Moartea unui campion

De Vassili Smâslov am auzit prima oară când eram în anul întâi de facultate.

La 27 aprilie 1957 câştiga titlul mondial la şah, şi nu împotriva oricui, ci chiar a lui Mihail Botvinnik, considerat invincibil de toţi şahiştii din lume. Smâslov îl mai întâlnise o dată, cu trei ani înainte, şi tot în finală, obţinând o egalitate care îi lăsa titlul campionului. Întâlnirea din 1957 i-a surprins pe mulţi.

Cele 3 meciuri Botvinnik – Smaslov pentru  titlul mondial din 1954, 1957 si 1958

Smâslov s-a distanţat la trei puncte de invincibil, ceea ce părea de neînchipuit. Revanşa, căci pe atunci şahul era încă un joc cavaleresc, a venit în 1958 şi Botvinnik şi-a redobândit titlul. Smâslov a mai fost prezent de câteva ori în Turneul Candidaţilor, ultima oară când avea 64 de ani. A continuat să joace la cel mai înalt nivel până târziu. În ultima perioadă şi-a pierdut vederea. La 27 martie 2010 a încetat din viaţă într-un spital din Moscova.

Unchiul Vasia cu pisica lui

Am aflat de dispariţia lui cu o lună întârziere, adică cincizeci şi trei de ani, zi cu zi, de la data cuceririi titlului mondial. Presa franceză, pe care o urmăresc, i-a ignorat moartea. Nici un ziar nu are, cu excepţia cotidianului „Le Monde” de duminică-luni, rubrică de şah. De televiziuni ce să mai vorbim. Când Smâslov juca memorabilele întâlniri cu Botvinnik, şahul era la mare cinste, şi nu doar în URSS, de unde proveneau aproape toţi marii campioni, ci şi la noi şi în întreaga lume.

Smaslov concentrat in timpul partidei

Ziarele ne ţineau la curent cu turneele şi partidele cele mai importante. Despre Florin Gheorghiu sau despre Elisabeta Polihroniade s-a scris începând cu anii ’60 mai mult decât despre oricare alţi sportivi ai vremii. Astăzi, lui Nisipeanu nu-i dă nimeni atenţie, deşi este un jucător foarte bun. Exemplele se pot, desigur, înmulţi. Într-o anumită măsură, publicitatea care se făcea şahului pe atunci îşi are explicaţia în prestigiul de care se bucura în URSS. Sovieticii folosiseră şahul, încă în anii războiului, ca probă că viaţa normală continua să existe în pofida conflagraţiei mondiale.

Vassily Smâslov

Pe urmă, şirul campionilor sovietici uimise lumea şi informaţiile despre jocul cu 64 de pătrate se dovediseră cea mai bună propagandă. Şahul a fost, înaintea fotbalului şi a altor sporturi, un joc fără frontiere, în condiţiile în care, din cauza „războiului rece”, circulaţia oamenilor era dificilă, iar contactele personale, rare. Vassily Smâslov însuşi remarca într-o carte că posibilitatea de a călători pe care i-a oferit-o şahul a reprezentat una dintre atracţiile majore ale tinereţii sale. A doua a fost capacitatea şahului de a-i uni pe oameni, într-o epocă în care erau mai dezbinaţi decât oricând înainte.

Toţi comentatorii sunt de acord, când vorbesc de Smâslov, că principala caracteristică a stilului său este „armonia”. Nu întâmplător. Smâslov este descris de cei cu care a jucat ca un om afabil şi civilizat, prietenos, profund credincios, chiar şi în împrejurări în care a-ţi afirma credinţa în Dumnezeu era primejdios, mai ales pentru un om care avea nevoie de viză de ieşire din URSS lună de lună şi an de an. Ca şahist, era un extraordinar tactician. Convingerea lui era că piesele de pe tablă se leagă între ele într-un fel cât se poate de natural. Juca exact cum gândea.

I-am reluat una dintre partidele faimoase din meciul cu Botvinnik care i-a adus titlul mondial în 1957. Aceea în care a făcut un sacrificiu de damă. Nu e nevoie să fii şahist ca să ştii cât de greu se fac astfel de sacrificii. Şi în care, cu trei piese „uşoare” în plus, a obţinut o victorie, pe cât de logică, pe atât de neprevăzută. „Citeam” partida şi îmi ziceam că e mare păcat că şahul ocupă un loc atât de neînsemnat în viaţa noastră cea de toate zilele.