avea hainele invechite dar totusi curate. Partenerul lui de asemenea privea infricosat tabla de sah. Astepta cu inima tremuranda miscarea. Stia ca este pierdut, dar totusi mai exista in el o speranta, ca batranul nu a ajuns sa prevada atat de departe.

In timp ce privirea ii era atintita la tabla de sah o albinuta atrasa de dulceata se apropie de cei doi. Andru incepuse sa transpire desi era o racoare placuta. Florile erau descantate de fluturii iesiti din larve. O zi incantatoare pentru tot ce este viu pe pamant. Albinuta reusise sa fure o picatura de dulceata si-si lua timida zboru pe langa urechea lui Andru. Acesta tresari si o alunga repede cu mana. Isi sterse picaturile de transpiratie rece de pe frunte si reveni in pozitia care o avea. Petru se uita la el si ii zambi cu caldura. Facuse mutarea de care ii era frica lui Andru. Chiar in acelasi timp albinuta se intoarse, bazaind pe langa urechea dreapta a tanarului. Se aseza pe masa unde sclipea ca un diamant o picatura din dulceata. Chiar atunci se intampla ceva banal, dar care avea sa zguduie candva temelia sufletului tanarului Andru. Acesta nervos ca pierdea si scos din sarite de zumzetul albinutei, izbi cu palma peste masa, lovind albina, iar cu un gest rapid ii dadu un bobarnac si o azvarli de pe masă. Atunci Petru îi spuse:
– Crezi că a prevăzut aceasta miscare?
– Ce vrei sa spui?! spuse enervat Andru

Batrânul se aplecă şi ridică albina de pe jos. O ţinea în podul palmei drepte. Se uita la ea cu duiosie si o mare durere în inima. Se uită către Andru şi îi spuse iar:
– Oare câte mişcări crezi că a apucat să facă la viaţa ei?
Andru se uita debusolat şi nu ştia ce vroia sa spună bătrânul Petru. Bătrânul ridică mâna in aer astfel încât o rază de soare caldă mângăia trupul bietei insecte. Suflă spre albinuţă şi aceasta îşi luă zborul. Andru se hotărâ să nu mai bage în seamă aberaţiile moşului şi făcu mutarea care credea că o să-l scape. Poate tocmai că era debusolat şi nu vroia să vadă ce se întâmplă în jurul său, făcu precum albinuţa, o mutare fatală. Petru nu stătu pe gânduri şi mută, adaugând:
– Şah Mat!
Andru se uită debusolat.
– Aşa este maestre! spuse el mâhnit.
– Vrei nişte dulceaţă Andrule?
– Nu mulţumesc, nu trebuie să mă îndulceşti…
– Nicidecum. Mă gândeam că ţi-a fost fatală precum albinei. zise cu dragoste Petru.
– Cum aşa?
– Dacă nu era dulceaţa, atunci n-ar fi fost nici albina şi atunci poate nu te-ai fi enervat şi ai fi mutat înţelept.
– Posibil, poate era mai simplu să nu fi fost doar albina.
– Tot ce se poate. Este bine că totuşi a supravieţuit, nu? şi-l privi pe sub sprâncenele stufoase întrebător.
– Îmi este indiferent. Mă bucur ca nu te-a înţepat.
– A fost un risc ce mi l-am asumat.
– Trebuie să plec moşule! zise Andru şi se ridică în picioare. Mă aşteapta mama cu masa.
– Să te conduc atunci!

Petru se ridică de pe scaun şi merseră amândoi spre poarta roşie.
– Vezi ce zi frumoasă e?
– Poate pentru câştigători şi albine… bombăni Andru.
– Poate! zise Petru şi deschise poarta.

Andru îl salută şi ieşi. Intorcându-se îl întrebă:
– O omorâsem?
– Era la fel de vie precum esti tu. Îi zise împăciuitor bătrânul.

Andru plecă. Casa lui era la două străzi distanţă. Mergea agale tot gândidu-se la evenimentele ce au avut loc. Oare ce a vrut să zică cu “era la fel de vie precum esti tu”? Ce a fost tot ritualul acela? Acea privire îndurerată? Şi întrebarea aceea care m-a tăiat pe inimă. Auzi, dacă a prevăzut mutarea. Cum să prevadă? Doar e un animal prost! Vai ce prostii spun. Nici animal nu este. O insectă. O masinărie compusă din molecule fără pic de raţiune! Cum să prevadă şi să gândească o insectă? Cred că bătrânul începe să-şi piardă minţile.

Când să cotească, se uită la casa albăstruie de pe stânga şi inima îl strânse uşor. Un zâmbet parcă trist i se aşternu pe faţă. Acolo stătea Arisa, fata preotului cătunului nostru. Andru se ducea la biserică din cauza ei. Nu ştiu cât asculta el predicile de duminică dar când te uitai la el puteai fi sigur că este în altă lume. Când privirea i se întălnea cu privirea Arisei, uita de tot şi parcă simţea că zboară.

(Articol scris pe tudormateescu .ro)