Pasiunea pentru sah a lui Octavian Paler

Octavian Paler: “Nu iubesti o femeie pentru ca este frumoasa, ci este frumoasa pentru ca o iubesti tu!”

Fragment din cartea – VIATA PE UN PERON de Octavian Paler

“A doua pasiune a fost sahul. Jucam in fum de tigara ore intregi fara sa ma pot desprinde de pe scaun. Parca ma tintuia cineva acolo. Nu mancam, ma durea stomacul de foame, dar continuam. Nu exista nimic mai important decat tabla aceea cu saizeci si patru de patrate. Intreg universul incapea acolo. A fi sau a nu fi? Nu, a castiga sau a nu castiga, aceasta era intrebarea. Vroiam sa castig neaparat si sufeream cand mancam bataie. Totdeauna am fost un orgolios si nu ma puteam dezminti… Ca sa-mi menajez orgoliul, m-am apucat sa studiez jocul. Mi-am cumparat carti de sah si nopti intregi am aprofundat teoria deschiderilor, am repetat finaluri, am analizat combinatii. Treptat, povestea asta ma acaparat cu totul. Contracarasem boala… Acuma nu numai orgoliul ma impingea inainte. Dimineata eram un betiv caruia ii lipsea portia de alcool.

Apoi, am invatat sa ”citesc” o partida si ceasuri intregi citeam partide de sah. In tramvai, in autobuz, faceam acelasi lucru. Intr-o zi, am descoperit ca puteam sa joc fara tabla. Sah orb. Si, fireste, mi-a facut placere sa-mi demonstrez posibilitatile la acest capitol nou. La inceput, ma multumeam sa joc cu spatele la tabla, notand mutarile pe o foaie de hartie.
Adversarii imi anuntau raspunsurile lor. Ulterior, am complicat putin regia acestui spectacol. Stateam singur intr-o camera, langa un telefon, iar adversarii mei in alta camera. Eu fara tabla, ei cu tabla si ne comunicam mutarile la telefon…Pana cand, intr-o alta zi, am descoperit ca nu mai aveam nevoie nici de adversari. Puteam sa-mi fiu insumi adversar. Am inceput sa joc singur, gandind pe rand din perspectiva albului si a negrului. Am facut asta mai intai la tabla. Mutam piesa alba, pe urma imi combateam intentiile cu piesele negre.

Acest joc, nu stiu daca va dati seama, era destul de periculos. Pina atunci nu-mi pusesem la incercare decat memoria. Acum atacam chiar unicitatea fiintei mele.Dintr-odata, fiinta mea s-a rupt in doua. Una care juca cu piesele albe, alta care juca cu piesele negre. Aceste jumatati din mine se combinau, se refaceau, se reuneau, intr-o continua sfisiere si reconstituire a unitatii mele. Dupa un timp am renuntat si la tabla. Stateam intins in pat si ore intregi , cu ochii in tavan, ma luptam corp la corp cu mine insumi, cum zicea Van Gogh, dar nu ca sa creez ceva, ci ca sa castig o partida pe care in acelasi timp o pierdeam. Pentru ca dedublarea mea era insotita, va imaginati de ce, de o rapida dezgregare a tuturor lucrurilor normale. Acum, nu mai aveam nici o sansa. Nu mai puteam castiga nici o pertida fara ca ea sa insemne in acelasi timp o infrangere. La jumatatea oricarui elan urma o jumatate de prabusire. Eram sfâsiat in doua si ma sfâsiam si mai mult. Incepeam sa ma suspectez pe mine insumi si, cumva, sa ma apar de propria mea umbra sau s-o urmaresc banuitor pe furis ca sa-i aflu intentiile. Cel care ma privea din oglinda era adversarul meu. Trebuia sa nu ma uit in ochii lui ca sa nu ma divulg. Trebuia sa ma feresc de mine insumi si trebuia sa ma lovesc pe ascuns. Astfel, tot ce pana atunci fusese clar in raporturile cu mine insumi a fost lovit dintr-odata de o confuzie grava. Iar nenorocirea mea era ca nu ma puteam opri. Ma comportam intocmai ca un morfinoman. M-am dus la un doctor, i-am cerut sfatul, dar el, fie ca nu a inteles ce se petrecea cu mine, fie ca se va fi gandit ca oricum n-aveam sa-l ascult, m-a sfatuit destul de plictisit sa las sahul si sa nu mai joc. ”In chestiile astea, a zis el, exista o singura solutie, cea radicala. La fel ca orice drog. Tai drogul. Asadar, tabla de sah trebuia daruita unui prieten sau aruncata.”  Cautam treburi care sa-mi ocupe intreg timpul si sa ma oboseasca. In  zadar. Ajunsesem chiar sa am unele tulburari psihice si ma credeam un incurabil.

Norocul meu a fost ca atunci mi-a cazut in mana o povestire a lui Zweig despre un jucator de sah care a inebunit de tot, jucand sah orb cu el insusi. M-am speriat ingrozitor, iar spaima a reusit ceea ce nu reusise doctorul. Instinctul meu de conservare m-a ajutat sa-mi tin juramintaul, caci in noaptea aceea am jurat sa ma vindec si sa nu mai joc. Dar era cumplit de greu. Sufeream, mai rau ca un alcoolic caruia i se smulge din fata paharul. Probabil, si intr-un asemenea caz trebuia o perioada de dezintoxicare. Totusi, inca multa vreme, cum vedeam o tabla de sah tresaream. Mi se facea frica si plecam departe, dar ceva ca o taina continua sa existe. Prin urmare aceasta pasiune a esuat pe pragul nebuniei”.