Partida de sah de ziua lui Eminescu si nu numai…

Astazi este deja 15 ianuarie si daca tot nu am nici un material cu Mihai Eminescu am ales sa fie ceva frumos la fel cum numai Octavian Paler putea sa scrie. La multi ani poetului nostru national din tot sufletul meu pot sa ii spun. Pentru ca sunt roman si simt romaneste oriunde m-as afla in lumea asta. Mai vreau sa ii urez la multi ani si bunului meu prieten Nicu Valahu, asa cum il stim noi toti de pe blog. Pentru ca este un roman adevarat si simte romaneste de 41 de ani incoace . Surpriza o  tineam special pentru ziua lui Nicu…Inseamna ca darul era si pentru tine cititorule  drag,  pentru toti cei care citesc si iubesc adevarurile. Sa ai ce e mai bun pe lume Nicu si sa fii fericit asa cum esti cand intrii aici impreuna cu prietenii tai de aici. Sa ne traiesti si sa ne ierti daca uneori se mai intampla sa te mai batem la turneele Colosseum sau sa te certam cand mai incurci solutiile la probleme. Noi cei care te iubim iti uram aici unde tu te simti cu adevarat ceea ce esti si ceea ce simti iti spunem la multi ani din toata inima!Darul nostru este sa citesti ceea ce este mai jos sa ne traiesti si sa ne iubesti asa cum te iubim si noi.

Fragment din Viata ca un peron

Această nebunie a mea era chiar mai tiranică decît aceea a şahului, mai devoratoare. Cu timpul nu m-am mai putut limita la idei. Am trecut la întîmplări reale. Căutam peste tot pretexte pentru aceste “partide”. Cînd le găseam, mă documentam, întrebam pe unul, pe altul, mă duceam şi citeam prin biblioteci, căutam în colecţii de ziare, mă interesam, dacă era cazul, de jurisprudenţe. Cînd aveam toate amănuntele, mă închideam în casă. Mă aşezam pe pat, ca pe vremuri cînd jucam şah, şi începeam procesul.

Audiam martorii, ceream probe, dădeam cuvîntul acuzării, rosteam rechizitoriul, dădeam cuvîntul apărării, rosteam pledoaria avocatului şi pe urmă deliberam. Totul în gînd, bineînţeles. Uneori procesul dura cîteva zile. Nu ieşeam decît ca să-mi cumpăr ceva de mîncare. Atunci evitam să mă întîlnesc cu cineva, de teamă să nu-mi tulbure raţionamentele.

Din pricina asta umblam pe furiş, pe lîngă ziduri, ca şi cum eram urmărit şi mă temeam să nu fiu văzut. Dacă mă trezeam brusc în faţa unor cunoscuţi, o luam la fugă înapoi. Dacă îi zăream mai devreme, treceam pe partea cealaltă a străzii sau apucam pe altă stradă. La început se uitau lung după mine, mai ales cei care nu vruseseră pînă atunci să dea crezare zvonurilor privind ciudăţeniile mele. Probabil, acum se convingeau şi îşi ziceau în sinea lor: “Săracul”.

Ca un animal fugărit, mă întorceam acasă după ce-mi făceam ceva cumpărături, pîine, brînză, lucruri care nu cereau să fie pregătite. În clipa cînd închideam uşa casei eram fericit. Răsuflam uşurat. Eram în sfîrşit singur cu gîndurile mele, cu “partida” mea. Nu mă mai tulbura nimeni, nu mai ameninţa nimeni să-mi încurce “mutările”. Mîncam în fugă şi pe urmă mă întindeam din nou în pat.

Luasem obiceiul să trag storurile ca să nu mă jeneze nici lumina de-afară. Cel mai greu era cînd ajungeam la sentinţă. Pînă acolo totul mergea uşor, aveam chiar o mare voluptate să mă prind în capcană ori să combat argumentul pe care-l găsisem înainte. Eram necruţător şi cînd pledam contra şi cînd pledam în favoarea acuzatului. Eram chiar mai pătimaş decît altădată cînd jucam şah. Atunci, rezultatul partidei nu însemna nimic. O victorie a albului sau o victorie a negrului n-avea nici o importanţă. Acum era vorba despre oameni.

Era vorba de dreptatea sau nedreptatea care se putea face unui om. Nu mai erau nişte piese de lemn pe o tablă de şah, ci cauza şi soarta unui om. “Mat” putea însemna, în mintea mea, moarte sau închisoare. “Remiză”, dosar clasat în lipsă de probe suficiente